Corina Vințan și drumul de la gimnastica alături de Nadia Comăneci, la mesele cu Marin Preda până la influențarea decidenților politici

Corina Vințan este creatoarea uneia dintre primele firme de lobby de la noi, a cărei activitate înseamnă influențarea decidenților de nivel guvernamental sau parlamentar în elaborarea unor politici publice in favoarea unor companii sau organizații non-guvernamentale.
Este un negociator care s-a format în zeci de ani de zile de muncă în presă, în comunicare și în Ministerul Afacerilor Externe.

Gimnastica la 6 ani, căzăturile, luxațiile, jignirile au învățat-o că nimic nu este de nedepășit, iar miopia galopantă și o adolescență solitară cu cărți și studiu au dus-o în zona boemă a marilor scriitori bucureșteni, Marin Preda ori Nichita Stănescu și au învățat-o că nimic nu este de neatins sau inaccesibil.

Un destin de excepție care ne inspiră, Corina Vințan.

Povestea ta începe undeva în Moldova. Detaliem?

M-am născut în Târgu-Neamț, vin dintr-o familie cu tată descendent din strămoși maghiari și mamă dintr-o familie austriacă. M-am născut acolo pentru că mama era în vizită la sora ei când i-a venit sorocul.

Tata, care a fost militar de carieră, a trecut în zona industriei gazului și construia stații de turbo-compresoare la Onești. Așa că ne-am mutat în acest oraș nou, plin de profesioniști, aflați la începutul carierei. Sigur, ai mei au așteptat mult până să aibă copii, mama m-a născut la 40 de ani, iar pe sora mea la 45, un act de curaj extraordinar în vremurile acelea. Când venea mama să mă ia de la școală, colegii strigau că a venit bunica.

Mama era contabilă și un om de o sensibilitate extraordinară. Era recunoscută în oraș pentru că toată lumea mergea la ea să își rezolve o problemă. Mama nu trăia pentru ea. Când ne așezam la masă, lua o farfurie de mâncare și se ducea la vecinul de vizavi și îi ducea hrană.

Onești era un renumit centru al gimnasticii în acei ani. Prin urmare era să greu să scap și eu.
La șase ani am început cursurile. Tata era într-un grup de prieteni maghiari, printre care se afla și celebrul antrenor. Este adevărat că eu făceam orele în afara școlii, dar la standardele lor, care erau foarte dure.
Gândește-te că acum mă chinui să fac câteva genuflexiuni, atunci știi câte făceam? 1000. Și le făceam pentru că mă număra antrenorul. Dacă mâncam mai mult, se vedea a doua sau a treia zi pe cântar și eram imediat admonestată.
Dar nu renunțam. În fiecare zi mergeam pe bicicletă până la sala de gimnastică, stăteam acolo 4 ore, mă întorceam și mă apucam de lecții.

Îmi doream să fiu ca Nadia Comăneci și ca Mariana Cojanu, olimpicele. Era o emulație în Onești. Noi așa ne jucam afară: pe bară, țineam concursuri de gimnastică, era minunat.

Nadia și Mariana se jucau cu noi. Viața lor nu era cum ne-am imagina acum. Erau niște fete obișnuite, din familii modeste. Dar, spre deosebire de noi, ele mergeau la competiții internaționale și acolo își cumpărau hăinuțe, alte lucruri pe care noi nu le găseam în Onești. Erau puțin vedetuțe. Veneau la mine acasă și săream în pat, ne aruncam în cap. Nu-ți mai spun când exersam în casă și spărgeam vreo vitrină. Îmi plăcea că făceam ceva extraordinar.

La adolescență, Nadia a plecat la București și cumva a înlănțuit-o sistemul și am pierdut legătura cu ea. După Olimpiada de la Montreal Oneștiul a devenit centru de pelerinaj. Veniseră niște americani cu copiii în oraș, m-am întâlnit cu ei și cei mici voiau să să vadă unde stă Nadia. Ce crezi că am făcut? I-am dus la ea acasă. A deschis mama ei ușa: „Bună ziua, sunt cu niște copii americani, vor să vadă unde stă Nadia.” Ne-a poftit înăuntru, în camera ei, au văzut păpușelele și pe urmă mama ei ne-a zis că e la sală. Ce crezi că am făcut? Am așteptat-o. (râde)

Când v-ați văzut ultima dată?

M- am întâlnit de multe ori cu ea, dar nu i-am reamintit nimic. Eu eram la Ministerul de Externe deja, îmi amintesc o dată, eram chiar pe aeroport, o așteptam pe Condoleeza Rice. Mi-a venit să mă duc la ea și s-o întreb dacă își mai amintește de copilăria noastră, de colegele de la sport sau de fetele din cartier. Dar am avut o reținere.
Dar îmi amintesc cu drag de perioada aceea, când m-am format ca om. Așa cum sunt astăzi. Gândește-te că sportul m-a învățat să nu cedez, să nu plâng, să nu cer ajutor.

Pentru că eu văzusem de câte ori trebuie să cazi în cap pentru a face o mișcare perfectă. Dar știam că până la urmă îți iese. Știam. Unii nu au această rezistență. Unii se lovesc, se bandajează, se ascund și plâng. Eu nu. Mă loveam la cap sau cădeam greșit și nu renunțam. Mi se sucea un picior, dar nu le spuneam părinților. Călcam pe el până se punea la loc.

Din păcate am făcut o miopie galopantă care m-a pricopsit cu niște ochelari cu lentile ca niște funduri de borcan care nu-mi plăceau deloc. Și nu mai puteam exersa cu ei. Așa că am abandonat gimnastica, m-am concentrat pe școală, fără să renunț definitiv la sport vreodată.

Cum și de ce ai plecat din Onești?

Eu sunt născută într-o zi de 23 august și trebuie să-ți spun că tata m-a asigurat tot timpul că festivitățile din oraș erau organizate pentru mine. Mă așeza pe umerii lui și mă plimba prin oraș. Cred că de-asta acum nu pot decât cu petreceri uriașe de ziua mea. (râde)

Așadar, sunt născută la sfârșitul lunii august, iar la 6 ani și o lună am intrat la școală. Nu părea o problemă pentru mine, mai ales că citeam ziarele, Scânteia și România Liberă, de la 3 ani, vorbeam deja două limbi străine (bunica nu vorbea deloc română, deci am învățat maghiara si am făcut grădinița germană în Făgăraș) deci mă puteam adapta repede. Ulterior mi-a fost foarte ușor să învăț engleza și, de foarte mică, am început să traduc.

Dar partea neplăcută a fost că la școală, până în clasa a V-a, m-am plictisit de moarte. Știam tot. Scriam eseuri, poezii, povești, citeam foarte mult. Toată ziua scriam și stăteam singură cu cărțile mele. Dacă intra cineva în camera mea îl goneam: „ieși afară, sunt concentrată, citesc!”

Cu toate astea însă am intrat la un liceu cu profil real, cel mai bun din oraș, cu pretenții foarte mari. În clasa a X-a citeam literatură complicată cu colegul meu, Titi Ioachim, un renumit medic acum. Aldous Huxley era preferatul nostru. Eram într-o clasă de copii foarte bine pregătiți și citeam mult în avans.

Am terminat liceul la 17 ani, dar nu am intrat la facultate. Eram în 1983. Am dat admitere la ASE, chiar dacă nu învățasem mai nimic. Părinții m-au îndemnat să mă fac economist, să am o meserie „serioasă” și să îmi iau o slujbă într-un oraș mare.

Dar am picat examenul așa că a trebuit să mă angajez. Ai mei nu puteau plăti meditații. Așa că am găsit o slujbă la Romgaz în oraș. Învârteam hârtii, dar aveam vreme să învăț după-amiezile. Dar trebuia să mai aștept un an până să intru la râvnita facultate. Pentru că înaintea examenului am făcut o criză renală, temperatură, mama a adus toți doctorii disponibili să ajungă la hotel atunci și am plecat înapoi la Onești.

Dar anul următor, la 20 de ani, am intrat la cibernetică, unde concurența era de 25 pe loc. Cred că voiam să îmi demonstrez că pot ceva foarte complicat. Am făcut doi ani a cibernetică și m-am lăsat. Fără să le spun un cuvințel alor mei. Dar mi-a fost frică de ei, că îi supăr dacă nu mă duc cu diploma, așa că la scurt timp m-am întors la Finanțe-Bănci.

Ți-era frică de părinți?

Nici eu și nici sora mea nu le spuneam nimic de teamă să nu pățească ceva. Spre deosebire de ai altor copii, părinții noștri erau bătrâni. Așa încât am crescut cu o teamă îngrozitoare că vor muri când noi vom fi încă foarte mici.
Înțelegi de ce nu puteam să le spunem nimic?

Nici când am pierdut sarcina (singura de altfel) nu le-am spus, de frică să nu facă vreun infarct. Cât au trăit, noi am fost extrem de atente cu ei.

În niciun an nu am făcut sărbătorile de iarnă sau de Paște altfel decât cu părinții noștri. Toată viața, chiar și când ne-am căsătorit. Primului meu soț nu îi plăcea treaba asta, dar am fost de neclintit.

Eram complet diferiți eu și soțul meu de atunci. Oricât de bine ne cunoșteam, fuseserăm colegi de clasă din clasa întâi, dar nu ne potriveam deloc, nu aveam aceleași valori: între a avea și a fi el alegea întotdeauna a avea. Așa încât, după zece ani de căsnicie, am luat decizia corectă și am divorțat.

Să ne întoarcem la facultate. Ai început Cibernetică și ai terminat Finanțe Bănci. Cum așa?

M-am lăsat de facultate, dar aveam trei job-uri în București: predam engleză la o grădiniță, unor copii de care eram îndrăgostită; lucram pentru Romgaz și făceam și traduceri. Câștigam o grămadă de bani. Eram unul dintre copiii din provincie care gusta Bucureștiul pe munca lui, pe experiența lui, pe răspunderea lui.

Ce căutai tu? Ce voiai?

Eu căutam performanța în orice făceam. M-am născut să fac performanță, dar nu-mi plăcea să merg cu gloata, să fiu în flux cum se spune acum.

Eu eram pe contrasens. Și am rămas așa.

Dar m-am întors la facultate și apoi m-am angajat la Saatchi and Saatchi, unde l-am cunoscut pe Radu Florescu, care mi-a fost ca un frate mai mare, iar tatăl lui, care era de-o vârstă cu mama, mi-a fost ca un părinte.
Acolo am făcut de fapt ce visam să fac: comunicare. Am stat 9 ani în agenție și am învățat cum se face. Mai ales că fugeam de ideea că aș putea ateriza într-o bancă după ce termin Finanțe-bănci la ASE.

De unde venea pasiunea asta a ta pentru comunicare, pentru scris?

Povestea are originile tot în Onești. Exista acolo o scriitoare de succes care mă lua cu ea în București când avea contracte de discutat sau diverse angajamente literare. Așa am ajuns, când încă eram în liceu, la masă cu Marin Preda sau cu Nichita Stănescu. Iar eu, citeam mult, vorbeam ca din cărți, doream să fiu matură. Aveam puțin și snobismul specific provincialului, care vrea să arate cât este de citit.

Când m-au auzit Preda ori Nichita că eram doar în clasa a X-a m-au primit în cercul lor. În felul ăsta mi s-a deschis un orizont de îndrăzneală pe care nici nu ți-l poți imagina. Acum nu îmi poate spune cineva că nu pot ajunge unde vreau, la oricine vreau. Iar această credință s-a născut atunci, în liceu, cu scriitoarea din Onești, cu care am cunoscut toată boema inteligentă a țării.

Care este cel mai celebru nume pe care îl ai în telefon?

Am o listă lungă de politicieni de pe toate continentele, jurnaliști, activiști, oameni de afaceri, influenceri etc. Nu aș face un clasament. Sunt networkul meu de o viață.

Și din România?

Cred că în România, cel mai important este să ai telefoane de doctori. Hai să îți arăt ce am în telefon. Îi am pe toți. (râde)

Cum ai ajuns la MAE?

Lucram la Evenimentul Zilei atunci și m-a chemat Ministrul Ungureanu, care își făcuse o listă de potențiali comunicatori despre care a început să ia referințe. Și la un moment dat m-a sunat pe tonul ăsta: „nu-mi vine să cred, cele mai multe convergențe de recomandări sunt la numele tău. Toți îmi spun s-o iau pe Corina! Deci trebuie să vii la MAE!”

Eu voiam să plec pentru că Evenimentul tocmai ce fusese vândut publisher-ului Ringier. Și, chiar dacă mi-a scăzut salariul de patru ori, m-am dus. Era genul de job în care nu te gândești la salariu ci la oportunitățile profesionale, la contribuția pe care o poți aduce în mediul guvernamental ca profesionist format în mediul privat, la creșterea abilităților și experienței. Este o profesie de mare responsabilitate și sensibilitate. Prietenul meu, Mihnea Constantinescu, m-a sfătuit atunci să accept zicând că acel loc mi se va potrivi perfect. Și așa a fost, m-am simțit onorată și utilă lucrând cu profesioniștii din minister.

Apoi mi-am dat seama că omul de comunicare însoțește ministrul peste tot și erau exact acei ani în care ministrul era vizibil și avea nenumărate întâlniri la nivel de omologi, mai ales în țările vecine sau la UE sau NATO, unde avea tot timpul cu ei jurnaliști. Așa încât cred că am ajuns atunci în 30-40 de țări.

Era o muncă uriașă. Munceam 20 din 24. Nu îmi amintesc o noapte în care să nu fi avut telefonul deschis. Problemele erau de la situații consulare, pregătiri de vizite și comunicate, crize peste crize, jurnaliștii răpiți în Irak, repatrierea românilor din Liban, diaspora etc. De la fapt divers, la probleme de securitate națională.

Dar cea mai mândră am fost când Ungureanu a vorbit în Parlamentul european, în perioada când culegeam voturi pentru accesul în UE, și am ajuns cu un pic de întârziere pentru că era un trafic îngrozitor. Cum am intrat în sală, i-au strigat numele. Și au început întrebări de la europarlamentari, fiecare vorbea în limba lui și Ministrul Ungureanu i-a răspuns fiecăruia în limba lui. Am fost foarte mândră că ne reprezintă.

Dă-mi un exemplu de comunicare de criză pe care ai gestionat-o.

Răpirea jurnaliștilor a fost de departe cea mai complicată criză.

Era o perioadă foarte sensibilă, multe dintre operațiuni nu se puteau discuta și era prima dată când ne confruntam cu o situație de acest gen: ostatici jurnaliști, cunoscuți. Din acest ultim motiv presa punea o continuă presiune pe noi pentru că era vorba despre oamenii lor acolo.

Traian Băsescu își asumase complet subiectul prin urmare deciziile de comunicare se luau in celula de criza. Au fost niște ani în care în politica externă a fost foarte complicat de dus această dinamică bizară între Președinte și Prim-Ministru. De pildă, eram într-o vizită în SUA și, exact când eram în birou la Condoleeza Rice, am primit comunicat că ministrul Apărării român a anunțat retragerea trupelor din Irak. Iar comunicatul era și pe telefonul gazdei noastre americane.

De ce ai creat un centru de lobby și cât de la limita legii este această întreprindere?

Eu am plecat din MAE după un scurt mandat cu Cioroianu ca ministru de Externe. Mi-am dat demisia. Dar am stat extact cât a trebuit pentru a simți că mi-am îndeplinit misiunea pentru care fusesem angajată. Nu urmăream o plecare la post, deși mi s-a oferit un post foarte important. Și, pe cât era de onorantă propunerea, mi-am dat seama că deranjam. În plus, nu puteam să îmi las părinții la 80 de ani fără sprijin. Iar eu trebuia să știu în fiecare zi ce fac.

Așa că am ales să rămân aici, am ajuns la o organizație internațională remarcabilă, German Marshall Fund, am organizat Conferința de deschidere a summit-ului NATO și am creat Links Associates, o companie care face comunicare strategică. Sunt mândră de acest proiect, care a crescut în multe direcții și a realizat lucruri importante pentru clienții noștri.

Avem acum experiență în 16 industrii, imobiliară, telecom, apărare, energie, retail și clienții noștri încearcă să creeze un mediu de afaceri mai bun în România. Aici intervine consultanța noastră, în sensul că noi trebuie să găsim echilibrul între interesul unei industrii și interesul public.

Exista o falsă teză potrivit căreia lobby-ul nu este reglementat. El este reglementat prin lege doar în SUA și în câteva țări europene. Însă este o activitate democratică, transparentă și nu văd de ce ar avea nevoie de o reglementare specifică. Oricine are dreptul să interpeleze decidentul într-o problematică importantă pentru el, de la un cetățean la un reprezentant al unei companii.

Marile succese, marile eșecuri ale voastre?

Au fost mai multe. Îți spun câteva. O victorie care, din păcate, s-a soldat cu un infringement pentru România. Lucram pentru marile rețele comerciale și, într-un an electoral, ne-am trezit cu o reglementare care spunea că 51% din produsele din marile rețele trebuia să fie românești. Atunci clienții noștri, companii internaționale, au analizat situația și au realizat că este doar un scop electoral in spate: producătorii locali nu pot asigura jumătate din volumul mărfurilor care ajung în aceste rețele comerciale. În plus, producătorii nu erau pregătiți pentru acest moment. Dar pentru că suna bine, politicienii au lansat această promisiune.

A trebuit să lucrăm cu un ONG internațional și, după un an de zile, a venit rezultatul: infringement României. Ne-am întâlnit ulterior cu guvernanții, care au recunoscut că se așteptau la acest rezultat, dar au folosit mesajul strict din motive electorale.

Noi am înțeles de la început că menirea noastra este aceea de a transparentiza decizia și de a crea reflexul dezbaterii publice în societate. Echilibrul just este atunci când toate părțile interesate câștigă și rezultatul unei legislații este benefic tuturor, nu doar unui jucător.

Rolul nostru este să reprezentăm cu responsabilitate părțile interesate, să o facem în deplină transparență și etică și să lăsăm în urmă un model de conduită civică.