Cum e să fii diagnosticată cu cancer când țara intră în lockdown și cum depășești toate provocările când lumea e plină de restricții. Delia Grigoroiu, femeia care a învățat să vadă lucrurile bune în cele mai grele situații

Cancerul de sân este cel mai frecvent tip de cancer la femei și cel care face cele mai multe victime în Europa. În România este principala cauză de mortalitate pentru femeile cu vârste între 15 și 49 de ani și asta pentru că diagnosticul bine, în foarte multe cazuri, mult prea târziu. Delia Grigoroiu face parte din categoria femeilor diagnosticate când cancerul era încă în stare incipientă. Sunt 9 luni de când a aflat că este bolnavă, timp în care a suferit o mastectomie, a urmat chimioterapia și este încă sub tratament. Spre deosebire de alte femei aflate în situația ei, Delia Grigoroiu a ales să vorbească despre tot ce înseamnă boala aceasta și tot ce aduce cu ea, suferință, durere, dar și speranță și reinventare.

A jucat de curând și într-un film dedicat celor diagnosticate cu cancer de sân și familiilor lor, iar acesta poate fi vizionat chiar în seara aceasta. ”Care dintre noi?” este un film realizat de Chris Simion Mercurian. Este povestea acesteia din perioada tratamentului oncologic, despre bucuria de a trăi, despre iubire, iertare și asumare. O poveste în care au intrat și Marius Manole, Maia Morgensten, Ilona Brezoianu și Crina Semciuc, dar și oameni care au luat contact direct cu boala, așa cum este Delia Grigoroiu. O poveste care își dorește, mai mult decât orice, să aibă impact social, să ajungă la oamenii care au nevoie de ea.

Delia, când și cum ți-ai dat seama că e ceva în neregulă?

Primul semn de întrebare a apărut fix acum 1 an de zile, când simţeam că am ceva la sânul drept, dar ori nu m-am întrebat prea mult, ori… Era ca un nodul. Iniţial am zis că sigur e ceva hormonal, să mai aştept. După o lună m-am dus la un control ecografic, dar nu de specialitate şi asta e foarte important de spus. Aşa cum m-am dus, aşa am plecat. Totul a ieşit OK imagistic, nu era nimic suspicios, era doar un ganglion axilar şi am plecat liniştită acasă.

Au venit sărbătorile, luna ianuarie, când aveam şi prima sesiune la Facultatea de Psihologie, eram cu capul la altele şi nu mi-am ascultat corpul. Acum, retrospectiv, îmi dau seama că îmi dădea foarte multe semne. Eram foarte obosită, dormeam foarte prost, eram foarte anxioasă. Le-am pus pe seama stresului din sesiune. Mi-a fost şi foarte rău, ba răceam, era clar că sistemul meu imunitar era din ce în ce mai slăbit. Nici aici n-a fost un semn de întrebare pentru că făceam o grămadă de chestii.

Totuşi, nodulul ăsta nu scădea, ba chiar creştea sau îşi schimba forma şi mă şi durea. Ăsta a fost un trigger foarte important, durerea. De unde nouă ni se spunea pe vremuri că dacă te doare ceva nu e nimic grav, durerea asta a fost cea care m-a ajutat să mă duc din nou la medic. Am ajuns la final de februarie, de data asta la un specialist senolog. Prima suspiciune a apărut pentru că mă palpa destul de mult, mai că nu m-a întors cu capul în jos să mă verifice. Era foarte îngrijorat. Imaginea de la ecograf nu arăta în parametri normali şi prima lui reacţie a fost că nu-i place deloc ce vede şi că vrea să facem o biopsie.

Ce-ai simţit când ai auzit asta?

Pe moment am fost blocată. Am intrat într-un freeze şi tot puneam întrebări despre ce poate să fie. Nu cred că am folosit vreodată cuvântul cancer. Purtam o discuţie foarte distanţată, aşa, ca să mă protejez, să nu mă sparg în bucăţi pe acolo. Eu tot întrebam ca să ajung la un răspuns foarte clar și știu că mi-a spus la un moment dat că joi mă poate primi la biopsie. Asta m-a speriat, ăsta a fost primul semn că poate să fie grav dacă mă programează atât de repede la biopsie. Țin minte însă că i-am spus că eu nu pot joi, că vineri plec la Viena cu prietenele mele.

Sună așa, clasic, mai ales pentru femei. Mereu mai avem ceva de făcut.

Da, exact! Aveam ceva de făcut. Am întrebat dacă pot să vin următoarea săptămână la biopsie, dacă o să fie târziu și mi-a zis că nu e, să vin apoi. Am făcut programare și când am ieșit din clinică am sunat-o pe prietena care-mi recomandase medicul și am întrebat-o câtă încredere are în el. I-am zis că mi-a dat scor foarte mare pe ecografie, pe malignitate, că m-a trimis la biopsie și în timp ce vorbeam cu ea mi-am dat seama de ceea ce se întâmplă. Am început să plâng, să scot emoția, să mă sperii.

Apoi, în loc să mă duc acasă, m-am întors la birou, că aveam o întâlnire și consideram că e foarte importantă, nu pot să o pierd. Desigur, era o prostie! După ce am terminat a venit soțul meu, pe drum am povestit un pic cu el și am zis să mai cer o părere. Mi-am dat seama că nu puteam să aștept până joia următoare, până la biopsie. A doua zi am ajuns la un second opinion, iar înainte să intru în cabinet am avut un pic de timp să-mi simt corpul. Mi s-au înmuiat picioarele, eram clar într-un atac de panică, am încercat să respir, să mă liniștesc, dar atunci am avut și o premoniție. După 2 minute după ce am urcat pe masă medicul mi-a spus că nu poate să infirme prima suspiciune, ba chiar că e posibil să fie mai grav. Am început să plâng, plângeam și ascultam. Eram ca o fetiță cuminte care pune întrebări despre ce are de făcut. În ziua aia am făcut biopsia, CT-ul, toate analizele pe care puteam să le fac într-o singură zi. La biopsie medicul care mi-a recoltat țesutul mi-a spus din prima că nu arată normal și că e posibil să fie cancerigen. Dar mi s-a spus și că dacă e să fie ceva, e în stadiu incipient și că am toate șansele să fiu OK.

Am plecat acasă cu soțul meu, devenise tot mai clar că ne apropiem de un diagnostic de genul ăsta, de un cancer la sân, dar aveam și speranța că dacă e, l-am prins din pripă și o să fie bine.

Știi ce nu te-am întrebat eu? Dacă făceai parte din categoria femeilor care mergeau constant la controalele de acest fel.

Da. Da. E important să facem asta mai ales că după ce faci un copil sunt o mulțime de schimbări hormonale. Și la fel de important e să-ți asculți corpul. Dacă simți că e ceva în neregulă, nu mai amâna indiferent câte ai de făcut și crezi că ai de făcut. Și eu am căzut în capcana asta, m-am autosabotat deși știam, de ani de zile lucrez cu oamenii în coaching, mă formez în psihoterapie și totuși nici eu nu am insistat să mă pun pe primul loc.

Îmi spunea și medicul că noi, femeile, credem că trebuie să avem grijă și de copil, și de casă, și de bărbat, de prietene, de părinți și noi venim undeva pe locul 100. Dacă tu ești bine ca femeie, ești sănătoasă, poți face 1000 de alte chestii și poți să-i ajuți și pe alții. Fiecare om ar trebui să se gândească în primul rând la el, să-și asculte mintea și corpul, să-și dea timp pentru el ca apoi să facă și alte 1000 de lucruri importante.

Diagnosticul tău a venit chiar înainte de lockdown, așa-i?

Exact în săptămâna în care au apărut primele cazuri de coronavirus în România.

Cum ai resimțit perioada asta? Cum te-a afectat închiderea?

Au fost mai multe stări. Prima a fost panica. Mă întrebam dacă pot să încep tratamentul, dacă pot să-l duc până la capăt, dacă o să existe fonduri, locuri. Voiam să încep cât mai repede tratamentul ca să nu evolueze tipul de tumoră care la mine a fost una extrem de agresivă, care avea șanse să se extindă foarte repede.

Pe de altă parte, acum îmi dau seama că starea asta a fost în beneficiul nostru, ca familie, pentru că soțul meu a putut să lucreze din prima zi de acasă, copilul nu s-a mai dus la școală și am putut să mă duc la chimioterapie fără stresul că poate să vină cu ceva viruși din comunitate, să-mi afecteze sistemul imunitar.

Primele 3 luni noi ne-am focusat doar pe tratamentul chimioterapeutic, ne-am izolat și ne-am concentrat pe ritmul nostru. Chimioterapia îți dă un ritm de viață care nu prea te lasă să te gândești la alți inamici externi. În primele luni am făcut chimioterapie la 2 săptămâni și aveam o săptămână în care mă simțeam rău, o alta în care-mi reveneam și era săptămâna noastră de vacanță și ne concentram la lucrurile pe care puteam să le facem prin casă.

A fost bine și că am stat toți 3 și am suferit împreună. Am plâns împreună, am verbalizat, ne-am vindecat împreună. Ne-am lăsat spațiu de a înțelege ce înseamnă boala asta.

Ei cum au primit vestea asta?

Ăsta cred că a fost cel mai greu lucru pentru mine. N-au fost nici durerile, nici șocul căderii părului. Grija mea constantă a fost pentru ce o să se întâmple cu soțul și copilul meu. Soțul meu a fost foarte afectat. În seara în care am primit rezultatele la biopsie l-am văzut cum îi tremură mâna și văzând asta cu colțul ochiului, mi-am dat seama că este într-un stres crunt și m-am îngrijorat în primul rând pentru el. Apoi cel mai greu moment a fost când a trebuit să-i spunem lui Luca pentru că se apropia și ziua lui, urma să facă 9 ani și a fost un stres teribil pentru că o să-și aducă aminte toată ziua cum și-a petrecut ziua de naștere. Am încercat să-i explic foarte mult tehnic despre ce înseamnă boala asta, cum o să mă afecteze și ce o să urmeze în perioada următoare. Plângea și el, plângeam și noi, i-am răspuns la întrebări, am vorbit foarte multe zile despre asta, luni întregi. Îmi punea foarte multe întrebări: ”Dar ești sigură că n-o să mori? Dar sigur o să trăiești?” Pentru el ăsta a fost un proces foarte bun de normalizare și a ajutat mult că l-am și băgat în terapie, l-a ajutat să scoată. În același timp eu fac terapie destul de mult, de 3 ori pe săptămână și în felul ăsta am putut și eu să lucrez și pentru el, fricile mele.

Chiar mă uitam la cum arată procesul ăsta pentru un adult și cum e pentru un copil. Un copil e mult mai deschis să înțeleagă atâta timp cât îi spui adevărul și îi răspunzi la toate întrebările alea, cele mai grele, pe care un adult nu poate să le pună. A fost crunt pentru mine să răspund în continuu la întrebările astea, dar tot vorbind devine un pic mai ușor să înțelegi, nu mai ai emoția aia puternică care te blochează.

Oare de aici a venit și deschiderea ta de a vorbi despre asta?

Clar face parte și din personalitatea mea modul în care am ales să tratez asta. Am tot scris, am ieșit pe Facebook cu diferite mesaje, dar îmi dau seama că am ales să scriu pentru că a fost foarte important pentru vindecarea mea să-mi asum că sunt bolnavă de cancer și să folosesc cuvântul cancer ca să nu mă mai sperii de el.

Și pentru că am lucrat mult în zona asta de comunicare, de ONG, înțeleg foarte bine cât de importante sunt mesajele și poveștile personale, din care oamenii își pot lua un pic de speranță, inspirație. Așa cum eu m-am uitat la o grămadă de Ted-uri, am citit o grămadă de lucruri, de mărturii ale unor persoane publice care au trecut prin boala asta, mi-am zis că e important să se scrie despre ce e un cancer la sân în România, în 2020.

Mi-am asumat un risc. A trebuit să lucrez cu frica aceea, că dacă nu iese bine, dacă mor. Eu scriu, dar dacă n-o să fie poveste cu happy end? Lumea are nevoie să citească povești cu happy end. Ăsta a fost un blocaj pe care am reușit să îl rezolv în terapie pentru că eu scriam ca să mă vindec pe mine, dar și ca să ajut alți oameni. Și ca dovadă, au fost foarte multe femei care mi-au scris în privat, mi-au mulțumit că am povestit, s-au regăsit în stările mele, în efectele secundare ale chimiterapiei, în doliul de după mastectomie. Ele nu pot să iasă pentru că vor să se protejeze, nu vor să le spună părinților sau copiilor și duc această boală cu ele, într-un mod ascuns. Asta mi se pare foarte greu și nu cred că ajută la vindecare.

Practic, după ce că ai de dus o povară foarte grea, tu îți mai pui una în acest fel, ținând ascunsă boala.

Toate secretele astea, tabu-urile, stigmele pe care noi le ținem în noi ne fac mai mult rău decât credem, mai mult decât dacă ne-am expune public și ne-am atrage niște judecăți sau niște vorbe aruncate prin familie.

Parcă boala ar fi un stigmat.

Da. Dar și-n familia mea a fost așa. Am avut niște accese de furie crunte în timpul tratamentului. Odată, că foarte puțini membri ai familiei m-au sunat. Unora le-a fost foarte frică să mă sune pentru că nu știau dacă mai trăiesc, dacă mi-e rău sau dacă mor. Era, de fapt, frica lor de moarte. Unii au fost într-un denial foarte pervers, de genul: ”Tu nu ai nimic. Și nu mai folosi cuvântul ăsta, cancer, te rog frumos. Nu vreau să te mai aud cu cuvântul cancer.”

Și cu mama am avut foarte multe certuri și conflicte. Îmi repeta în continuu: ”Să nu spunem!” Dar de ce să nu spunem? Ce se poate întâmpla mai rău de atâta? Mi-am dat seama că eu eram de fapt și într-o luptă de educație. Dincolo de a scrie pentru mine și pentru alte femei, scriam și pentru familia mea. Foarte mulți membri ai familiei mele, ai soțului meu știau ce fac de pe Facebook, dar niciunul nu îndrăznea să mă sune. La început eram supărată, furioasă, după care mi-am dat seama că era modul lor de a se proteja de o veste foarte grea. Mai erau și reacțiile de genul: ”Ce faci? Ești bine, da? Lasă, că trece.” Și atât. Era ca și cum îmi refuzau dreptul de a suferi. Dacă acum, în perioada asta, nu sunt cel mai jos, nu sufăr și nu sunt tristă, nu mă arăt fără păr, când Doamne iartă-mă, am voie să sufăr? Era, din nou, despre incapacitatea lor de a suferi alături de mine, de a se gândi că este o chestie atât de tristă.

Și mă întorc la primul mesaj despre care am vorbit: e foarte important să ne dăm voie să fim triști, să simțim în corpul nostru tristețe. Eu abia acum învăț să simt când sunt tristă și să-mi dau voie să plâng, să simt când îmi vine furia și să-mi dau voie să fiu furioasă, să simt că sunt bucuroasă și să fiu bucuroasă, să dansez și să țip de bucurie. Trăim foarte mult într-o stare din asta, de amorțeală. Zicem că suntem fericiți, triști, dar noi nu simțim. În cazul meu, boala mă învață și să mă pun în contact cu emoțiile mele.

Cred că aici e o problemă generalizată, incapacitatea de a ști cum să ne comportăm în astfel de situații. Și aici mă refer și la pacienți și la cei din jurul lor, care nu știu cum să reacționeze și să acționeze.

Da. Iar în familia mea, pentru mine asta este o misiune. Să-mi învăț copilul că e important să plângi și să suferi când ești trist, să îmi împing soțul către o stare de vulnerabilitate pe care nu o accepta, nu-și dădea voie să fie slab pentru că el avea o familie de ținut și o soție de îngrijit, s-o împing pe maică-mea către niște stări de tristețe, pe soră-mea. Ăsta e unul dintre lucrurile pe care le fac acum, să le dau spațiu familiei, prietenilor să spună ce simt și e foarte greu pentru că e, de fapt, procesul de învățare al fiecărui om.

Dar tu, tu cum te simți acum?

Eu încă procesez ce s-a întâmplat. Am început să-mi dau seama ce mi s-a întâmplat undeva după 7 luni, după chimioterapie, mastectomie și tratament post-chimioterapeutic. Eu încă sunt sub tratament până vara viitoare. Încep încet, încet să mă prind că am trecut printr-o frică de moarte cruntă și că încep să mă apropii de acceptarea condiției că suntem muritori și că nu suntem atât de puternici pe cât ne credem. Sunt din ce în ce mai recunoscătoare și bucuroasă pentru viața mea simplă pe care o am. Și îmi dau seama cât de nerecunoscătoare și cât de neprezentă am fost în viața mea până acum. Orice zi, așa cum e, chiar și una mai proastă, în care nu-mi ies lucrurile sau e cu certuri în ea, e o bucurie.

Te gândești la moarte?

M-am gândit. Acum nu mă mai gândesc pentru că m-am împrietenit cu frica de moarte. M-am gândit foarte mult, ba chiar mi-am și planificat înmormântarea. Ca să poți să te apropii de ideea de moarte trebuie să treci prin niște momente macabre.

M-am gândit, dar în același timp mi-am dorit să nu mor și să trăiesc în continuare ce am. Am văzut ce viață faină am, ce copil mișto am făcut, ce soț fain am, ce mamă și ce soră luptătoare, prietenii, chiar dacă mă scot din minți toți câteodată. Dacă ești într-o familie în care seara, când te culci, te simți liniștit și iubit, cred că asta înseamnă că ai tras lozul câștigător. Și indiferent cât o să trăiesc eu sunt aici și vreau să mă bucur de fiecare moment așa cum e.

Dacă am învăța mai ușor lucrul ăsta…

Îmi dau seama că mesajul meu pare așa, cu sclipici, că poate părea că e în trend-ul ăsta cu ”să fim pozitivi și puternici și o să treacă” pe care îl urăsc din suflet. Nu e așa! Viața e plină de chestii nasoale și dacă nu acceptăm că trecem și prin mizerii de genul ăsta, prin boli, uite, și prin COVID-ul ăsta, frici, nu cred că putem să ne-o trăim cu adevărat.

Cum a apărut filmul acesta în viața ta?

A fost o super ocazie și o mare bucurie, mai ales că am filmat chiar de ziua mea de naștere, iar personajul meu chiar își serba ziua de naștere și primea un tort. Au fost niște coincidențe foarte mișto. În primul rând a apărut Chris Simion Mercurian în viața mea. N-o știam decât în calitate de regizor și autor de cărți și îi știam din online povestea cancerului de sân. Cred că am schimbat așa, întâmplător, niște mesaje, comentarii pe Facebook, însă în prima noapte de chimioterapie ea a fost unul din puținii oameni care au fost cu mine prin durerea și toată frica prin care am trecut.

I-am trimis un mesaj pe Facebook, între niște crize de plâns și crize de vomat, și am întrebat-o doar atât: ”Cum ai putut să duci atâta durere?” Mi-a scris instant: ”Puterea e în tine. Trebuie doar să te lași. Lasă-te să simți asta și o să-ți găsești puterea.” După aceea ne-am mai scris și a fost așa, un instant click de chimie, o regăsire. Parcă suntem 2 surori care nu s-au văzut 30 și ceva de ani și s-au regăsit acum. Boala asta ne-a adus împreună. Am început să ne sunăm, ne-am și văzut de câteva ori în timpul verii, așa, cu restricții, cu grijă. Mi-a propus apoi să facem o asociație pentru femeile care suferă de cancer și pentru familiile lor.

Asociația ROZ?

Asociația ROZ, da. Ne-am întâlnit cu alte 4 femei mișto, prietene de-ale ei care au trecut și ele prin asta și într-o lună am făcut-o. De proiectul ei știam din vară. Trebuia să fie o piesă de teatru, iar la finalul lunii septembrie m-a sunat și mi-a spus că îmi trimite scenariul și că vrea să mă uit peste el, că vrea să-l transforme în film și vrea să o ajut să-i mai spun niște lucruri din perioada chimioterapiei, gesturi pe care le făceam atunci, să mă uit dacă apare ceva ce nu ar fi real într-o sesiune de tratament. Cumva am ajutat-o să contureze personajele și gesturile, să fie cât mai reale.

Dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că am avut mari comentarii. Mi-a plăcut foarte mult scenariul. Tot ce e în film, personajele, replicile sunt din viața reală și asta mi-a plăcut enorm. Sunt imagini din viața reală a unor oameni care trec prin chimioterapie. Din una în alta mi-a spus că are nevoie de cineva care să fie ras în cap și m-a întrebat dacă nu vreau eu să joc, dar trebuia să mă rad din nou în cap. I-am zis că vreau foarte tare să joc, dar că nu mă mai rad, că abia îmi crescuse părul. Până la urmă am spus că mă tund aproape de chelie. A scris personajul pentru mine, iar pentru mine a fost o super experiență și o șansă pe care eu mi-am dorit-o foarte mult când eram adolescentă. Atunci eu mă pregăteam să dau la teatru și în clasa a XII-a m-am răzgândit și am dat la jurnalism. Așa că am visat vreo 4 ani că o să fiu actriță. După acest film mi-am dat seama că nu vreau să fiu actriță și că e foarte bine așa, dar nici jurnalism nu mai vreau să fac și e foarte OK drumul pe care am plecat, spre psihoterapie.

Ce așteptări aveți de la filmul ăsta și ce vreți să transmiteți cu el?

În primul rând filmul este declarația și manifestul personal al lui Chris Simion Mercurian. Pentru noi, ca Asociație, este o modalitate de a transmite mai departe femeilor și familiilor și prietenilor lor mesajul că un diagnostic de cancer la sân nu înseamnă că mori, nu înseamnă că trebuie să renunți la tot ce ți-ai planificat pentru viața ta, ba chiar poate să însemne o nouă șansă la a afla cine ești tu cu adevărat.

Ce-ți dorești tu de acum înainte?

Să fiu mai atentă la ceea ce simt, la lumea mea interioară. Să-mi duc misiunea asta de mamă, soție, fiică, prietenă mai departe și dacă pot să ajut cu puțin pe cineva care trece prin boala asta, o fac cu mare drag.