fbpx

Căutare

Share this article

“Care dintre noi” pentru că nu știm niciodată care dintre noi. Una din 8 femei este diagnosticată cu cancer de sân. Și cu toate acestea cancerul nu este o boală. Este un dar, dacă poți să îl vezi așa. În 2017 am fost diagnosticată, iar povestea filmului este inspirată din ceea ce am trăit în perioada tratamentului oncologic. Filmul „Care dintre noi” este modul meu de a le împărtăși celor care trec prin încercarea asta că există lumină în spatele bolii. Fiecare are în sine o putere nebănuită de a trece un obstacol greu. Trebuie doar să aibă răbdare, să nu se panicheze și să abodeze ușor, cu umor. Există situații mult mai dramatice decât cancerul. Detașarea, schimbarea de perspectivă, atitudinea pozitivă nu sunt sfaturi, sunt câteva exerciții care pot fi de folos.. Viața e frumoasă cu tot ce vine la pachet, nu doar cu ceea ce ne convine nouă. Iar când crezi că nu mai poți, ți se pare. Poți mult mai mult”. Așa își începe Chris Simion Mercurian prezentarea filmului lansat de curând pe rețele sociale și pe website-urile unor ONG-uri ce adună comunități de pacienți oncologici.

Întâi a fost cartea „Care dintre noi?”. Filmul s-a cerut singur, s-a născut întâmplător, mai spune Chris. Trebuia să fie o piesă de teatru altfel, un mesaj de putere și îmbărbătare pentru cei care trec prin aceeași situație prin care a trecut și ea.

În film joacă actorii Maia Morgenstern, Marius Manole, Ilona Brezoianu, Crina Semciuc, dar și Delia Grigoroiu – o pacientă care a fost diagnosticată când țara a intrat în lockdown, Georgiana Popescu – asistentă, Eva Spiru – medic rezident și copilul Alexandra Mercurian. Însă Chris îi amintește și pe scenografa Maria Miu, Cristi Enache, directori de imagine și partenerii Brystol Myers Squibb și Novartis, toți fiind cărămizi importante ale acestui proiect.

Despre film, despre diagnostic, dar și despre multe alte întâmplări și amintiri, am povestit cu Chris Simion Mercurian la o „cafea virtuală”, așa cum îmi place mie să numesc întâlnirile online cu oameni care îmi sunt dragi. Și am mai aflat ceva: pe 18 decembrie, Chris Simion Mercurian își lansează cea mai nouă carte, „Dicționar de optimisme”. Când prezintă această carte, Chris spune așa: „”Optimismul este o opțiune. Nu m-am născut optimistă. Am devenit. Am învățat de una singură că dacă aleg întunericul s-ar putea să nu mai ajung niciodată la lumină. Dar dacă aleg lumina…poate am șansa să mă bucur de ea. Încearcă și tu. E un exercițiu bun pentru suflet.”. Foarte eomoționant. Enjoy!

În perioada tratamentului. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Sunt trei ani de la diagnosticul de cancer. Pe unii acest diagnostic îi dărâmă, pe tine parcă te face și mai creativă. Greșesc când spun asta?

Creativă am fost toată viața, nu am avut nevoie de acest diagnostic să devin mai creativă, însă apariția acestui diagnostic m-a determinat să abordez un subiect pe care probabil că nu l-aș fi abordat altfel. În momentul în care ai și beneficiul de a fi în mijlocul experienței și de a ști concret despre ce este vorba, cu atât mai mult cred că poți să vii în ajutorul celor care urmează să interacționeze cu ce faci tu, cu arta ta, fie că e o carte, fie că e un film, fie că e un spectacol.

Întâi cartea și apoi filmul. Filmul este o continuare firească?

S-au întâmplat pur și simplu. Cartea a apărut fiind încurajată de prietena mea fotografa Cătălina Flămînzeanu și de medicului oncolog care m-a însoțit, Cornelia Nitipir. Nu m-aș fi văzut vreodată scriind despre acest subiect sau expunându-mă în fotografii, însă trecând prin această experiență am văzut câtă nevoie este de a discuta, de a vorbi despre această boală, de a schimba mentalitatea, de a opri prejudecățile, de a-i determina pe cei care stau pe margine și care sunt doar spectatorii celor care joacă să se gândească de două ori la atitudine. Pentru că trăim într-o țară în care majoritatea oamenilor care trec printr-un diagnostic oncologic sunt stigmatizați, sunt puși la colț, sunt condamnați de o mentalitate care s-a oprit undeva în anii ’50. Cancerul nu este o vină. Nici un om nu își dorește să fie în această situație. În afară de asta, în zilele noastre, cancerul de sân este un cancer vindecabil. Cu cât îl prinzi mai din timp cu atât ai mai multe șanse să-l vindeci.  Simplul cuvânt „cancer” pentru foarte multă lume este greu de pronunțat. Avem frică de moarte și în momentul în care ți se stabilește un diagnostic care te pune față în față cu această situație, se activează instinctul de conservare.

Chris Simion Mercurian alături de Tiberiu, sufletul ei pereche. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Când și cum a apărut filmul „Care dintre noi?”. Care a fost motivația din spatele lui?

Era o piesă de teatru și s-a cerut să fie film, s-a născut singur. Nu am realizat că am făcut un film decât în momentul în care eram la montaj cu Cristi Enache, directorul nostru de imagine. Montând vedeam cadre de film, nu cadre de teatru, astfel am realizat că încrederea pe care i-am acordat-o camerei video și unghiului subiectiv pe care l-a avut camera a fost totală, maximă.

Ne-am dorit să filmăm o piesă de teatru altfel și de la acest gând a pornit tot proiectul. A fost în 2018 un spectacol lectură în Festivalul de Teatru Undercloud, a rămas aceeași distribuție de atunci, cu excepția unei singure actrițe care în perioada filmărilor nu a fost în țară și a trebuit să o înlocuiesc. Datorită pandemiei am găsit această formă nouă de exprimare, fără să mă gândesc vreodată că aș fi în stare să fac un mediu metraj. Acum trebuie să mi-l asum ca pe un film pentru că este un film independent, chiar dacă nu am avut intenția asta.

Foto: Simona Olaru

Nu poate fi un film care să ajungă în cinema?

Nu a fost gândit să ajungă în cinema. Scopul lui este să facă bine. Nu că în cinema nu ar face bine. Poate că ar face chiar mai mult bine decât în prezent pentru că ar fi văzut de mai mulți oameni. Dar l-am gândit în primul rând pentru comunitatea de pacienți și însoțitori. De aceea am și ales să fie difuzat pe paginile de Facebook sau pe canalele de Youtube ale unor ONG-uri de profil, în așa fel încât să dea curaj și speranță acolo unde este cea mai mare nevoie. Evident că filmul este dedicat tuturor și cu cât se uită mai mulți oameni cu atât este mai util, cu atât pot să conștientizeze realitatea acestei boli și pot să o facă mai blândă. Deocamdată suntem în faza în care trebuie să-și consume publicul țintă de pe on line și apoi vom vedea. Nu m-am gândit că va fi atâta nevoie. Ne dorim să ajungă la cât mai mulți, nu l-am făcut să-l ținem ascuns. Știu că sunt mulți oameni care nu dispun de rețele de socializare și care ar avea nevoie să-l vadă. Inițial gândisem să facem 15 difuzări în 15 secții de oncologie. Din cauza pandemiei aceste difuzări se vor realiza tot în mediul virtual care pe de-o parte ajută, pe de alta limitează. Vom găsi o soluție.

Foto: Simona Olaru

Unde ai cunoscut-o pe Delia?

Delia mi-a scris pe Facebook în vara acestui an, la scurt timp ne-am întâlnit face to face și a fost una dintre puținele întâlniri din viața mea cu o persoană pe care nu o știam dinainte, dar în timpul căreia aveam sentimentul că ne știm dintotdeauna. Nu am avut nevoie de multe cuvinte, de mult timp petrecut împreună ca să simțim că avem chimie, că vedem drumul înainte la fel și că nu ne-am întâlnit degeaba acum.

Dar de la chimia între două persoane, până la a o alege să joace în film?

M-am gândit la Delia pentru că îmi lipsea acest personaj în distribuția inițială, lipsea și era necesar. Nu am știut că și-a dorit să fie actriță, am aflat lucrul acesta abia în timpul filmărilor, dar am intuiție și nu greșesc niciodată distribuția. Și chiar dacă Delia nu are școală de actorie, are un firesc  și o naturalețe, atribute pentru care ar putea fi invidiată de foarte mulți actori. Nu a făcut nici un efort să câștige simpatia tuturor celor care au vizionat și vizionează filmul. Se remarcă prin naturalețea ei.

Foto: Cătălina Flămînzeanu
Foto: Cătălina Flămînzeanu

Dacă te-aș fi întrebat acum cinci ani ce vei face azi, ce ai fi răspuns?

Nu-mi fac proiecții pe un timp atât de lung, nu le făceam nici înainte, nu le fac nici acum.  Acum 5 ani am avut revelația prezentului. Atunci am învățat să mă bucur de momentul de acum și să nu mă gândesc ce voi face peste cinci ani. Poate peste cinci ani n-o să mai fiu, de ce m-aș gândi la ceva care ar putea să nu se întâmple și de ce mi-aș influența viitorul? În plus, mi-a plăcut mereu să fiu surprinsă, m-a provocat întotdeauna incertitudinea. M-am educat în a mă bucura de ceea ce-mi oferă viața și în a ști să primesc cu sufletul deschis tot ceea ce nu era în plan. De multe ori avem tendința să ne planificăm viața, eu încerc să mă bucur de ceea ce nu e în planning, să nu-mi construiesc neapărat un destin, ci să-l las să se construiască. Dar ca să-ți răspund totuși la întrebare…ți-aș fi spus că voi face ce vrea sufletul. Merg pe mâna lui total. Întotdeauna am făcut așa. De asta nu regret nimic din ceea ce fac oricât de nebunesc pare. Când te arunci cu sufletul, te arunci cu totul și poți să-ți asumi cu toată ființa ta.

Chris Simion Mercurian înainte de operație. Foto: Alex gâlmeanu

Dar nici în copilărie nu-ți proiectai viitorul? Nu te gândeai la drumul pe care ți-ar fi plăcut să-l alegi?

Nu. Nu am fost genul de copil care să se gândească în viitor. Simțeam că vreau să fac ceva și făceam. De pe la 3 ani până pe la 7 ani am vrut să mă fac apă. Pe la 10 ani m-am hotărât să fiu doctor de păpuși. La 15 ani am simțit că vreau să mă fac psiholog, motiv pentru care am început să mă pregătesc pentru această facultate. Timp de trei ani și jumătate de liceu am exersat în acest sens, iar în ultimul trimestru din clasa a XII-a, certându-mă cu ai mei și plecând de acasă, am nimerit la Teatrul Național, într-un moment în care se repeta „Numele trandafirului”. Am asistat la acea repetiție de noapte și a fost revelația care mi-a schimbat la 180 de grade determinarea. Am dat la Teatru. Cu o pregătire de 2 luni. Și am intrat. În condițiile în care admiterea a fost cumplită. La secția teatrologie. Cred că a fost cel mai greu examen din viața mea. După ce am absolvit această facultate, am dat și la regie. Dar vezi tu, toate opțiunile mele, seamănă, se leagă.

Chris Simion Mercurian la 17 ani, alături de Moțu Pitiș, George Pruteanu și Ioan Buduca

Ce erau părinții tăi?

Erau oameni simpli. Nu erau artiști. Asta a fost într-un fel suferința dar și salvarea mea. Suferința pentru că nu mă înțelegeau și un copil are nevoie în primul rând de creditarea părinților. Și salvarea pentru că se raportau la mine ca la o ciudățenie, așteptau în permanență să revin la normalitatea lor dar mi-au oferit libertate totală. Mama a renunțat la muncă să mă crească iar tata nu prea știu ce lucra. Uneori zicea că e impiegat de mișcare la Gara de Est, alteori nu mai era. A murit fără să știu adevărul. Mult timp a existat o bârfă, construită pe coincidența numelor de familie, că aș fi fiica scriitorului Eugen Simion, fost președinte al Academiei Române și succesul meu ar fi fost direct proporțional cu această oportunitate. Ce-i drept prenumele tatălui meu începea tot cu E, de la Emil și a fost președinte, dar de bloc. Iubiții mei părinți au fost depășiți de copilul lor. Am fost mult timp în conflict pentru că eu mi-am urmat cu orice preț sufletul, în timp ce ei au așteptat toată viața să le împlinesc frustrările. I-am dezamăgit cu fidelitatea mea față de mine. Mi-au oferit casă, masă, libertate dar nu au știut să-mi ofere curaj și admirație. Încrederea mi-am câștigat-o singură sau mi-au oferit-o spectatorii și cititorii. I-am înțeles pe ai mei târziu, când n-au mai fost în viață din păcate. I-am iertat. Nici ei n-au știut să fie altfel, să dăruiască. N-a fost simplu. Fată, frumoasă, deșteaptă, talentată, independentă, încăpățânată, cu valori sănătoase și de neclintit , rebelă, rockeriță și cu succes. Cam greu de digerat în lumea noastră un specimen ca asta.

Și părinții cum au reacționat?

Mereu altfel decât mă așteptam sau de cum aveam nevoie.

Când am intrat la teatru n-au vorbit cu mine un an de zile. Când le-am adus prima carte publicată, aveam16 ani, erau în bucătărie, mâncau. Au luat cartea în mână, s-au uitat la ea, au dat-o deoparte și n-au zis nimic. Nimic. Niciodată. Știi cum e aia? Când am luat la 17 ani bursa de studii la Sanskriti Kendra in New Delhi s-au opus plecării mele în India. Când luam un premiu sau apăream într-un ziar…mă felicitau pentru că așa era contextul, nu neapărat că simțeau. La spectacolele mele au început să vină târziu, la primele m-au refuzat. Nu păreau încântați de ceea ce făceam. Erau mândri cu siguranță, cu atât mai mult cu cât în timp a devenit o certitudine că sunt pe drumul bun, dar drumul meu nu coincidea cu proiecția lor și atunci evident că exista în adâncul sufletului lor un regret. Când eram cu ei și mă mai recunoștea cineva îi vedeam cum se luminează la față și se bucură. M-au debusolat mulți ani. A fost o rană pe care timpul și pasiunea mea pentru teatru le-au vindecat. Și într-un fel, atitudinea lor, m-a întărit. A fost ca o permanentă provocare.

Foto: Simona Olaru

Dar ce ar fi vrut pentru tine?

În liceu am scris în presa culturală pentru revistele „VIP” și „Cuvântul” și mă încurajau să merg pe drumul acesta, să dau la Jurnalism sau la Filologie. Articolele mele erau apreciate, statutul meu de jurnalist adolescent era unul privilegiat și lor le plăcea chestia asta. Dar n-au fost vehemenți. Nu și-au impus punctul de vedere. Și l-au exprimat și atât. Deși spuneau că nu mă înțeleg, mă cunoșteau perfect. Pentru că nu s-au pus cu mine. M-au lăsat să merg pe drumul pe care l-am ales, nu m-au influențat, nu m-au deturnat. Nici nu m-au încurajat, așa e și poate asta e mai grav dar pentru mine a fost ok. Am fost independentă de mică și nu făceam decât ce voiam. Iar ei nu au încercat să schimbe asta.

Psihologia era pe placul lor?

Nu s-a discutat în familie. Poate credeau că e o toană. Poate că ei nu mă luau în serios. Poate că așteptau de la o zi la alta să mă opresc, să le livrez ce aveau ei nevoie dar ziua aceea nu a venit niciodată. Chiar nu știu ce și-au dorit de la mine. Dar asta e problema lor, nu a mea. Scopul meu nu e să îi mulțumesc pe ceilalți, ci să nu mă trădez pe mine. Eu sunt fericită pe drumul meu și simt cu toată ființa că nu m-am înșelat. Regia fără psihologie nu există.

Mi-ar plăcea să ne întoarcem puțin la vârsta de 16 ani, când ai publicat prima carte. Cum a fost posibil? La 16 ani toți eram copii și aveam tot felul de alte preocupări…

Cronica cărții lansată de Chris Simion Mercurian la vârsta de 17 ani

Preocupările mele din adolescență erau diferite de cele ale colegilor mei. Eram preocupată de metafizică, de mistică, citeam filosofie, psihologie, teologie, mă încurajam într-un dialog tainic cu fantomele lui Eliade, mă inițiam în folosirea și purificarea  cristalelor de quartz și în același timp eram fun Iron Maiden. Camera mea era tapetată cu afișe cu Steve Harris și mascota Eddie. Din clasa a VIII-a până în ultimul an de liceu am trăit în spiritul acesta. La cenaclu am ajuns încurajată de profesoara de română. Iar de la lecturile publice pe care le-am făcut acolo mi s-a tras publicarea primei cărți.

Și nu era dificil să publici atunci?

Nu știu ce înseamnă dificil pentru că eu nu mi-am propus să public, nu a fost o decizie a mea, a fost a celor care conduceau cenaclul. Sunt trei persoane principale care sunt „vinovate” de susținerea și apariția primelor mele cărți: Moțu Pitiș, George Pruteanu și Radu G. Țeposu, redactorul șef al revistei  „Cuvântul”. Alături de ei au mai fost Constantin Sorescu și Tudor Opriș. În clasa a X a, la 16 ani, mi-a apărut prima carte. Și totodată atunci mi s-a pus și eticheta „un pui de Cioran în fustă lungă și neagră”. M-am trezit că public când aveam deja trei cărți publicate, la a patra am conștientizat ca e un gest de mare responsabilitate ce fac și am încercat să mă opresc. Dar rațiunea s-a dovedit mai slabă decât instinctul. Așa ca am continuat să urmez ceea ce simt si am ignorat fricile și frânele nemotivate ale minții.

Marile momente din viața mea nu au fost cele pregătite, ci cele născute spontan și au fost create de cele mai multe ori de suferință, nu de bucurie.

Chris Simion Mercurian alături de Pascal Bruckner

Încerc să mi te imaginez la școală. Erai fata aceea populară pentru frumusețe și inteligență, sau mai degrabă tocilara clasei?

N-am fost nici frumoasă și nici tocilară. Eram grasă dar deșteaptă. Aveam cam 74 de kg la 1.70 dar îmi mergea mintea, făceam conexiuni, eram capabilă să susțin discursuri, citeam foarte mult și îmi plăcea să fac comparații iar asta mă scoatea din clișeu. Aveam un handicap cu tocitul, îl am și astăzi, nu puteam să învăț ceva pe de rost. Nu am fost un adolescent tipic. Am ieșit din turmă. Am fost genul de elev enervant, incomod. Aveam atitudine, îndrăzneam să-mi susțin punctul de vedere, ceream explicații la ceea ce nu înțelegeam, mă confruntam și eram mândră de nevoia mea de căutare permanentă de dreptate. Abia acum, la 43 de ani învăț că dreptatea nu valorează nimic, că e mai importantă liniștea. Dar 43 de ani m-am luptat pentru dreptate, cu atât mai mult cu cât consideram că îmi este vitală.

Am înțeles cum ai ajuns la Teatru. Dar cum ai ales regia?

S-a decis în acea noapte, la acea repetiție magică de la Teatrul Național la care eu am aterizat total (ne)întâmplător. Nu caut logica acolo unde ea nu există. Sunt niște momente cheie, esențiale în viața noastră în care nu decidem noi. Ca la un tramvai care trebuie să meargă într-o direcție și vatmanul se dă jos să schimbe șina și să o ia pe unde trebuie. Apropierea mea de teatru este aparent absurdă. Până să mă hotărăsc să dau admiterea am intrat o singură dată în teatru, dusă de Moțu Pittiș după un cenaclu. La „Cântec despre mine însumi” la Teatrul Bulandra. A fost groaznic. M-am plictisit și mi-am jurat că eu nu voi mai călca niciodată într-un teatru. Eram în clasa a IX a când am trăit asta. Iar patru ani mai târziu urma schimbarea la 180 de grade. Ce logică e în asta? Cu pregătire de 2 luni în care nu am ieșit din casă decât pentru meditații. În rest am citit sute de cărți de teatru pe care alții le citesc în ani sau unii nu le citesc niciodată. Asta a fost drumul meu. O parte din mine are un sens așa. Habar n-am pentru cât timp.

Chris Simion Mercurian alături de Frederic Beigbeder, autorul cărții „Dragostea durează 3 ani”. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Dar cine a decis?

Nu știu cine. Până la acea secundă decisivă nu am avut niciodată în viața mea dorința de a intra într-un teatru, de a vedea o piesă de teatru. Nu m-a interesat domeniul, nu am vibrat niciodată cu el. Sunt momente în viața fiecăruia care nu au neapărat o explicație logică. Dar dacă îți asculți instinctul ajungi unde e necesar. Decizia mea de a-mi asculta instinctul de a da la Teatru cred că a fost una corectă ce m-a definit cel puțin până în acest moment. Nu am regretat o secundă această decizie.

Ca proaspătă absolventă de Regie nu ai simțit greutatea, apăsarea, că drumul acesta poate fi cu multe obstacole?

Nu m-au descurajat niciodată obstacolele, dimpotrivă, au fost situațiile care m-au verificat și mi-au încercat pasiunea. Nu a fost deloc simplu: femeie, tânără, frumoasă, cu inițiative, cu curaj… am avut parte de nenumărate ispite dar n-am căzut. Nu am fost dispusă să fac nici un fel de compromis, nici măcar pentru meseria mea. Am pus în balanță permanent sufletul și cariera. Am vândut multe în viața asta: mărțișoare, clătite, ouă, cărămizi dar nu mi-am vândut niciodată sufletul. Am pierdut în carieră în urma deciziilor mele dar am rămas cu conștiința curată și cu bucuria că mă asum cum sunt. Eu mor, nu moare nimeni în locul meu și vreau să mor liniștită.

Am îmbrățișat teatrul independent ca pe o nevoie pentru că atunci când am absolvit eu nu aveai loc în teatrul de stat decât dacă aveai disponibilitatea să intri în anumite găști, să faci pe placul unora sau altora…

„Cu el oriunde”, așa descrie Chris Simion Mercurian această fotografie

Să nu fii tu…

Să nu fii tu, să fii cum au nevoie ceilalți să fii. Eu am ales să fiu eu, fapt pentru care nu am fost un personaj ușor de înghițit de unii colegi, de unii directori de teatru. Dar am avut permanent de partea mea, Slavă Domnului, confirmarea publicului că ceea ce fac le este necesar. Reacția spectatorilor sau a cititorilor a fost întotdeauna mai importantă decât reacția criticilor, a colegilor, a celor cu care te puteai împrieteni la o bere. Cu publicul ai o singură variantă să te împrietenești: să fii cinstit și să fii acolo, cu el. Eu n-am făcut teatru pentru critică, pentru cronici frumoase, pentru spații în reviste, am făcut teatru pentru mine și pentru cei care au aceeași nevoie pe care am avut-o și eu. Din fericire ne-am întâlnit mulți cu nevoia asta și indiferent câte cronici negative am avut la începuturile mele, sălile continuau să fie pline. Invidia îi determina pe mulți colegi să găsească succesului meu o explicație, dar nicidecum una artistică. Considerau că sălile arhipline vin dintr-o promovare bine făcută sau dintr-un marketing corect. Nu am încercat să-i combat. Dimpotrivă, le-am încurajat credința. Nu am făcut niciodată teatru cu scop comercial. Succesul nu a venit din acest aspect ci din problematica pe care am adus-o în discuție, din texte, din dramatizări, din distribuțiile asumate, din viziunea artistică. Oricâtă promovare are un spectacol, dacă e prost, publicul nu poate fi păcălit. Fac teatru cu sălile pline din 1999. Și cred cu ardoare în inteligența publicului.

Cum sună povestea de dragoste a lui Chris Simion – Mercurian?

Mi-e foarte greu să vorbesc despre momentele din viața mea care sunt de un firesc enervant, momente care te copleșesc prin simplitatea lor.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare secundă pentru întâlnirea cu Tiberiu. O singură dată în viață poți avea această întâlnire. Și știi când este. Poți să simți sentimentul de iubire de multe ori în viața asta, față de diferiți oameni, dar o singură dată poți să simți că o altă persoană este jumătatea ta. E sentimentul pe care îl am cu el. Cu cât îl cunosc și cu cât îl descopăr mai mult, cu atât îmi este mai clar că el este. Are un umor special, chiar și chestiile care mă enervează groaznic la el (ordinea, nevoia de predictibilitate, slăbiciunile etc)  îmi plac. Avem și foarte multe lucruri în comun, dar avem și lucruri în care suntem foarte diferiți ceea ce este minunat. Nu ne plictisim. E un om pe care îl admir și cu care simt că pot să trăiesc orice, în care am încredere, cu care simt că sunt împreună și cu care mă văd îmbătrânind. Ne leagă ceea ce e în interiorul nostru mult mai mult decât ne leagă ce avem în exterior.

Cum a reacționat el când ai aflat diagnosticul?

Nu știu ce a fost în sufletul lui, nu pot să vorbesc din perspectiva lui, dar pot să spun ce m-a făcut să simt. Nu știu dacă i-a fost frică să nu mă piardă, nu știu dacă i-a fost greu atunci când mă vedea copleșită de situație, dar a avut puterea să mă facă să râd într-una, a găsit resursa asta să-și păstreze umorul la temperatura de care aveam nevoie, să mă facă să nu mă simt singură nici o secundă, să se comporte foarte normal cu mine și când spun asta, spun că ne-am continuat viața de cuplu ca și când boala nu ar fi existat. Am făcut în continuare tot ceea ce ne bucură, am mers la schi, am mers cu motocicleta 8000 kilometri între chimio și radioterapie, am făcut sport împreună, am mers pe munte, am mers la mare, am plâns, am râs, ne-am ținut strâns în brațe… Am făcut și fac cu Tiberiu tot. E un partener lângă care mă simt în siguranță. Și e un om lângă care mă bucur că trăiesc.

Din ce-mi povestești, realizez că tu, de fapt, ai găsit împlinirea în viață…

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, da. Noi trebuie să fim atenți doar, să avem grijă de darul primit.

Cu motorul în Austria, între chimio și radioterapie. Foto: Cătălina Flămînzeanu

Hai să mergem și la cealaltă dragoste a ta. Câte cărămizi mai ai de adunat pentru Grivița 53?

Mai avem nevoie de 1.750.000 Euro si avem teatrul. Cifra 53 nu este întâmplătoare, este magică. Este adresa teatrului: Calea Griviței, numărul 53.

Eu am răbdare. Cred că acest teatru se va naște datorită unora; nu o să fim toți în această comunitate, nu trebuie asta; se vor strânge cei care au un anumit material spiritual și emoțional. Se vor strânge exact cei care trebuie să se strângă. De asta e și mai greu puțin: până află, până pot. Suntem cei care vrem să lăsăm ceva în urmă. Eu mi-am pus la bătaie casa bunicii mele. Am vândut-o si cu banii strânși am luat terenul unde să construim teatrul. Puteam să nu fac asta. E totuși o investiție de 200.000 de euro pe care eu am ales să îi donez unui proiect-moștenire generațiilor care ne urmează. Fiecare om care va cumpăra o cărămidă va fi ctitor împreună cu mine. Și numele lui va apărea pe zidul teatrului. Până în prezent avem 250.000 Euro strânși. Mai avem nevoie de 33.000 de cărămizi pe care să le vindem cu 53 de euro bucata și ne apucăm de construcție. Eu zic că anul care vine putem să strângem suma asta. Avem atât de multe proiecte faine de făcut în acest teatru și atâția oameni care să se bucure. Trebuie să îl facem. Când pandemia va trece, va fi un loc ca o gură de oxigen.

Cum privești ziua de mâine în tot contextul acesta? Cu teamă, cu speranță?

Este o reformă profundă, dar trebuie să știm că o schimbare nu vine la pachet numai cu ceva negativ, o schimbare poate să aducă și multe beneficii. Revenirea la ce a fost nu se va mai întâmpla, trebuie să avem răbdare să se așeze situația.

Pandemia asta a simplificat foarte multe în viața mea și mi-a reamintit că am nevoie de mult mai puțin de cât aveam senzația că am nevoie și că exista multă risipă. Din acest punct de vedere cred că a reușit să producă o igienă. Ce va aduce ziua de mâine? Nu mi-e frică de această schimbare și nici nu am intrat într-o stare de panică sau de psihoză pentru că nu am o certitudine în general pentru ziua de mâine. Cu atât mai mult cu cât sunt artist independent, nu am un venit constant, câștig accidental în funcție de proiectele pe care le fac și cred că ne vom găsi locul fiecare și va fi loc pentru toată lumea sub noul soare. Doar să nu ne dăm în cap și să nu credem că dacă ne vom trage preșul unul altuia vom rezolva ceva. E în spiritul acestui neam. Poate înțelegem după perioada asta că nu suntem dușmani unii cu alții, că ne putem sprijini și putem împreună să devenim o forță mult mai definită și mai vocală. Cum vom alege să fim, așa vom fi. Nu-mi fac așteptări dar îmi fac speranță.

Chris Simion Mercurian spune că pentru schi este oricând gata
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO