Cristina Juncu și viața într-o familie de artiști: „Eu când o să fiu mare, vreau să fiu Ada Milea”

Cristina Juncu vine dintr-o familie artistică – părinții, Andreea Vulpe și Cristi Juncu – regizori, bunicul, Cornel Vulpe – un mare actor, soțul său, Andrei Radu, actor. Dar nu a crescut pe scenă, ci cu bunica sa care a fost chimistă laborantă. „Eu când o să fiu mare, vreau să fiu Ada Milea”, ăsta a fost visul Cristinei de 12 ani care asculta obsesiv Apolodor. A făcut vioară și a cochetat cu ideea de a merge la Conservator, dar „nu m-am simțit niciodată în stare să-mi dedic viața unui instrument, așa cum au făcut bunica și mătușa mea (amândouă violoniste în Orchestra Radiodifuziunii Române)”, spune actrița. 

Astăzi, pe Cristina Juncu o găsim pe scenă. Și, „din fericire pentru toată lumea, ceea ce am ajuns să fac acum combină, într-un fel, dorințele tuturor, iar artiștii (cei angajați, cel puțin), nu mai sunt, astăzi, muritorii de foame de atunci”. De altfel, o putem vedea și asculta pe Cristina Juncu împreună cu Alexandros Raptis în „Așteptându-l pe Ulise”, o transpunere muzicală a Odiseei lui Homer. 

Spune despre ea că este o „tocăniță de actriță cu mamiță de Grigoriță și compozitoreasă cântacioasă de muzicoasă hazoasă”. Cum merge această tocăniță? Ne răspunde chiar Cristina Juncu în interviul de mai jos. 

Vii dintr-o familie de oameni de teatru: părinții, Andreea Vulpe și Cristi Juncu – regizori, bunicul, Cornel Vulpe – un mare actor. Ai fost un copil crescut pe scenă?

Spre marele meu noroc (cred), nu am fost, nu. Am crescut cu bunica mea care a fost chimistă laborantă. Sigur, mergeam la teatru, vedeam spectacolele bunicului meu, pe ale părinților mei, dar nu am fost ținută prin culise și cabine când eram mică. De obicei, puii de artiști care copilăresc prin teatru ajung fie să se îndrăgostească iremediabil de el, fie să îl deteste cu pasiune, fie să dezvolte un fel de love-hate față de el. Relația mea cu teatrul a fost una oarecum neutră. Am ajuns să îl îmbrățișez de bunăvoie, nu neapărat împinsă de împrejurările în care am fost crescută. 

Cristina Juncu: „Ca orice oameni de teatru care au activat în anii în care artiștii erau obligatoriu săraci lipiți pământului, ai mei și-au dorit, evident, să aleg orice altceva, însă nu mi-au interzis nici o opțiune”

Și-au dorit ai tăi să faci parte din această lume? Și ce au zis atunci când le-ai spus că vrei să faci și tu teatru?

Ca orice oameni de teatru care au activat în anii în care artiștii erau obligatoriu săraci lipiți pământului, ai mei și-au dorit, evident, să aleg orice altceva, însă nu mi-au interzis nici o opțiune. Culmea, ce și-ar fi dorit ei pentru mine erau tot niște meserii artistice, deci presupun că s-au resemnat cu gândul că și eu, la rândul meu, am tot înclinații sinonime cu lipsa banilor: tata spera să dau la Litere și să devin scriitoare, mama și-ar fi dorit să continui cu muzica și să merg la Conservator. Din fericire pentru toată lumea, ceea ce am ajuns să fac acum combină, într-un fel, dorințele tuturor, iar artiștii (cei angajați, cel puțin), nu mai sunt, astăzi, muritorii de foame de atunci. 

Care a fost spectacolul de teatru preferat în copilărie… oare a fost unul la care au lucrat părinții tăi?

O să numesc două spectacole, unul pe care l-am iubit în copilărie și unul care mi-a marcat trecerea spre adolescență. Primul este „De ce fierbe copilul în mămăligă”, după Aglaja Veteranyi, în regia lui Radu Afrim și cu muzica Adei Milea, la teatrul Odeon. Din ziua vizionării lui datează primele mele gânduri în legătură cu ambele meserii pe care le practic azi: cea de actriță și cea de compozitor. Cu acest spectacol a început și dragostea mea nemuritoare pentru Ada Milea, care se poate auzi și în muzica pe care azi, la rândul meu, o compun. Gândul ce m-a mânat spre actorie se datorează atât Adei, care și juca în acest spectacol, cât și absolut fermecătoarei Antoaneta Zaharia.

Al doilea spectacol este „Furtuna” lui Shakespeare, regizată de tatăl meu, Cristi Juncu, la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, tot cu muzica Adei. A rămas spectacolul meu preferat până în ziua de azi, din el am înțeles ce minune se poate naște atunci când un artist crează pe baza lucrurilor care îl macină și-l preocupă real. Aveam 14 ani și aveam, pentru prima oară, un iubit. 

Cristina Juncu: „Eu când o să fiu mare, vreau să fiu Ada Milea – ăsta a fost visul Cristinei de 12 ani, care asculta obsesiv Apolodor”

Ai lucrat în proiecte cu părinții tăi?

Da, sigur, chiar în multe. Nu am simțit niciodată nevoia aceea specifică copiilor de artiști, de a mă desprinde cu totul de ai mei, de a-i nega sau chiar combate. Părinții mei sunt, în continuare, artiștii mei preferați și-mi doresc să lucrez cu ei, mai cu seamă în calitate de compozitor. M-am prins destul de devreme în carieră că lumea oricum mă va considera o pilă, fie că lucrez cu ei, fie că nu, așa că mi-am zis… păi atunci, de ce să-mi refuz această bucurie, care vine la pachet cu un milion de chestii mișto de învățat?

Cristina, sincer, cât de mult te-a ajutat și cât de mult te-a încurcat acest lucru în cariera ta? 

Ai mei au fost și sunt dureros de sinceri, deci vreau să cred că nu m-ar fi ales să lucrez cu ei doar pentru că sunt fiica lor, ci pentru că sunt un artist bun. Nu aș fi compus muzică de teatru astăzi dacă ei nu îmi dădeau o șansă, dar cred că mi-au dat o șansă pentru că au văzut potențial. Sigur, în mine s-a dat mereu o luptă provocată de întrebarea: oare nu sunt, totuși, subiectivi? De-asta am muncit de mi-au sărit capacele, de-asta am dezvoltat o personalitate artistică înnebunitor de perfecționistă. Trebuie mereu să mă mulțumesc atât pe mine, cât și pe toți ceilalți din capul meu (bahaha, asta a sunat a material de internare). Trec prin filtrul tuturor chestiunilor învățate de la ei (și de la câțiva alții) tot ce creez, iar asta poate fi ușor enervant uneori și da, poate îngreuna munca, dar cred cu tărie că toate rafistolările astea apropie rezultatul mult mai tare de strălucirea unui briliant. În zbaterile mele creative, mă ajută enorm și mă încurcă încă pe-atât prezența lor înăuntrul minții mele.

Teatrul nu a fost singura ta dragoste artistică. Ai studiat muzică. Vioară. De ce ai ales până la urmă teatrul?

„Eu când o să fiu mare, vreau să fiu Ada Milea” – ăsta a fost visul Cristinei de 12 ani care asculta obsesiv Apolodor. Mi-era neclar cum se ajunge la împlinirea lui, fiindcă Ada era și actriță, și compozitor, și instrumentist, și vocalist și, mai ales, o maestră a exprimării în versuri și a sintetizării de povești. Așa că, la rândul meu, n-am putut să mă decid. Da, am iubit muzica, dar nu m-am simțit niciodată în stare să-mi dedic viața unui instrument, așa cum au făcut bunica și mătușa mea (amândouă violoniste în Orchestra Radiodifuziunii Române).  

Mi-a plăcut să scriu, dar nu mi-am găsit cu totul locul pe foaia de hârtie. Am ales, până la urmă, teatrul. Nu pentru că am simțit că aici pot fi extraordinară (multă vreme am fost convinsă că nu), ci pentru că exact munca de a ajunge să fac un lucru remarcabil înăuntrul unei meserii în care nu-mi părea că pot excela mi s-a părut teribil de captivantă. M-am gândit că e un punct bun de start și am mers pe drumul ăsta o vreme, până când anumite circumstanțe (anume că Ada Milea nu a putut lucra la un proiect din rațiuni de timp), m-au făcut să scriu prima mea coloană sonoră cu cântece . Când am descoperit că pot scrie muzică și câtă bucurie îmi dă treaba asta, am început să cochetez cu renunțarea la teatru. 

M-a mânat mereu gândul ăsta (tare orgolios, dacă e s-o zic pe-aia dreaptă): în ceea ce aleg să fac, trebuie musai să pot fi extraordinară, iar dacă nu reușesc să fiu, trebuie să pot renunța, ca să găsesc locul în care pot fi. Mi s-a părut, atunci, că în muzică mi-am găsit locul. Mai târziu am înțeles că îmbinarea între ele e ceea ce-mi doresc cel mai tare să fac. Și iată-mă aici. Am crescut mare și am luat-o pe urmele Adei. S-a închis cercul.

Cum ți se pare generația ta? Te-ai simțit mereu parte din această comunitate?

E interesant cum noțiunea de generație devine, cu trecerea anilor, din ce în ce mai vagă. Când am ieșit din facultate, generația mea era formată de cei din anul meu, un an foarte ambițios și unit, din care mai mult de jumătate încă practică meseria asta. Treptat, generația mea s-a întins până la oameni care au absolvit cu 5 ani înainte sau după mine și care împărtășesc aceleași valori și au aceleași repere în raport cu meseria asta. Acum, generația mea a ajuns să includă oameni care au absolvit facultatea când eu aveam 6-7 ani. Deduc, din asta, că generațiile nu-s decise de vârstă, ci de o înțelegere asemănătoare a procesului creativ și de un respect similar pentru meserie. Îmi place generația mea. E serioasă și ludică, ambițioasă fără să calce pe cadavre, creativă pe mai multe paliere și suficient de sănătoasă psihic și fizic, cât să le poată face pe toate.  

Citește și: Silvana Negruțiu: „Am copilărit în anii ’90, și la mine în oraș era o cofetărie lângă cinematograf, am și eu doi părinți care nu au avut o viață prea ușoară și un frate în umbra căruia am trăit câțiva ani”

Cum ai vrea să plece oamenii de la spectacolele tale?

Mie-mi plac poveștile. Aș vrea să înțeleagă povestea, să o atingă și să-și mai aducă aminte, din când în când, de ea. 

Împreună cu Alexandros Raptis ai lucrat la „Așteptându-l pe Ulise”, o transpunere muzicală a Odiseei lui Homer. Povestește-ne puțin despre acest proiect…

Când aveam 13 ani, am primit un proiect la latină: să prezentăm o operă mitologică de referință. Eu aveam 3 prietene bune în școala generală, le-am adunat și am făcut împreună Odiseea, din perspectiva femeilor pe care le întâlnește Ulise – Circe, Calypso, Nausica și Penelopa. Aveam niște monoloage în versuri, scrise de mine pe foi de hârtie băgate la cuptor, ca să semene cu pergamentele. De atunci mi se pusese pata, se pare. În 2020, după ce am făcut primul meu spectacol-concert, Oglinda neagră, am prins gustul și am început să coc alte proiecte similare. Firește, Odiseea a fost prima pe listă. Nu am avut curaj atunci, a venit și pandemia între timp și Odiseea mea a prins un strat mare de praf. Anul trecut pe vremea asta, făceam cunoștință cu Alexandros Raptis în cadrul unui alt proiect, în care el era implicat în calitate de lighting designer, iar eu, în calitate de actriță. Într-un timp record de două luni, am devenit două boabe-ntr-o păstaie. Datorită  încrederii lui, visul Odiseei a început din nou să îmi populeze mintea, însă nu reușeam să-l găsesc pe Ulise. Într-o seară frumoasă de toamnă din timpul FNT-ului trecut, m-am întâlnit în fața celebrului bar Legere cu Sebastian Marina. De atunci, proiectul a început să prindă contur în jurul celor doi. Ulterior, mi-am dat seama că mai am nevoie de o prezență feminină, o zeitate pianistă care să-i țină piept grecului de la tobe, și m-am gândit imediat la Eliza Păuna, cu care îmi doream de multă vreme să lucrez. Iar azi, uitându-mă cu ochiul dinafară la noi patru cântând împreună, mi se pare că această Odisee nu putea fi niciodată altfel decât așa. 

Nu este primul vostru proiect împreună. Cum este să lucrezi cu el?

Exact așa cum ar fi ideal să se desfășoare colaborarea dintre doi artiști: cu momente în care ne contestăm unul pe altul intens, dar respectuos, totul pe o bază de susținere necondiționată și încredere absolută. Ne dăm unul altuia aripi, dar avem grijă să nu zboare celălalt cu ele prea aproape de soare. Nu cred că o să am vreodată suficiente cuvinte ca să îi mulțumesc lui Alex pentru tot și toate.  

Cristina Juncu: „Pe fundalul unei ploi torențiale de vară, după ce fusesem colegi de grupă trei ani de facultate, am discutat într-un foișor din Cișmigiu faptul că ne placem și eu (fată voluntară, care știe ce vrea), i-am propus să și încercăm”

„Tocăniță de actriță cu mamiță de Grigoriță și compozitoreasă cântacioasă de muzicoasă hazoasă”… cum merg toate aceste lucruri împreună?

Cum merge și cu tocănița – e ușor de făcut și poate fi delicioasă, dar e suficient să pui prea mult dintr-un ingredient sau altul ca să devină cu totul altceva. Dacă pui prea mulți morcovi și prea puțin din alte legume, obții, deodată, mâncare de morcovi, nu? Dacă pui prea multă mazăre, la fel de bine poți să te apuci să faci și niște friganele lângă căci, cu siguranță, aceea deja nu mai e o tocăniță. Trebuie păstrate proporțiile ingredientelor. Și asta e al naibii de greu, uneori. 

Acum, de exemplu, am traversat o perioadă în care cantitățile de mamă de Grigore au lăsat de dorit, din pricina programului încărcat și preocupărilor artistice. Ce e important, cred, e să îți dai seama că ceva lipsește și să încerci, pe cât se poate, să compensezi, fără a sufoca mâncarea, apoi, cu ingredientul care a lipsit anterior. Sunt pentru echilibru în toate. Și pentru mâncărurile cu multe, multe ingrediente. Însă și echilibrul, și rețetele ca la mama acasă, mai au câteodată nevoie să se strice puțin, ca să se poată reinventa. 

Tu, actriță. Soțul tău, Andrei Radu, actor. Băiețelul vostru o să fie și el tot artist? Îl creșteți pe Grigore pe scenă?

Nu, Grigore este cine vrea el să fie și nu poate fi influențat de nimeni și de nimic, momentan. E un copil cu personalitate, ne-am prins de mult și, deși mai încercăm să îl înclinăm spre una sau alta, ne-am resemnat cu faptul că doar în el stă decizia asupra propriilor gusturi și pasiuni. L-am adus cu noi la teatru doar de vreo două ori, în pauze, când chiar nu aveam altă opțiune. Nu ne dorim să îl creștem în cabine și nu am vrea să dezvolte o și mai mare aversiune față de teatru decât are deja, din cauză că e ceea ce-i răpește părinții de acasă. A mai fost la teatru cu grădinița, l-am mai dus și noi la Teatrul Ion Creangă, la spectacole specifice vârstei lui, dar este, momentan, un copil mult prea activ pentru a se putea resemna cu rolul de spectator, iar pe scenă, la serbare, a fost singurul copil care a avut trac. 

Noi ne iubim meseria enorm și sunt sigură că, în timp, va ajunge și el să o iubească, cu condiția ca noi să avem mereu grijă să păstrăm echilibrul dintre iubirea de teatru și iubirea de Grigore. Nu o să îl împingem spre artă, nici nu o să-i interzicem drumul ăsta, dar adevărul adevărat e că da, ne-ar plăcea tare mult să aibă și el ocazia de a fi copil toată viața, de a se juca serios și responsabil mereu și de a spune povești oamenilor.  

Cristina Juncu: „Mi-ar plăcea ca bătrâna aia, la 80 de ani, așezată pe prispa casei cu o cafeluță în mână, să zâmbească privind în urmă”

Cum este relația ta cu Andrei Radu? Cum s-a născut dragostea voastră?

Între doi oameni din aceeași meserie există multă înțelegere și e musai să existe și mult respect și susținere reciprocă. Nici unul din noi nu știe cum se face treaba asta cu măritișul și cu creșterea de copii, creștem și noi odată cu Grigore și învățăm pe parcurs cum să fim părinți și cum să mai fim, în timpul ăsta, și soți și artiști, fără să ne privăm unul pe altul de experiențe mișto și fără să ne neglijăm unul pe altul. 

Nu e ușor, dar important e că am învățat să comunicăm și să ne ascultăm și înțelegem unul altuia nevoile. Așa am și pornit la drum împreună. Pe fundalul unei ploi torențiale de vară, după ce fusesem colegi de grupă trei ani de facultate, am discutat într-un foișor din Cișmigiu faptul că ne placem și eu (fată voluntară, care știe ce vrea), i-am propus să și încercăm. El, încurcat, a zis ok. N-a pornit ca o iubire din filme, în ciuda tunetelor romantice de pe coloana sonoră, ci foarte pragmatic. Și totuși, cărămidă cu cărămidă, am construit o casă liniștită, caldă și plină de iubire care, cred eu, va rezista la orice intemperii.    

Cum ar arăta proiectul perfect la care să lucrați împreună?

Andrei a fost mereu un om orientat spre dezvoltare și cred că are nevoie de ceva care să îl provoace să treacă peste anumite frici dobândite de-a lungul anilor de practică, iar aici mă refer, în special, la cântat. Mai cred că orice actor bun, dar cu o tipologie neclară (cum este el și cum sunt și eu), are musai nevoie să se războiască cu un rol principal, ca să se poată maturiza artistic. 

Mi-ar plăcea mult să fac un spectacol-concert cu el în rol principal. De fiecare dată când îi zic asta crede că glumesc, dar eu coc ceva în mintea mea de ceva vreme și, într-o zi, o să-l pun în fața faptului împlinit. De asemenea, avem noi o piesă în doi, pe care am tradus-o special ca să o jucăm împreună pe când aveam douăzeci și ceva de ani și care, de atunci, ne așteaptă să devenim middle aged, ca să o putem juca – nu mai avem mult, tic tac, tic tac.

Care este cel mai mare vis al actriței Cristina Juncu? Dar al omului Cristina Juncu?

Într-un episod de febră, am avut un fel de halucinație cu o bătrână foarte hippie, cu părul lung și alb, care zâmbea liniștită și împăcată. Cumva, ca prin vis așa, am înțeles că aia eram eu. Mi-ar plăcea ca bătrâna aia, la 80 de ani, așezată pe prispa casei cu o cafeluță în mână, să zâmbească privind în urmă. Să fie absolut împăcată cu ăia 80 de ani, oricum i-o fi trăit ea. Sună ușor clișeic, da, dar ăsta-i visul cel mare. Să nu ajung, după 3 păhărele de vin, să mă plâng nepoților că nu mi-am trăit viața și să le înșir toată lista mea de regrete și neîmpliniri.  

Dacă ai putea să joci orice rol, oriunde, oricând și cu oricine, ce ai alege?

Asta-i o întrebare la care, de fiecare dată când mi-e pusă, îmi place să răspund cu „Hamlet” și să observ reacțiile. Din păcate, aici voi fi doar citită (dacă va ajunge cineva până în acest punct al interviului, desigur), așa că nu pot decât să îmi închipui fețele scandalizate, ironice sau intrigate. Nu, nu-s o feministă, doar mă regăsesc în zbuciumul interior al lui Hamlet și cred că aș ști să îl redau bine. Bine, bine, hai că dau și o variantă feminină din cu totul altă specie: Sally Bowles din Cabaret. În ceea ce privește restul întrebării, mărturisesc că mi-ar plăcea enorm să lucrez un one woman show împreună cu regizoarea Sânziana Stoican, cu care am mai colaborat deja de două ori, la spectacolele „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” și „Dincolo de tandrețe”. Cred că am face o echipă tare bună. Când și unde, asta rămâne în mâinile sorții. 

Citește și: Actorul Vlad Pânzaru și politica, meciurile României, case din cutiile de țigări și „venisem la admitere cu gândul că sunt cel mai bun actor din România și am intrat ultimul”

Ce faci atunci când nu ești pe scenă? Ce alte pasiuni, bucurii, plăceri ai?

Am scaunul meu din bucătărie pe care petrec enorm de mult timp și de pe care răspund acum la întrebările tale. Mă uit, pe fereastra din fața lui, la curtea noastră verde și compun, scriu, gândesc, ascult muzică, mă machiez, vorbesc la telefon cu unul sau cu altul. Mereu mi s-a părut că bucătăria e inima casei. Îmi place să gătesc și-s destul de bună la asta, deși o fac mult mai rar decât mi-ar plăcea – e ca o meditație și, de asemenea, o formă de a-mi exprima iubirea pentru familia mea. 

Mă bucur mult de curtea mea (a fost un vis împlinit mutarea la casă) și profit de fiecare moment liber ca s-o umplu de oameni dragi. Îmi place să merg pe bicicletă (oricum, nu am carnet de șofer), iar faptul că mă descurc admirabil prin traficul din București îmi dă o senzație de control, o libertate pe care cu greu o mai regăsesc prin restul de viață. Și, nu în ultimul rând, îmi place de mor să îi citesc lui fii-miu. Rareori, mă lasă să îi și cânt, iar asta mă umple de o bucurie greu de descris în cuvinte. E și el, acum, fan Apolodor. 

Și, ultima întrebare, cine este Cristina Juncu? Ce ai vrea să știe lumea despre tine? Cum te-ai bucura să te cunoască și să te recunoască?

Oh, habar nu am, și ce frumos lucru e ăsta, să te tot descoperi pe tine, în timp ce descoperi lumea. Cred că lumea o să afle cine sunt venind să mă audă cântându-mi muzicile, atunci când fac asta mă simt cel mai eu. Cine e acest eu… n-aș ști să zic precis. Cineva îndrăgostit de povești. Cineva care visează mult, iubește mult și crede în chestii mărețe în care nu prea mai crede nimeni. Cineva care se ia foarte în serios, neuitând să râdă de sine. Sper că cineva care, la 80 de ani, o să se uite de pe o prispă în urmă, zâmbind.