Cristiana Mateoiu, directoarea Fundației Regina Maria, și drumul ei de la bancul de montaj fire electrice la management de corporație, despre misiunea noastră și despre Dumnezeu

Cristiana Mateoiu este directorul executiv al Fundației Regina Maria, organizație care se implică în susținerea câtorva mii de pacienți neasigurați ori pentru care plata pentru servicii medicale este imposibilă, dar și a câtorva sute de copii ce provin din mediul rural sau din medii sociale defavorizate.

Povestea Cristianei Mateoiu capătă un sens special în aceste zile, în care o amenințare teribilă și invizibilă, ne aduce în situația să reflectăm la rolul nostru în lume și la misiunile noastre aici, pe Pământ. Iar acestea sunt niște întrebări care au apărut pentru Cristiana în urmă cu mulți ani, când nici jobul ei bine plătit dintr-o mare companie de telefonie, nici prietenii, nici familia splendidă, cei doi copii, casa de lângă București, vacanțele spectaculoase, nimic nu reușea să-i stingă o durere și o apăsare de neînțeles. Avea să afle mai târziu, când a descoperit o religie pe care Regina Maria a descoperit-o cam la începutul secolului trecut, religia Baha’i, și a reușit să-și răspundă la întrebarea despre sensul vieții ei?

Între timp, Cristiana a devenit Baha’i, la fel și copiii ei, Clara și Ștefan, ori mama ei, iar misiunea pe care și-a identificat-o a fost aceea de a-i servi pe ceilalți, pe beneficiarii Fundației Regina Maria.

Iată povestea Cristianei Mateoiu, care pornește de la un job de adolescență, pe un banc de montaj electronice, trece printr-un atelier de croitorie și câteva colecții de haine vândute, printr-o poziție importantă într-o companie de telefonie mobilă și se împlinește într-o poziție managerială într-un ONG important.

Cristiana, România, Europa, lumea trec printr-o perioadă foarte complicată, de răscruce care ne resemnează sau ne sperie, ne face mai buni ori mai cinici, ne întoarce spre spirit sau dimpotrivă, spre pântece. Tu, Fundația pe care o conduci, grupul din care faci parte, alegeți să transmiteți un alt tip de mesaj acum. De ce?

Cristiana Mateoiu: Zi după zi, înțelegerea noastră asupra învățămintelor pe care ar trebui să le tragem din întâmplările prezentului este mai bogată și mai profundă. Într-un mod aproape ironic, în pofida evidențelor care ne împing la izolare, devine din ce in ce mai evident că Omenirea este un mare întreg, în care toți suntem interconectați și dependenți unii de alții. Atitudinile de genul „ce se întâmplă în Siria e problema lor, ce se întâmplă în China e problema lor” își arată azi consecințele, într-un mod teribil de dureros.

Ca să putem trece peste asta, trebuie să conștientizăm în primul rând această inter-dependență și apoi să învățăm să colaborăm cu adevărat. Testul la care ne supune Divinitatea este, pentru mine, unul foarte clar: doar când vom integra în sufletul și mintea noastră conceptul de Omenire ca întreg și vom reuși să aplicăm Servirea ca mod de viață, vom reuși sa eliminăm consecințe catastrofale ca cele pe care le trăim astăzi și să mergem mai departe spre ținta noastră inevitabilă: pacea și armonia universală.

Cum ai decis să ieși dintr-o corporație, unde toate planurile erau orientate spre a face profit și să intri într-o zonă a non-profitului, a faptelor bune. Și de ce, dintre toate fundațiile care ar fi avut nevoie de tine, ai ales Fundația Regina Maria?

Cristiana Mateoiu: Ca și povestea multora dintre noi, transformarea mea a fost rezultatul unui proces care a început în 1997, m-a trecut prin experiențe clasice de corporatist, în special în zona de vânzări și marketing și au continuat cu experiențe de freelancing și antreprenoriat.

Nu-mi propusesem câtuși de puțin să muncesc pentru vreun ONG, fiindcă lumea în care mă învârteam era centrată pe ideea de profit și de sine. Și nu cred că eu am ales Fundația Regina Maria, în mod sigur nu am ales-o în mod conștient.

Faptul că am ajuns să muncesc aici este rodul unor căutări de cu totul altă natură decât acelea ale unui job. Au fost zbateri care au durat mulți ani și au fost însoțite de un sentiment de durere și disperare.

Cum te-ai apropiat de credința Baha’i? Ce ți-a spus aceasta religie nouă, modernă, prin comparație cu spiritualitatea și înțelepciunile străvechi, care nu ți-au răspuns întrebărilor?

Cristiana Mateoiu: Am avut o viață obișnuită, foarte acceptabilă din punct de vedere social, încadrată foarte bine în normele vremii, de aceea e greu de înțeles de ce, la un moment dat, a început să încolțească în mine un sentiment de tristețe, de nemulțumire, de lipsă de împlinire, care, cu cât viața mea era mai bine așezată, cu atât creștea mai tare.

Aveam familie, aveam un soț pe care îl iubeam, care îmi era cel mai bun prieten, aveam deja cei doi copii, aveam o casă pe pământ, aveam un job bine plătit, într-o firmă renumită. Totul în jurul meu era cum mulți își doresc să se întâmple. În ciuda acestor lucruri, a început să mă frământe o întrebare pe care nici măcar nu reușeam să o clarific.

Nu am fost niciodată o persoană religioasă în sensul clasic al cuvântului, aveam însă din familie convingerea că Dumnezeu este o forță care este alături de noi, orice ar fi și la care trebuie să știm să ne raportăm, fiindcă el e acolo, iar dacă îl vom căuta, îl vom găsi.

Așa că am început să practic yoga într-o școală, apoi am schimbat școala și am început alt tip de yoga. De fiecare dată simțeam că mă apropii un pic, parcă descopăr ceva, parcă vedeam o luminiță, apoi iar mă izbeam de un zid.

Apoi am început să practic astrologia și mi se părea absolut fascinant câte lucruri a putut să îmi spună un astrolog doar uitându-se într-o hartă cu niște semne ciudate. Credeam că acolo aș putea găsi răspunsul și am început să studiez. Dar am ajuns din nou într-un punct mort.

Îmi șlefuisem metodele de introspecție, ajunsesem să mă știu destul de bine așa încât simțeam destul de repede că nu este de ajuns. Dar aceste căutări fără răspuns pe care le făceam mai mult în taină, fără să las să se vadă prea mult din tristețile și dezamăgirile mele, începuseră să mă epuizeze. Atunci am descoperit credința Baha’i.

Prima oară când am aflat acest cuvânt a fost, cred pe la începutul anilor 2000, când eram pacientă a Clinicii Regina Maria și mi se părea că ceea ce se întâmpla acolo era extrem de diferit de toate prin care trecusem până atunci. Mă întrebam care o fi secretul de management, sistemul aplicat acolo, astfel încât toți oamenii erau atât de diferiți, atât de drăguți, iar sentimentul acolo era de „acasă”, de bine, de siguranță.

Din fericire am putut întreba chiar la sursă, o fostă colegă de liceu lucra acolo și ea mi-a spus că tot secretul era acest om care conducea afacerea, doctorul Wargha Enayati, care era Baha’i și care își conducea afacerea după principiile credinței lui.

Anii au trecut, iar fetița mea Clara, a devenit colegă de școală cu fetița cea mică a doctorului Enayati, Hoda, iar Clara îmi tot spunea că acasă la Hoda se întâmplă niște cursuri cu adolescenți, ținute de mama ei, de Mitra.

M-a făcut, evident, foarte curioasă, iar într-o zi una dintre colegele lor mi-a mărturisit că preferă să lipsească de la o petrecere fiindcă vrea să ajungă la întâlnirile de vineri seara, de la Hoda de acasă. Lucrul acesta m-a uimit, fiindcă știam bine cât de mult îi plăceau petrecerile.

Am pus mai multe întrebări și am aflat că adolescenții merg acolo fiindcă vorbesc mult despre ei, despre ce îi preocupă, despre familie, iar uneori citesc rugăciuni. Iar asta, mărturisesc, m-a șocat. Mi se părea de neimaginat cum un adolescent preferă să ajungă la o seară de rugăciuni în locul unei seri de petreceri.

Întâmplarea a făcut ca Mitra să mă sune și să merg și eu la o atare întâlnire, iar pentru mine, cred, aceasta a fost ziua decisivă, fiindcă din momentul în care am deschis ușa casei, am simțit ceva foarte special: o atmosferă deosebită, o vibrație înaltă, cum o numeam noi, cei care făceam yoga și astrologie, iar ce se petrecea acolo era ceva absolut special și merita toată atenția.

Era o casă caldă frumoasă, plină de adolescenți, care râdeau și se hârjoneau. Unii cântau la pian, alții la chitară, alții râdeau, alții ajutau la pregătirea mesei, fiindcă Mitra îi aștepta pe copii cu masa întinsă, întotdeauna însoțită de celebrul orez persan care mirosea fabulos. La un moment dat, din toată hărmălaia asta, s-a făcut liniște, s-au adunat în jurul mesei, iar două voci minunate au început să cânte. Am aflat ulterior că ce au cântat era o rugăciune.

Atmosfera a fost atât de fascinantă și de elevată spiritual încât pe mine m-a cucerit din primul moment. După acest moment devoțional, copiii au început să vorbească: despre viața lor de zi cu zi, despre ce îi frământa, despre toate câte li se întâmplau și despre cum să reacționeze la ele într-un mod bazat pe valori autentice, cu un concept uluitor: acela de a-l pune pe celălalt întotdeauna înaintea ta.

Era prima dată când auzeam vorbindu-se despre acest concept și nu doar se vorbea, ci încercau să găsească maniera de a pune în practică acest concept, alături de niște adolescenți, care veneau din societate cu sloganul: să ai grijă în primul rând de tine!, să-ți fie ție bine mai întâi! Așa încât, a auzi 20 de tineri vorbind despre a se pune pe locul doi și a găsi soluții pentru cei din jur, mi s-a părut absolut fenomenal.

Când discuția s-a încins între tineri, iar Mitra s-a putut retrage, am întrebat-o despre ce se întâmpla acolo, ce materiale studiază, cine sunt ei. Mitra a început să-mi povestească despre credința Baha’i, că este o credință universală, pentru care cel mai important lucru este unitatea Omenirii, a lui Dumnezeu, a religiilor, iar unul dintre principiile de bază pentru a ajunge la ea este cel al servirii celuilalt. Am aflat multe lucruri în acea seară de la Mitra și cu fiecare lucru pe care mi-l spunea, simțeam că am ajuns în zona în care sunt mulți cei care cred și practică ceea ce credeam și eu în adâncul sufletului meu. Iar toate acele sentimente pe care le trăiam când mergeam contra societății erau cele corecte, și atunci am simțit că nu sunt singură, am simțit că am ajuns acasă. Atunci am reușit să îmi formulez întrebarea pe care o căutam de atâta vreme: care era sensul vieții mele?

Cu toții ne căutăm fericirea, toți alergăm după ea și o facem în tot felul de moduri, încercând tot felul de practici și de direcțiuni, dar ce am înțeles eu din acel moment, a fost care era piesa lipsă din acest puzzle: focusul nu era bine pus, trebuia mutat de pe mine, pe cei din jur.

Culmea este că am găsit aceste gânduri și la un bătrân chinez, care spunea, ca și Abdul Bahha, că atunci când ești profund nefericit, când rugăciunea nu te mai poate ajuta, încearcă să faci ceva bun pentru un seamăn al tău și fericirea te va găsi.

Practic, m-am alăturat și eu milioanelor de oameni din întreaga lume, care, indiferent de profesie și de preocupări, ajută la schimbarea lumii, a umanității și unității ei, prin acte coerente de servire.

Cum ai început să faci voluntariat?

Cristiana Mateoiu: Am început un nou exercițiu: de a-mi dedica timpul și energia altora. La început a fost un exercițiu foarte timid, pe care îl făceam cu discreție, mai ales că pentru generația mea, cultura voluntariatului a fost aproape inexistentă. Noi ne-am maturizat într-o societate dominată de ideea de „a avea”, „a deveni”, „a fi cineva”, de a te concentra foarte mult pe tine, totul avea un preț și nimic nu se făcea gratis.

Foarte impresionată de faptul că Mitra își dedica zilele pentru a face meditații cu copiii din medii defavorizate, chiar dacă o vedeam adesea palidă de oboseală, după zile întregi când lucra singură cu zeci de copii, de la clasa întâi la clasa a cincea, fiecare cu problemele lui, am decis să mă implic și eu.

Când m-am apropiat mai mult, mi-am dat seama că ce făcea Mitra era doar vârful aisbergului, iar în Fundație se petreceau mult mai multe lucruri, de care aproape nimeni nu știa, erau mii de oameni care așteptau ajutorul acestei organizații.

Cum am văzut o lipsă acută de oameni acolo, am decis să iau o pauză de la tot ce făceam, de la activitățile mele antreprenoriale, (oricât de greu mi-ar fi fost, mai ales că investisem acolo toate economiile și resursele mele de energie din ultimii 2 ani), fiindcă am simțit că aici nevoia era mult mai mare și munca mea ar fi fost mult mai importantă decât orice succes sau eșec financiar.

Am dat o mână de ajutor la organizarea celei de-a treia ediții a galei „Din inimă pentru viitor” și cumva s-a întâmplat că nu am mai plecat. M-a surprins mult propunerea pe care mi-a făcu-o Wargha, în octombrie 2015 de a rămâne să mă ocup de Fundație și nu știu cum de a avut atâta încredere în mine, fiindcă habar n-aveam ce înseamnă acest domeniu, nu știam nimic din legislație, o lume complet nouă pentru mine, pe care nu m-aș fi gândit să o accesez. Dar atunci am simțit că, indiferent ce va fi, în acel moment nu mai pot pleca, așa că am luat decizia de a rămâne.

Mă simțeam ca și cum m-aș fi aruncat într-un tren care mergea cu mare viteză și cumva se întâmplase că la locomotivă nu mai era nimeni. Am avut sentimentul că trebuie să alerg să pun mâna pe manete și să frânez măcar până la prima curbă și am rămas cu sentimentul ăsta de alergătură și de hăituială pentru, iată!, 5 ani de zile.

Acum, chiar dacă simt că nu am fost cel mai bun manager în toți acești ani, fiindcă tot focusul meu a fost pe crearea unor mecanisme de strângere de fonduri, pot să spun că în sfârșit pot să respir un pic, iar lucrurile sunt în siguranță.

Cum ai explicat toate aceste schimbări radicale părinților, copiilor, soțului și prietenilor tăi?

Cristiana Mateoiu: Ca cei mai mulți din zona noastră, provin și eu dintr-o familie creștin-ortodoxă. La fel și soțul meu. Părinții mei m-au susținut întotdeauna și au avut în credere în deciziile mele. Faptul că am devenit Baha’i l-a surprins un pic pe tata, care nu a înțeles despre ce era vorba la început, a încântat-o pe mama, pe care am găsit-o neașteptat de preocupată de viața spirituală și care a înaintat alături de mine prin descoperirile pe care această credință mi le-a adus.

După mine, Ștefan, fiul meu cel mare, a devenit Baha’i, el fiind cel mai mare opozant al ideii de început, crezând că îmi reneg credința. Dar i-am dat explicația, așa cum o văd eu: nu am renunțat la o credință pentru alta, dar devenind Baha’i nu am făcut decât să văd lucrurile într-o perspectivă mult mai amplă, mai globală, așa încât îmi e greu să spun că nu mai sunt creștină, dimpotrivă. Sunt toate credințele lumii, fiindcă am înțeles, la modul cel mai profund, că Dumnezeu este unul singur.

Clara, fiica mea, de asemenea a devenit Baha’i, deci suntem o familie mixtă, în care unii sunt foarte alături de mine, alții încă mai încearcă să înțeleagă. Însă nu am simțit nicio opoziție. Exact ca atunci când am decis să încep lucrul la fundație, mi-am simțit familia aproape.

Cum ai renunțat la tot și te-ai reinventat? Ce ai dobândit în schimb?

Cristiana Mateoiu: Nu cred că am renunțat la ceva, de fapt. Cred doar că am continuat să merg pe drumul meu. Și, de fapt, am câștigat din asta.

Dacă e vorba despre renunțare, mă străduiesc să renunț în fiecare zi la ego-ul meu, la prejudecăți, la vălurile care mă despart de adevăr și să fac misiunea mea principală această poziție a servirii celor din jurul meu.

Am descoperit această taină a fericirii personale, (și asta este tot o formă de egoism la care mă străduiesc să renunț într-o zi), adică cea mai eficientă formă către echilibru este de a servi pe cei din jur, pentru că în acest proces îți ajustezi comportamentul și-ți descoperi virtuți despre care habar nu aveai că le ai.

Nu pot să spun că m-am reinventat, este doar o formă de a mă îmbunătăți mai mult pe zi ce trece, într-un travaliu, evident.

Ce a rămas din Cristiana cea din corporații?

Cristiana Mateoiu: Sunt tot eu, doar că am mai puține măști de purtat, mai puține poveri de dus. Sunt eu, ființa umană, ca toate celelalte, care încearcă să-și ducă la împlinire scopul său pe Pământ.

Dar trebuie să mărturisesc totuși că munca într-o fundație poate fi seducător de variată și te poarte purta prin niște registre șocant de diferite: de la a descărca un camion de jucării ce urmează a fi donate, la vizita acasă la pacienți care trăiesc în condiții greu de imaginat și până la întâlniri și cocktailuri cu personalități, diplomați, oameni de afaceri. Și nu este nimic uluitor dacă toate astea se pot întâmpla într-o singură zi. (râde)

Deci le-am văzut pe toate.

Ce am mai aflat după ce am plecat din corporație este că în ziua în care fiecare om își va face munca întocmai ca pe un act de rugăciune, adică atunci când muncești nu te uiți nici la ce zice șeful, nici la ce spun colegii sau lumea, ci te raportezi pur și simplu doar la Dumnezeu, lumea va fi un loc mai bun și nici nu va mai conta munca într-un ONG sau printr-o organizație orientată spre profit.

Suntem o singură rasă umană, avem cu toții aceleași nevoi, aceleași dorințe și aceeași țintă, iar ea va fi atinsă în momentul în care lumea va accepta ca singură soluție pacea mondială. Iar astăzi sunt sigură că asta nu mai este o utopie.

În fundație am învățat ce înseamnă compasiunea. Sigur că înainte de a ajunge aici eram convinsă că sunt genul de om căruia „îi pasă”. De fapt nu era deloc așa, habar nu aveam ce înseamnă să înțelegi, să empatizezi cu adevărat, să faci ceva ca să schimbi ce ți se pare dureros și nedrept. Compasiunea este ca o scară pe care urci și cu cât ajungi mai sus, cu atât înțelegi mai bine cine ești și ce se întâmplă în jurul tău.

Cum ai intrat la ASE? Ce te mâna în luptă?

Cristiana Mateoiu: Ca mulți din generația mea, nu aveam prea multe opțiuni: Medicină, ASE, Drept. Cumva, prin excludere, am ajuns să cred că ASE-ul mi s-ar potrivi. Forțându-mă să mă văd pe mine în viitor, cu un aer de femeie de afaceri, cu pantofi cu toc și poșetă, mergând înțepată la o întâlnire de business, părea singura imagine validă. (râde)

Nu am prea avut de ales deci, așa că am dat admitere la ASE și am picat cu brio. (râde) Așa încât mama m-a invitat să mă angajez în fabrică. Ce șanse puteam avea în vremea aia, ca muncitor necalificat?

M-am dus în întreprinderea de tehnică medicală. Calificarea mea de la liceu era de electrician, drept pentru care am fost acceptată să muncesc la banda de montaj a echipamentelor. Treaba mea era să izolez și să dezizolez niște fire electrice, alături de alți muncitori, în halate albastre și cu bonete pe cap.

În această ipostază m-a prins Revoluția. Acolo am auzit la difuzoarele radio, pe care nu le lua în seamă nimeni, niciodată, vuietul pe care l-a stârnit vocea lui Ceaușescu în Piața Palatului.

A fost momentul în care am decis să ieșim cu toții la Revoluție. Atunci am simțit cum mi-au trecut gloanțele pe la urechi și, din nefericire, am simțit cum e să-ți pierzi prieteni pentru totdeauna.

Toate aceste întâmplări din acel an m-au speriat teribil, mi-au dat de înțeles că trebuie să mă maturizez, iar asta însemna că ziua munceam, plecam de acasă la 6.00 dimineața, ajungeam acasă la 4.00 după-amiaza și continuam să învăț până la miezul nopții, cu disperare. Așa se face că anul următor am intrat printre primii la facultate.

Atunci a început una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Atunci l-am cunoscut pe Paul și am știut din prima zi că el avea să fie bărbatul alături de care urma să îmi petrec restul vieții. Ne-am și căsătorit, patru ani mai târziu, în ultimul an de facultate. Așadar sunt recunoscătoare acelei facultăți și din acest motiv: acolo l-am cunoscut pe Paul, cel care avea să-mi devină soț și prieten, iar acum intrăm în 29-lea an împreună.

Ce munceau părinții tăi?

Cristiana Mateoiu: Părinții mei au fost oameni simpli, dar care m-au iubit și m-au susținut să devin cea mai bună versiune a mea.

Tata este fiu de țăran din Bărăgan, a plecat de acasă la 13 ani, atunci când a fost cât de cât capabil să-și vadă singur de grijă, a fost trimis să facă o școală de muncitori în turnătorie, a fost „turnător fruntaș” apoi maistru mulți ani de zile în IMGB. Tata a fost un om mândru să-și facă munca atât de bine cât putea, iubit și respectat de colegii lui, un om care m-a învățat și pe mine ideea muncii asidue care tinde spre excelență.

Mama a lucrat în presă, transmitea știrile, era „telexistă”. Cât am fost copil era în Agerpress și la rândul ei a transmis aceeași idee: că munca este esențială în viața fiecărui om, că rezultatele nu au cum să nu vină dacă faci lucrurile temeinic.

Mama este din neam de greci, așa că sângele meu este un amestec de praf de Bărăgan și Zorba Grecul. Nu știu cum m-a influențat asta dar mi se pare interesant.

Prin comparație cu modul în care ai tăi te-au provocat și te-au susținut, cum a fost educația pe care le-ai dat-o tu copiilor tăi?

Cristiana Mateoiu: Banii nu au fost niciodată de ajuns în familia mea, când eram mică. Îmi aduc aminte că totul era la limită, iar în ziua de leafă mama înșira banii pe masă și-i împărțea: pentru întreținere, pentru mâncare, pentru meditații și așa mai departe. Tot așteptam să rămână mai mult într-o lună, la capitolul „și altele”, iar eu să primesc mai mult de 2 lei pentru o Eugenia și o bomboană. Dar asta nu prea se întâmpla. Drept pentru care, recunosc, am cam crescut cu frica sărăciei.

Mai departe, am încercat să-mi educ copiii într-un spirit al bunului simț, al modestiei și al conștiinței faptului că este important să rămânem cu picioarele pe Pământ, iar scopul nu este să ne dăm mari, să cheltuim în neștire, ci să învățăm mai degrabă cum să facem decât cum să cheltuim.

Atunci când nu ți se dă atât cât ceri, ești forțat să descoperi singur metodele prin care să-ți afli resursele.

Aveam 14 ani când am început să-i cer și mai mulți bani mamei, iar ea mi-a spus că singura soluție pe care o are pentru mine este să facă împrumut CAR și să-mi cumpere o mașină de cusut, cu care să-mi fac singură hainele.

Asta m-a forțat să-mi fac haine pentru mine, dar și pentru toți prietenii mei, din care să încep să-mi câștig primii bani, la 14 ani. Apoi, în primii ani de facultate, am deschis un atelier de croitorie și am făcut câteva colecții pe care le-am vândut, vreme de vreo doi ani.

Ce am învățat eu atunci a fost că dacă nu ți se dă totul sau atât cât vrei, atât cât meriți, ești forțat să cauți în tine și să-ți găsești modalități de a produce, de a fi util, de a face ceva. Cred că a funcționat acest gen de educație cu mine.

Acum, uitându-mă la copiii mei, de 20 și 22 de ani, pot să spun că sunt mulțumită de rezultate, par bine direcționați și determinați să facă ce trebuie.

Ștefan este anul III la Medicină și cred din tot sufletul că va fi un medic cu har, care își va iubi meseria și pacienții. El este un copil foarte bun, care muncește foarte mult și care știe în ce direcție să muncească și care iubește ce face.

Clara a avut o experiență de studentă în Franța și a decis să revină în România, hotărîre care m-a surprins. Motivul, mi-a spus ea, a fost că simțea că își pierde vremea, că nu face foarte multe cu această facultate, iar faptul că ea a luat această decizie, în condițiile în care mulți tineri ar fi preferat să stea la Nisa, pe banii părinților, m-a surprins în mod plăcut.

Clara m-a anunțat pe 10 ianuarie ca a luat această decizie, pe 15 ianuarie era în țară, iar în 20 ianuarie deja începea un job, ea înțelegând din tot ce i-am spus de-a lungul anilor că nu putem să stăm degeaba, fără să producem nimic. Așa încât și-a găsit un job de care s-a ținut cu seriozitate până în septembrie când a reușit să intre la Entrepreneurship Academy, facultate pe care și-a dorit-o foarte mult, dar despre care i-am spus din capul locului că nu am cum să o susțin, fiind o facultate privată, scumpă. Motiv pentru care, pe cont propriu a reușit să se mobilizeze și să obțină o bursă.

Cred că a contat mult în educația lor faptul că au fost expuși la credința Baha’i, în care consecvența valorilor și a virtuților era în permanență enumerată și susținută. Au în apropiere modelul unor afaceri de succes care s-au ridicat pe aceste principii, iar acest lucru le-a dat certitudinea faptului că omul este util atunci când face ceva cu valoare, când se dedică celorlalți și mă bucură foarte mult că au puterea să se ridice și să-și susțină punctul de vedere, mai ales în rândul celor de vârsta lor.

Unde vezi tu Fundația peste 5, 10 ani? Și ce planuri mai punctuale aveți?

Cristiana Mateoiu: Activitatea noastră a crescut cu fiecare an, iar dezvoltarea competențelor noastre a făcut să deschidem ușa unui număr cât mai mare de oameni și unui număr din ce în ce mai extins de patologii. Noutatea anului trecut a fost că am deschis un cabinet stomatologic pentru persoanele cu dizabilități (copii sau adulți). Invităm pe toți cei care au nevoie de acest tip de serviciu să vină în Policlinica Baba Novac, care, așa cum știți, răspunde nevoilor persoanelor fără venituri.

Avem, de asemenea, mare nevoie de pacienți plătitori în Policlinica Sala Palatului, o formă de antreprenoriat social cu care ne mândrim, un loc cu medici excepționali, cu aparatură performantă și cu standarde de înaltă calitate și care poate rezolva o mulțime de patologii, de la medicină generală, la specialități, care se pot deconta cu Casa de Asigurări de Sănătate. În plus, avem acolo o stomatologie performantă, care acoperă toate zonele, până la ortodonție și chirurgie stomatologică.

Ce este foarte important de menționat este faptul că în această policlinică, orice pacient care plătește, susține un alt pacient cu venituri mici sau fără venituri să poată obține același serviciu fără să plătească sau să plătească cu o reducere de 80%.

„Fă-te bine, făcând bine!” spunem noi atunci când chemăm orice pacient să apeleze la policlinicile noastre.

De asemenea, Cafeneaua Sheida este o cafenea socială al cărei întreg profit este direcționat către nevoile pacienților Fundației, așa că, dacă ajungeți pe str. Câmpineanu 23, lângă Sala Palatului, nu treceți pe acolo fără beți o cafea foarte bună acolo și astfel să ajutați pacienții noștri să primească serviciile medicale de care au nevoie, gratuit sau cu reducere.

Toți cei care își doresc să ne sprijine direct, pot trimite un SMS la 8844 cu cuvântul SOARTA, iar un pacient va primi 2 euro lunar, dar o puteți face și direct pe site-ul nostru. Un copil din medii defavorizate va putea merge la școală, în centrele noastre educaționale din Băneasa și Clinceni, iar pacienții care nu pot avea acces la serviciile medicale de care au nevoie decât prin intermediul policlinicilor noaste, vor primi prin donația voastră sprijinul necesar.

Vă așteptăm și pe voi toți când aveți nevoie de serviciile noastre medicale ori de un zâmbet și o cafea bună. Nu uitați să vă descoperiți fericirea prin cel mai simplu mecanism, acela de a-i ajuta pe cei din jurul vostru.

Scopul unei fundații, cum este și Fundația Regina Maria, este acela de a crea mecanisme prin care să poată fi cu adevărat de folos celor care, dintr-un motiv sau altul, pentru moment sau permanent, nu se mai pot susține singuri. Pentru asta ai nevoie de profesioniști buni și cu suflet, pe care îi avem, o infrastructură pe care o perfecționăm continuu, și evident ai nevoie de resurse.

Fundația noastră, care se auto-susține, este într-o permanentă căutare de fonduri și în căutare de a stabiliza niște mecanisme de finanțare. Sper că în 5 ani acest lucru să fie deja setat, iar zona de incertitudine, de zone neacoperite, să se restrângă la maximum 2 sau 3 luni pe an.

Asta înseamnă că trebuie să diversificăm cât mai mult canalele de strângere de fonduri, pe de o parte spre autofinanțare (avem doi piloni care dezvoltă acest model – Policlinica Sala Palatului și Cafeneaua Sheida, parțial și HeroAfterschool, de la Clinceni), pe de altă parte ne dorim să diminuăm dependența de zona corporate, așa încât încercăm să dezvoltăm donațiile individuale recurente.

Ne dorim să impulsionăm și noi, ca toate ONG-urile care susțin diferite cauze sociale sau de mediu în acest moment, spre implicare: fie de a dona bani, fie de a dona timp. Voluntariatul, fie că înseamnă munca cu copiii în centrele educaționale, fie vizite la pacienții noștri bolnavi, asistență juridică atunci când au nevoie să își revendice drepturile legale, este esențial pentru noi.

Dacă vorbim deja de 10 ani de acum încolo, ți-aș spune că nu mi-am făcut proiecții atât de îndepărtate și că prefer să merg și pe mâna lui Dumnezeu și să fiu atentă la semnalele Lui pentru că am convingerea că ne va îndruma în direcția cea mai corectă.

Eu voi fi acolo unde va vrea Dumnezeu să fiu. Mi-aș dori să muncesc până la pensie și după pensie tot aici, dar nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul. Acum, că știu care este sensul vieții mele, cu siguranță voi încerca să-l ating oriunde mă voi afla.

Într-o societate perfectă, ONG-urile nu și-ar mai afla rostul, fiindcă o economie perfectă nu ar mai genera inegalitățile copleșitoare de astăzi. Dar până atunci rolul nostru este și unul de educare; corporații, instituții, indivizi, toți ar trebui să înțelegem că suntem niște rotițe, mai mici sau mai mari, într-un mecanism social.

Deocamdată suntem încă în faza în care unii produc, iar alții repară dezechilibrele pe care economia le produce și nu știe cum să le rezolve. Noi, ONG-urile oferim o dată cu reparația și șansa ca cei care le produc să intre într-o relație echilibrată cu societatea.