Cristina Bazavan, portret de matematician deghizat în jurnalist: Aveam zilnic atacuri de panică pentru câte un cuvânt pe care nu îl știam. M-a ajutat mult însă că am avut relaxarea de a spune „nu știu”

Cristina Bazavan gestionează o afacere în marketing cultural și comunicare la zece ani de când a luat decizia de a ieși din presă. Radical, și-a dat demisia de la revista Tabu, la care era redactor-șef, și a început un blog – revistă pe cont propriu. Iar ceea ce toți bănuiau că îi va fi sfârșitul în profesie, a însemnat un antreprenoriat în ceea ce numim acum influencing.

Anul acesta se întoarce la interviurile pe care le-a realizat acum 10 ani și le reface.  10 ani mai târziu, Andrei Șerban, Radu Afrim și mulți alții își arată statornicia în idei și povestea la fel de actuală.
Promovează artiști, spectacole dar vorbește rar despre ea. Iată unul dintre puținele dialoguri pe care le-a acceptat în ultimii ani.

Cum ai devenit ziarist?

Trebuie să îți spun că vin dintr-o familie modestă, să nu zic chiar sărăcuță, din Alexandria, așa încât a trebuit să muncesc din primele zile de facultate să îmi fie mai bine.

Eram studentă în București, la Facultatea de Matematică, și apare într-o zi un coleg de gașcă și-mi spune că se deschide Radio 21 și că se dau probe de voce pentru jingle-uri. Crede-mă, habar nu aveam ce înseamnă jingle, eu trăiam în lumea ecuațiilor.

Am dat probă de voce și m-au chemat să fiu „însoțitoarea de bord”, așa mi se pare acum, fiindcă nu făceam nimic :), a lui Nick Cocîrlea, în emisiunea de noapte.

După câteva luni, mi-au dat o emisiune de week-end, pe care o prezentam împreună cu Ciprian Dinu, acum directorul de programe de la Europa FM. Iar la puțin timp, am devenit vocea de la European Top 100, care se auzea în toată țara. Efectul a fost că lumea asta nouă, extraordinară cum mi se părea mie, o puștoaică din provincie, a început să îmi placă foarte mult.

Și care erau recompensele?

Bănești, firește.

Nu au alimentat deloc ego-ul?

Nu aveam timp de ego.
Eu trebuia să mă duc la școală, să învăț, iar noaptea eram la emisiune.

Mai târziu mi-am dat seama că puteam să fac o meserie din radio. Până la urmă, studentă la mate, ce puteam deveni? Profesoară de matematică. Ei bine, brusc aveam altă cale în față. Dar, în același timp, mi-am dat seama (da, la 21 de ani cât aveam atunci) că voi îmbătrâni și nu voi mai fi mișto ca DJ. Și, cum am o structură matematică, am realizat că trebuie să știu mai mult decât DJ. Și am mers la școală, adică la cursurile BBC pentru radio și tv.

Aceste cursuri au avut un impact serios pentru mine. Gândește-te că veneam din învățământul românesc, mă și pregăteam să devin profesoară de mate, și am dat peste un om, profesorul nostru, Mike Ormsby, care făcea niște lecții mega interactive și știa despre noi lucruri esențiale fără să ne fi pus în situația de a povesti ceva despre noi.
La sfârșitul cursului ne-a scris fiecăruia câte o recomandare. Este cea mai tare caracterizare pe care mi-a făcut-o cineva: „Cristina tace, stă în spatele clasei și privește pe toată lumea, dar când deschide gura, s-ar putea ca limba ei să fie ca de cobră iar tu să fi făcut ceva foarte greșit.”

Hai să ne întoarcem la tine, la Alexandria, înainte de a veni în București. Să vedem cine erau părinții tăi, ce era fain sau complet de nesuportat atunci și acolo?

Părinții mei erau prima generație mutată de la țară la oraș, într-o localitate cu 30.000 de oameni, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea.

Aș zice că nu este nimic neobișnuit în copilăria mea. Sigur, aș putea spune despre pasiunea pentru mate, pe care nu o avea nimeni în familie. Dar mi-a folosit în sensul că imediat părinții mei au întrezărit o viitoare meserie. Sora mea este profesoară de limba română. Eu aș fi putut fi profă de mate. Acum râd de opțiunea asta, dar atunci îmi dau seama că nu aș fi avut alternativă. Ce puteai fi? Profesoară, doctoriță sau nevastă de popă. Sincer. Tata, care era un fel de Moromete, ce opțiuni putea să ne așeze în față?

Cum ai descoperit că îți place matematica?

M-a ajutat profesorul de mate din clasa a V-a, domnul Negreanu, care a știut să îmi capteze atenția și interesul încât am ajuns olimpică națională și nu cred că am avut vreodată altă notă decât 10 la matematică.

Am niște amintiri foarte frumoase despre acele vremuri și despre interacțiunea cu el. Când s-a prins că mă duce capul la matematică și că mă plictisesc cu ce preda la clasă, nu îmi mai dădea temă pentru acasă. Primeam o singură problemă pentru toată săptămâna. Dureros. Dar nu asta era poanta. El știa că o voi rezolva, dar soluția mea trebuia să fie mai scurtă și mai rafinată decât a lui. Iar această strategie mă punea în concurență cu mine. Și acum mi-a rămas acest reflex: când găsesc o soluție la ceva din meseria mea, neapărat trebuie să mai caut una.

Când aveai timp să te joci?

În fiecare zi. Cât timp crezi că rezolvam probleme?
Era însă vremea în care opțiunile în Alexandria erau neînsemnate. Ce puteam face?

Am încercat să joc tenis când mi-a cumpărat tata o rachetă Reghin, pe la 10 ani. Mi-am dat repede seama că nu era pentru mine. În plus, eram obraznică. Înainte să jucăm trebuia să dăm la perete, lucru care mie mi se părea extrem de plictisitor. Și comentam. Iar profesorul, în replică la comentariile mele, mă punea să mai fac o tură de teren. Și ajunsesem să alerg mai mult decât să dau cu racheta. Îți dai seama că nu a mers.

Apoi am încercat să fac muzică. Grație unui frate al bunicului meu, care era compozitor.
În familia noastră au existat doi unchi mai speciali: unul era om de știință la Siemens, iar celălalt compozitor de muzică de cor, Gheorghe Bazavan. El și-a propus să ne învețe, pe mine și pe sora mea, muzică. Și mi-a cumpărat chitară. Dar crezi că am învățat? A încercat să facă o legătură între matematică și muzică, mi-a explicat o ecuație incredibilă care punea în termeni matematici armonia muzicală, dar tot nu m-a convins.

A aplicat însă altă strategie: în vacanțe veneam la el, în București. Iar el știa că îmi plăcea să merg la Cinematecă. Așa că mi-a pus condiții: pentru fiecare film văzut trebuia să citesc viața unui compozitor. Erau niște cărți mici, din Biblioteca pentru toți. Nu-ți spun câte am citit!

Atunci mi se părea o tortură, acum am relaxarea să merg la Festivalul Enescu și să știu despre oricine și să pot să așez în context opera și compozitorul.

Și mai e ceva ce am primit cu ajutorul acestui unchi. Am cunoscut-o pe soția lui, Elena. Era o balerină pe care eu am iubit-o foarte mult. Cred că de acolo vine și pasiunea mea pentru balet. Era o prezență rafinată, avea o postură perfectă în orice zi, la orice oră.

Avea un respect pentru etichetă pe care nu îl mai văzusem nicăieri. Stătea la masa din bucătărie, într-un apartament de pe strada Făinari, lângă Obor, fuma și era o prințesă.
Această femeie, fără să facă nimic special și fără să își asume vreo intenție de a mă învăța ceva, m-a influențat radical.

Am ajuns în punctul cheie al oamenilor care te-au format și influențat semnificativ. Să-i povestim!

Ți-am zis deja despre Mike, profesorul de la școala BBC. Apoi este șeful meu francez de la Europa FM, Frank Lanoux.
Radio 21 a fost cumpărat de o companie franceză, Lagardere, care a venit cu intenția să creeze primul radio privat cu acoperire națională.

Eu, cu George Zafiu, am lucrat împreună cu echipa de francezi chiar de când acest radio era doar o pagină A4, cu câteva idei pe ea.

Pe mine m-au ales de la Radio 21, eram redactor-șef la știri și, după discuții îndelungi și prietenești pe holurile radioului m-am trezit că mi-au propus job-ul.
Care era atu-ul meu în poziționarea mea? Matematica. La trei luni după ce am început munca, am început și cursuri de statistică. Iar aici matematica era esențială. Aveam abilitatea de a citi și interpreta mult mai ușor și mai repede niște statistici, cifre, detalii care contau în marketing.

Frank mi-a zis de la început: „Cristina, ne ajută foarte mult să fii cunoscută. Deci trebui să îți faci branding personal. Nu mă interesează nu știu.”

Îmi aduc aminte că a scos o foaie de hârtie și m-a pus să mă gândesc cum Bazavan m-a angajat să îi fac branding așa cum le făceam oamenilor de la radio.

Așa am învățat cum să fac să știe lumea de mine, fără să fiu pe toți pereții și să mă laud. În câteva idei, pot să îți spun așa: îți definești mai întâi categoria în care știi sau vrei să ai competență. Apoi faci tot ce ține de tine, citești, înveți, așa încât să fii în topul acelei categorii.

Faci prozelitism cu ce știi și îi atragi pe alții: îi înveți, dai mai departe. Apoi faci networking. La Europa FM uram să ies în spațiul public, la petreceri, evenimente, poze și așa mai departe. Și acum urăsc. Doar dacă vorbim despre campanie publicitară și scrie în contract că trebuie să fiu acolo. Timpul meu este mult prea prețios să fie irosit. Dar ce am aflat eu de la Frank era că networking însemna altceva: regula celor două apariții săptămânale: fie mă cita un ziar ori mergeam la o conferință și glăsuiam ceva, fie mergeam la un eveniment la care mă aflam în proximitatea unor oameni importanți pentru scopul meu.

Acum, dacă pot să le fiu recunoscătoare celor din trustul Lagardere, le sunt pentru că în cei 5 ani cât am muncit acolo au investit în noi să ajungem la conferințe internaționale, la cursuri ori la niște raportări care se făceau la Paris, cu toate celelalte stații din Europa, unde învățam enorm.

De ce ai demisionat de la Europa FM?

Cumva anunțasem de la început că nu stau mai mult de 5 ani. Ajunsesem să nu mai am viață. Gândește-te că vorbim de o epocă în care nu exista internet și noi trebuia să gestionăm campanii publicitare pentru un radio național. Nu vrei să știi cum făceam. Ajunsesem să mă mut cu casa mai aproape de radio să pot ajunge să dorm.
Așa că am demisionat.

Și am încercat să intru în comunicare politică. Am plecat la școală în afară, ca să realizez că ce învățasem acolo nu aș fi putut face niciodată aici. Pentru că la noi este natural să înșelăm. Așa că am abandonat politica.
Dar m-a sunat Liviu Mihaiu care urma să lanseze radio-ul. Și, după vreo șase luni prin lume, am ajuns la Radio Guerilla. Și am lucrat cot la cot cu Mihaiu și cu Exarhu. Acum foarte puțină lume își mai amintește că tot conceptul Radio Guerilla îi aparține lui Răzvan Exarhu.

După o lună în care i-am ajutat și am făcut lansarea grandioasă, cu elicopterul și președintele Băsescu, am plecat. Dar după o vreme Mihaiu m-a sunat din nou și mi-a spus că nu mai are redactor-șef la Tabu, că o aduce pe Catinca Roman, dar că are nevoie și de mine.

I-am spus că nu știu să fac reviste. Și așa era. Atunci m-a păcălit: „vreau să faci branding prin conținut”. Să pun niște valori pe un brand alegând un anume conținut îmi era la îndemână. În trei secunde am știut care ar fi rubricile pentru o revistă care se cheamă Tabu. Însă tot ce ținea de producția unei reviste îmi era complet necunoscut.

Îmi aduc bine aminte cum stăteam în mansarda unde aveam redacția și a venit la mine o colegă să-mi spună că trebuie să facem un flat plan. Am rămas interzisă. Nu știam nici să îl fac, nici să îl citesc. Am propus să îl trec în excell.

Ce am făcut? Am luat flatplan-ul și câteva reviste, m-am dus la chioșc și am cumpărat toate revistele străine de femei pe care le știam și m-am dus acasă cu ele. Și am făcut flatplanul pentru toate.

Șase luni mai târziu eram lideri. În numărul doi am avut interviu cu scenariștii Sex and The City, apoi au început să curgă poveștile internaționale.

Dar cu multă muncă. Aveam zilnic atacuri de panică pentru câte un cuvânt pe care nu îl știam. M-a ajutat mult însă că am avut relaxarea de a spune „nu știu”.

Cum ai început să scrii?

Plecaseră niște prieteni din țară și sufereau că nu mai puteau vedea spectacolele la care mergeam împreună. Așa că am început să scriu și să urc pe yahoo 360 niște recenzii. Efectul a fost că în vreo trei luni adunasem vreo 10.000 de oameni care citeau ce scriu.

Răzvan Penescu, de la LiterNet.ro, mi-a propus să scriu pentru el. După vreo trei ani, în care s-a tot rugat de mine m-a convins. Și am scris. Abordam filmele într-o manieră raportată la realitate. Pentru Sex and The City am găsit personaje similare din România, la un film cu medici am găsit prima femeie care suportase transplant de inimă, Ionica o chema. Rubrica a devenit repede foarte populară și m-a sunat Marius Tucă să-mi propună o rubrică la Jurnalul. Și am început să scriu.

De ce ai plecat de la Tabu? Și cum ai reușit să îți deschizi propriul loc de content în vremea în care ideea de a plăti publicitate online era pentru agenții o nebuloasă?

Am demisionat când am simțit că nu mai rezonam cu publisherul care preluase revista. M-am gândit că nu e treaba mea să îi spun omului cum să își cheltuie banii. Și am plecat cu gândul ambițios că voi reuși.
În primele șase luni toată lumea spunea că sunt o nebună să renunț la o funcție de redactor-șef pentru o himeră. Iar pentru agenții cred că eram mai degrabă o curiozitate.

Ce pot să-ți spun însă este că nu a fost o decizie iresponsabilă, ci în perfectă cunoaștere a trendurilor. Eu citesc foarte mult despre ce se întâmplă în străinătate și știam că online-ul va exploda. Tot ce trebuia să fac era să fiu pregătită.

În primele șase luni am acceptat toate proiectele care veneau. Eram cunoscută pentru faptul că făceam altfel de interviuri, așa încât mă trimiteau agențiile să fac interviuri speciale în țară și în străinătate. Eu le dădeam conținut, iar ei îmi lăsau mână liberă total.

Ajunsesem să muncesc mai mult decât la revistă. S-a întâmplat o dată să aterizez în aeroport, unde am rămas doar patru ore, așa încât am trimis pe cineva acasă să îmi aducă valiza cu numărul 2, pregătită dinainte pentru a pleca mai departe. Era foarte important pentru mine să arăt că pot să mă descurc singură. Voiam ca piața să înțeleagă acest lucru. După șase luni m-am liniștit. Lucrurile funcționau.

Cum îți alegi conținutul relevant pentru afacerea ta?

Să-ți povestesc despre proiectul la care lucrez acum. Este important ca un interviu pe care îl fac să stea în picioare minimum 10 ani. Așa încât, chiar dacă nu l-ai cunoscut niciodată pe omul despre care vorbesc eu, textul cu care îți petreci 10 minute să te facă să îl cunoști.

Anul acesta am început să fac interviuri cu oameni cu care am discutat acum 10 ani. Am început cu Andrei Șerban, urmează Radu Afrim și mulți alți artiști care vor fi expuși tot anul acesta.

Eu nu privesc social media ca pe o formă prin care să mă promovez eu, ci mă văd mai degrabă ca un redactor-șef la mine pe cont. Și de fiecare dată îmi fac acest plan: ce dau azi la televiziunea mea? Pe mine? Nu, fiindcă este plictisitor.

Dacă te uiți pe conturile mele nu mă vei vedea pe mine, ci vei vedea conținut care mie mi se pare că te interesează, informații la care nu ajungi din lipsă de timp, pentru că ai de plătit niște facturi.

Astăzi lumea se expune atât de mult, încât pare bizar cineva care nu o face și trăiește ca acum 20 de ani, când oamenii nu ieșeau pe stradă cu o plăcuță să spună că s-au îmbolnăvit. Sau nu scriam pe o plăcuță, în piața publică, faptul că a murit un prieten.

Expunem în spațiul public lucruri ce mie mi se par agresiv de intime. Eu nu simt această nevoie. Vreau să fiu un om discret și să stau în banca mea.

Cum arată Cristina Bazavan îndrăgostită?

Liniștită. Pentru că îndrăgosteala pentru mine este despre înțelegerea față de celălalt, despre a-l ajuta, nu este despre dominare. Cel mai adesea, după ce avem fluturi în stomac vrem să deținem teritoriu. Or, pentru mine nu este așa.

Și trădată?

Nu cred că m-ar consuma. Orice început are un sfârșit. Nimic nu este veșnic pe lume.
Mi s-a întâmplat să fiu trădată în afacere și m-am supărat. Dar am realizat că nu pot schimba pe nimeni. Tot ce pot să fac este să nu mă mai însoțesc vreodată cu omul respectiv.

Care sunt oamenii esențiali din viața ta?

Ți-am spus că expunerea vremurilor noastre mi se pare agresiv de intimă. Nu voi fi părtașă la ea. 🙂