Cristian Lăcraru, profesorul de tech ce a brevetat un robot școlar

Cristian Lăcraru este jurnalistul și profesorul pasionat de tehnologie pe care îl auziți în fiecare săptămână la radio Itsy Bitsy. Perioada de carantină, care l-a adus în situația de a abandona toate cursurile de robotică pe care le avea programate în școli, l-a provocat să înceapă cel mai îndrăzneț proiect al său: un robot școlar căruia i-a spus Mirai.

De ce ai simțit că ai ceva de spus copiilor care ascultă Itsy Bitsy?

Cristian Lăcraru: Am lucrat în zona tehnică de când mă știu, iar când s-a născut băiatul meu, copilul cel mare, am realizat ceva ce m-a surprins: pe piața românească lipseau ghidurile de cumpărare pentru părinți, ceea ce era ceva de neimaginat la acel moment. Ce înseamnă asta? De pildă, cum alegi un babyphone.

Atunci mi-am dat seama că era nevoie de o schimbare și am început să lucrez pentru părinți și pentru copii. Schimbarea a fost, desigur, majoră, fiindcă până atunci lucram în presa tehnică de specialitate, făceam teste de calculatoare și căutam soluții tehnice pentru ele, iar dintr-o dată am trecut la alți beneficiari și m-am orientat către familii care aveau nevoie de aceste explicații: cum monitorizezi locuința, cum alegi tehnologia pentru copii, am început să facem recenzii de cărucioare pentru copii și așa mai departe.

Am început să povestim despre lucruri despre care nu povestea nimeni. Și am rămas acolo, crescând o dată cu copiii mei, angrenat în acest nou univers: educația tehnică pentru copii.

Ce te-a fascinat pe tine la această parte tehnică: inovația, curiozitatea, faptul că poți face lucruri cu mâinile tale sau faptul că poți găsi propriile răspunsuri la marile întrebări ale lumii. Și ce anume din această fascinație din copilăria sau adolescența ta a rămas neschimbat în lumea copiilor de astăzi, invadați din toate părțile de tehnică?

Cristian Lăcraru: Generația mea este una ce nu va mai fi în curând repetată. Ce vreau să spun cu asta? Eu am stat și cu lampă cu gaz în casă, am crescut fără nicio urmă de tehnologie, adică fără măcar un televizor, dar apoi am trecut, în timp foarte scurt, prin toate etapele de învățare care m-au format așa cum sunt astăzi, pasionat și cunoscător al diverselor gadget-uri, cum nici nu-mi imaginam că există.

Practic, în 35 de ani, boomul dezvoltării a fost extraordinar, iar de la o lampă cu gaz, apoi de la mașinile de calcul de la tata, de la serviciu, care funcționau cu cartele perforate, cu care mă jucam atunci, am ajuns la monitoare de calculatoare din ce în ce mai mici, la ecrane și mai mici până la dimensiunile unui telefon, noi am prins tot progresul tehnologic, de la lampa cu gaz la servicii în cloud, despre care nu știm unde se află, dar știm să le accesăm.

Cred că acest progres a contat foarte mult în a mă menține, fiindcă știu de unde am plecat.

Tata, Ion Lăcraru, matematician ca formare și care a intrat în informatică atunci când nici nu era vorba despre așa ceva la noi, a fost omul care m-a însoțit în tot acest proces. De fapt, a avut ocazia să îmi arate mereu lucruri noi, care mă fascinau. Iar asta m-a făcut să învăț repede și mult, cu o curiozitate de nepotolit. Copiii de acum însă nu mai au răbdare, iar asta vine, probabil, și din tehnologia pe care o accesează, fiindcă în aceste vremuri totul se întâmplă foarte repede.

Eu fac cu copiii robotică și programare, dar dacă nu aș aplica-o pe roboți, programarea ar fi plictisitoare, pentru că ei nu au răbdarea de a aștepta un rezultat, ci nevoia imediată de a-l vedea. Iar eu nu pot să spun că acesta nu este un lucru bun, dimpotrivă.

Sigur că răbdarea își are importanța ei, dar nu în toate. Pe mine știu că m-a fascinat exact posibilitatea de a face lucrurile mai repede și uneori în moduri pe care nu ți le imaginezi.

Cum explici coexistența asta a unor profesori complet atehnici, unii refuzând digitalizarea perfect asumat, cu alții care se simt ca peștele în apă în școala online?

Cristian Lăcraru: Mă gândesc aici la un soi de reacție similară celei legate de vorbitul în public. Cred că suntem cu toții de acord că nu este deloc simplu să ții un discurs în fața unei audiențe; aduce stres, iar stresul poate fi în multe feluri exteriorizat, unii nu mai pot continua să vorbească, își găsesc cu greu ideile și coerența, alții tremură, alții fug de-a binelea.

Vorbitul în public și tracul pe care acesta îl provoacă mi se pare similar unei lecții pe care o ții în mediu online. Poate nu toți profesorii sunt siguri că au un auditoriu controlat, poate că se tem că mai există oameni care se uită în același timp la ei.

De cealaltă parte, când vine vorba despre copii și expunerea lor la tehnologie sunt două tipuri de discurs, antagoniste: unii spun „salvați copiii, lăsați-le copilăria cum au trăit-o și părinții lor!”, iar alții zic: fără tehnologie și adaptarea cât mai timpurie a copiilor la gadget-uri îi va scoate înafara timpului lor. Cum vezi tu aceste două opinii?

Cristian Lăcraru: Au dreptate și unii, și alții. Primii, care se pun de partea copiăriei offline, la distanță de ecrane sunt oameni cărora și noi le-am împărtășit gândurile. Și eu le spuneam copiilor mei: „nu stați mult în fața ecranelor, fiindcă ochii au nevoie să vadă în profunzime, să vadă imagini mai puțin strălucitoare și așa mai departe”.

Pe de altă parte, te trezești într-o perioadă cum este cea pe care o traversăm acum, când, din păcate, nu ai altă soluție. Se alătură aici și cei care au discursul progresist: tehnologia le face bine copiilor pentru că îi adaptează vremurilor lor.

Cred că răspunsul adevărat îl vom afla abia după câteva generații care vor testa îndelung această aglomerare tehonologică. Abia atunci vom afla beneficiile și pericolele reale.

Cum te-ai transformat în acest context online?

Cristian Lăcraru: Pentru mine, luna martie, când ne-am trezit toți cu școlile închise, a fost o lovitură dureroasă, fiindcă aveam cursuri programate pentru elevi, la ei în clase, precum și la Muzeul Antipa, iar planurile erau făcute deja pentru câteva luni. De pe-o zi pe alta am fost în situația că totul s-a închis și toate activitățile au încetat. Complet.

A fost o perioadă grea, în care am încercat să înelegem ce se întâmplă cu noi.

Am început să ofer gratuit cursurile de robotică și programare, le-am modificat durata, pentru câteva minute, distractive, iar în acest fel am depășit 1.000 de abonați. Apoi am început să ne mai liniștim, fiindcă așa se întâmplă, te înveți cu situația nouă, oricât de presantă ar fi, și, o dată cu școala online, am realizat că profesorii au nevoie de ajutor, fiindcă echipamentele de care dispuneau veneau cu niște limitări care afectau actul educațional. Iată un exemplu simplu: când un profesor vorbea și se uita în lateral, deja nu mai era auzit de copii. Și nu era vina profesorului, ci atât știe să facă un laptop.

Așa am ajuns să creăm proiectul Mirai, adică un robot pentru mediul educațional, care ajută profesorul să se lipsească de cabluri, conectări, teste, cunoștințe suplimentare, mobilitate. Acest robot vine între tabla școlară și pupitrele elevilor, poate transmite în online până la 4 table școlare, profesorul îi comandă de la distanță cu o telecomandă ce să facă.

Profesorul pune în priză un singur echipament, robotul, iar acesta preia tabla, camera web, microfonul, trepiedul. În perioada de lockdown m-am gândit că cel mai eficient pentru un profesor ar fi ca acesta să predea de la școală, ceea ce s-a și întâmplat o perioadă și m-am bucurat că am avut dreptate. Sunt mulți profesori care predau de la școală, din multe motive, acolo au materialele educative, în plus păstrează o legătură neruptă între clasă, profesor și elevi.

Acum sunt la a patra versiune de lucru a acestui robot, am depus documentele la OSIM pentru brevetare și a devenit un proiect de suflet.