Cu Diana Cosmin despre Fine Society, poveștile care i-au marcat viața, „Doamna Mama” și Charlie. Într-un cuvânt, tot ce adună în suflet un om mic până ajunge mare

Pe Diana Cosmin pare să o cunoască toată lumea, însă nu personal, ci prin poveștile pe care le scrie pe Fine Society. Deși, dacă stăm să ne gândim, după ce i-am citit povestea familiei și alte gânduri și amintiri intime, am putea spune că o cunoaștem foarte bine, mai bine decât pe colegul de birou, sau vecinul de palier cu care ne conversăm zilnic.

Diana Cosmin este jurnalist și aproape 10 ani a scris pentru revista Forbes. Eu aș numi-o mai mult decât atât, aș spune că este omul ce știe să spună povești cu tâlc. Din fiecare articol scris de ea, personal extrag cel puțin o idee cu care rămân și la care mă gândesc un timp.

Iar după ce am făcut interviul m-am gândit destul de mult, cu admirație și respect față de ceea ce a reușit.

Diana Cosmin este genul de om muncitor, poate chiar workoholic, trăsătură pe care spune că a moștenit-o de la mama ei. Când a intrat în presă a muncit pe brânci, nu pentru a demonstra că e serioasă, ci pentru a nu se dezamăgi pe sine. La un moment dat a simțit că vrea un loc al ei, un loc unde să-și scrie cele mai intime gânduri și după un timp, când cineva a întrebat-o dacă e Diana de la Fine Society, nu Diana de la Forbes cum o știa toată lumea, și-a dat seama că are sens visul ei și și-a concentrat energia spre a-l face cât mai frumos și mai colorat.

Azi am povestit cu Diana Cosmin despre Fine Society, dar și despre cum a ajuns ea să scrie povești, plecând de la toate cele pe care le-a auzit în copilărie: de la trauma ce a săpat ca un râu tulbure în viețile bunicilor ei deportați în Bărăgan, la dosarul prost al bunicului aviator al Casei regale și până la povestea de dragoste plină de umor a părinților ei.

Cine o citește pe Diana Cosmin, e musai să citească și acest interviu unde, de această dată ea este de cealaltă parte a mesei, vorbind în fața unui reportofon pe ale cărui butoane nu poate apăsa 😀

Diana, unde te putem citi azi în afară de Fine Society?

Diana Cosmin: În afară de Fine Society mai scriu pentru Thrive Gobal România care este varianta românească a site-ului lui Arriana Huffington despre good life, sănătate, welbeing. Am ajuns aici total întâmplător. Ultimul eveniment la care am fost înainte de pandemie a fost unul organizat de ei, la care m-au invitat și pe mine. Mi-a plăcut foarte mult, am scris o poveste ce a avut foarte mare succes – mai ales că tocmai trecusem printr-o perioadă descrisă de ei, o perioadă de burn-out cauzată de munca în exces – și astfel m-au întrebat dacă nu aș vrea să fiu un colaborator al lor. Îmi place foarte mult pentru că e un alt gen de public și un alt gen de satisfacție.

Mai scriu în print pentru două reviste făcute de Costi Bacheș, fostul meu coleg de la Forbes. Sunt două reviste internaționale, în română și în engleză, Mr. Watch și Her Watch. Eu când am plecat din print am zis că nu voi mai face altceva în afară de online, însă revistele acestea mi-au plăcut din prima și am răspuns din prima atunci când mi s-a cerut ajutorul ca să scriu pentru ele.

Când ai pornit Fine Society?

Diana Cosmin: În 2015.

Eu, din afară, îl văd ca pe un proiect de suflet pe care în numai cinci ani l-ai crescut enorm de mult și de frumos. Cu ce idee ai pornit la drum?

La momentul acela eram la Forbes și chiar nu-mi puneam problema să plec. Încă nu aveam dorința asta de a face ceva pe cont propriu, însă simțeam nevoia unui loc al meu, unde să scriu doar ce vreau eu. Să fie ca un fel de jurnal online în care să pot pune bucăți din mine pe care nu le-aș fi pus în revistă pentru că revista nu era a mea, nu era despre mine.

Nimic nu e întâmplător în viață. Aș fi putut să fac un blog, repede și ușor, însă eu mi-am spus că dacă fac acest site, o să-l fac cum trebuie. Am luat o echipă să mă ajute cu un layout care să-mi placă și să fie pentru multă vreme actual și să mă ajute cu partea tehnică. L-am făcut tihnit și a fost gata abia după vreo jumătate de an. După ce l-am avut gata, ritmul meu de lucru atunci era foarte alert și nu apucam să scriu decât în weekend. Era fix un proiect de weekend, în care puneam tot felul de povești despre care credeam eu că sunt prea ale mele ca să le pun în orice alt loc. Însă scriam foarte puțin. La jumătatea lui 2016 aveam vreo 20 de articole doar. Era deja perioada în care eu cochetam cu ideea de a face o schimbare, când simțeam nevoia de o schimbare.

Îmi aduc aminte că m-am dus la un eveniment la Galateca – genul acela de moment întâmplător care îți poate schimba viața – și a venit o fată la mine care m-a întrebat: „Tu ești Diana de la Fine Society?”.

Adică nu mai erai Diana de la Forbes?

Exact! Eu toată viața mea fusesem Diana de la Forbes și dintr-o dată eram Diana de la Fine Society. Am fost foarte fâstâcită atunci, dar extrem de flatată pentru că era un proiect pe care, în afară de Facebook-ul meu, nu-l promovasem nicăieri. Mi s-a părut foarte frumos și revelator pentru că la momentul acela chiar aveam nevoie de o încurajare să fac doar asta.

Astfel că momentul în care am decis să plec de la revistă a devenit unul mult mai ușor având site-ul. Nu a fost o decizie ușoară, dar știam că am Fine Society pe care aș fi putut să-l cresc frumos. Am decis să scriu doar despre ce vreau eu, doar despre ce-mi place mie și că nu voi pune presiunea traiului zilnic din acest proiect din secunda 1 – eu mai făceam și chestii de ghostwriting pe lângă, așa că nu depindeam 100% de veniturile din Fine Society. Am decis că voi pune numai branduri și oameni care îmi plac și că niciodată nu voi abdica de la asta. și nu am făcut-o. Dar am avut și noroc, recunosc, deoarece au fost oameni care au crezut din prima în acest proiect. Am avut propuneri încă din prima luna.

Adică ai făcut bani din prima lună?

Da. Puțin, dar și pentru că am refuzat multe. E cel mai tentant la început să cedezi presiunii, însă eu mi-am impus că dacă nu e ceva ce simt că se potrivește acolo, prefer să nu fac. Am privit site-ul acesta ca pe un puzzle din care apoi nu aș mai putea să iau piese și să le arunc.

Când am plecat de la revistă eu mi-am asumat că era posibil ca din secunda 2 să nu mă mai cunoască nimeni. Eram gata să o iau de la zero. Nu a fost așa. Am dat un mail de „la revedere” către toți cei cu care am colaborat la Forbes, în care doar mi-am lăsat datele de contact. Am plecat în decembrie, în vacanța de Crăciun, gândindu-mă că voi avea timp suficient să mă odihnesc până în ianuarie și abia apoi să mă gândesc ce urmează să fac. Toată vacanța aceea doar m-am văzut cu oameni, toată lumea m-a abordat, iar acest volum incredibil de simpatie și încredere m-a uimit și m-a încărcat cu energie.

Sunt mulți care mă întreabă dacă se poate trăi din asta și îmi cer sfatul dacă să-și facă proiectul personal. Sunt foarte sinceră cu ei și le spun: „Uite, poți să fii excepția sau poți să fii regula”. În cazul meu oamenii au crezut în ce fac eu, dar nu cred că asta e regula. Poate munca mea a vorbit pentru mine, dar eu cred că am avut și noroc. De aceea, e bine să faci lucrul în care crezi, dar nu-ți face iluzii că din secunda doi oamenii se vor încolona la ușa ta.

Sunt mulți ca mine care probabil te invidiază pentru multe călătorii în care mergi. Cum facem să ajungem și noi acolo?

Diana Cosmin: Sunt mulți care cred că eu mă plimb toată ziua. Vreau să-ți spun doar că într-un press trip eu muncesc foarte mult. De fiecare dată, la finalul unei zile, eu stau toată seara, uneori și jumătate de noapte pentru a scrie ce s-a întâmplat în ziua respectivă, a scoate interviurile din înregistrare și a pune pe hârtie toate observațiile. Eu așa funcționez: scriu totul atunci când este cald. De multe ori m-am întors dintr-o călătorie mult mai obosită decât am plecat, însă, între-adevăr, încărcată cu multă energie pozitivă.

Cum să faci să călătorești? Nu știu. Eu cred că dacă îți place să scrii despre ceva, să o faci fără nici o miză, fără să te gândești că va intra pe radarul cuiva și astfel vei merge în călătorii. Eu nu mi-am pus niciodată problema asta, dar cred că atunci când faci ceva cu plăcere, din suflet, în timp oamenii vor începe să observe. Însă trebuie să începi de la conținut, nu de la scop în site.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Să scriu.

Serios?

Diana Cosmin: Da. De la cinci ani, de când am amintiri. Eu am învățat să citesc destul de devreme – ai mei m-au învățat pentru că tot timpul eram cu nasul în cărticele –  și pentru că eram copil singur la părinți și destul de bolnăvicios, iarna nu prea mă scoteau din casă – adică mă scoteau doar la aerisit pentru că le era frică să nu răcesc. Stăteam acasă cu mamaie și am învățat să-mi fac activitățile mele, am învățat să mă joc singură. La un moment dat – nu mă întreba de unde pentru că nu mai țin minte – am început să fac reviste. Luam coli A4, le îndoiam, făceam tot felul de desene, copiam glume din niște cărticele și le vindeam familiei. Toată lumea avea abonament. Nu știu de unde mi-a venit ideea asta de abonament, dar țin minte că dacă mă lăsai cu niște foi și creioane colorate, puteam să stau o zi întreagă, fără să știu când a trecut timpul. Eu nu cred că am spus vreodată că mă plictisesc. De atunci eu am știut cumva că asta o să fac toată viața. Nu știu câți oameni au această busolă de mici, dar la mine așa a fost.

Le-am spus și alor mei, s-au îngrozit când au auzit, dar nu au zis nimic, m-au lăsat – în anii ’80 să spui că vrei să faci presă în România, nu era cea mai fericită variantă.

Întotdeauna o să le fiu recunoscătoare pentru că m-au lăsat și nu mi-au impus niciodată nimic. Ei sunt ingineri.

Se vede că ai o relație specială cu ai tăi, în special cu „Doamna mama” 😀. Din exterior pare că aveți viața unei prințese aristocrate…

Diana Cosmin: Fără să-mi propun am făcut un personaj din „Doamna mama” 😀. Mama este orice, dar nu prințesă aristocrată. Mama a fost un om foarte încercat de viață, motiv pentru care admir foarte mult tăria și umorul pe care și le-a păstrat după viața pe care a avut-o. Tot timpul are o expresie: „Eu sunt dură, dar corectă”. E genul de om care îți spune în față ce gândește și vei ști sigur dacă te place sau nu, în cel mai scurt timp.

Câteodată trântește niște lucruri cu o candoare și un umor deosebite că nu m-am putut abține să nu povestesc lumii. Prima oară am pus două, trei chestii cu Doamna mama și apoi mă întrebau oamenii de ea. Așa că am făcut un personaj din ea, pentru că am sursă de inspirație în fiecare zi.

Înainte spunea că scriu mai mult de tata, că l-am făcut pe el personaj, dar acum simte că a ajuns și ea. Mama e un om deosebit, cumva modelul meu de tărie în viață.

Povestește-mi despre încercările prin care a trecut…

Diana Cosmin: Abia după 21 de ani eu am înțeles că povestea de viață a familiei mele este diferită de a altora. Fiind crescută de mama mamei, primele mele amintiri legate de discuțiile dintre mamaie, mătușa sau mama mea, sunt despre deportare, Bărăgan, despre cum i-au luat noaptea în vagoane de animale… Pentru un copil, să audă astfel de povești, nu e puțin lucru. Când am mai crescut am început să o întreb pe mamaie și mi-am dat seama, când am ajuns la vârsta adultă, că nu toți oamenii au trecut prin asta, chiar dacă mie mi se părea normalitate. La un moment dat am găsit într-o carte o poveste în care eu mă regăsesc: spunea acolo că atunci când familia trece printr-o traumă, cum au fost cei care au trecut prin Holocaust, urmașii ei moștenesc o genă a unei tristeți, o sensibilitate mai mare la durere. Eu am fost mereu un om extraordinar de sensibil, simțeam o durere viscerală atunci când vedeam suferință în jurul meu.

Abia când am ajuns la maturitate mi-am dat seama că nu e vorba numai de sensibilitatea mea, ci și de faptul că am auzit foarte devreme vorbindu-se în casă despre lucrurile acelea, am înțeles că viața nu e chiar roz cu norișori și toate acestea mi-au dat o doză mai mare de empatie.

Chiar și acum când știu povestea și o înțeleg altfel din punct de vedere istoric, încă nu-mi vine să cred că familia mea a trecut prin asta. Și când văd azi oamenii împotriva altor oameni, mă gândesc la ce s-a întâmplat acum 50-60 de ani și îmi doresc să nu ne întoarcem în timp. E vorba aceea: „cei care nu știu istoria sunt condamnați să o repete”. Chiar îmi dau seama că unii pot face lucruri îngrozitoare altor oamenii și faptul că am trăit cu povestea asta în casă, mă ajută să mă raportez altfel la cei din jur.

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu povestea și după ce am făcut-o am fost uimită să văd că este una dintre cele mai citite de pe Fine Society. Ca jurnalist este cred prima poveste pe care am înmagazinat-o în minte, fără să vreau, doar auzind frânturi din ea în casă. Mamaie era foarte marcată de viața pe care a dus-o, fiind nevoită să stea 10 ani la domiciliu forțat în Bărăgan. După ce s-a ridicat domiciliul forțat, s-au dus să-și ia înapoi casa pe care o aveau, au trăit câteva luni într-o căruță în fața casei pentru că cei care stăteau acolo, puși de regimul comunist, nu le-o dădeau înapoi, ci, dimpotrivă, noaptea asmuțeau câinii pe ei ca să-i alunge. Mama și surorile ei mergeau la școală ziua, din căruță, învățau bine, luau premii, iar seara se reîntorceau în căruță. Bunicii mei au fost niște oameni simpli, dar au pus foarte mare accent pe educația fetelor lor.

Dar povestea celorlalți bunici ai tăi, cei din partea tatălui, cum sună?

Diana Cosmin: Bunicul din partea tatălui a fost singurul bunic pe care l-am avut până la maturitate și am avut o relație foarte specială cu el. Ceilalți au murit foarte repede și de la 8 ani nu l-am mai avut decât pe el. Bunicul din partea tatălui a fost aviator și mecanic de bord la hangarul regal. Cred că cu el semăn cel mai mult din întreaga familie.

Dacă din partea mamei aveam poveștile cu deportarea, de la el aveam povești cu Regele Mihai – care era un aviator foarte bun și care petrecea foarte mult timp în hangar, cu bunicul și cu toți ceilalți.

Evident că după venirea comuniștilor și bunicu a avut un dosar prost pentru că lucrase pentru Casa Regală. Dacă aș fi ajuns să trăiesc în comunism viața adultă, aș fi avut dosarul prost din două părți. Însă tocmai poveștile lor m-au ajutat să mă ancorez mai bine în viața mea și să prețuiesc mai mult unele lucruri. Dacă nu aș fi scris și dacă eram bărbat, mi-ar fi plăcut să fiu aviator pentru că cred că am moștenit de la el gena asta.

Dacă ar fi să fac o sumă a lucrurilor care mi-au influențat viața, aș putea spune că poveștile acestea cu care am crescut m-au marcat adânc și m-au ajutat foarte mult.

Cum s-au cunoscut ai tăi?

Diana Cosmin: Au o poveste foarte drăguță. Ei sunt foarte diferiți și cei care îi cunosc se miră tot timpul de cum s-au găsit unul pe altul. Doi oameni mai diferiți nu există, dar se potrivesc perfect. Nu cred că vreunul ar fi putut să funcționeze cu altcineva. Tata e un taciturn, pasionat de istorie și de lumea lui, în timp ce mama e foarte energică, antreprenorială, mereu cu voința de a face ceva.

Mama este inginer textilist la bază și lucra ca șefă de secție într-o fabrică de textile, neavând dosarul bun. Acolo la fabrică era o doamnă care o plăcuse foarte mult, doamna Nicolaide, care locuia lângă bunicii mei, părinții lui tata. La un moment dat i-a spus mamei: „Eu aș vrea să vă prezint un băiat care cred că vi s-ar potrivi”. Mama nu a zis nu, dar nici nu era foarte entuziasmată, însă i-a dat numărul de telefon. Tata nu s-a grăbit să o sune, probabil și pentru că i se părea și lui situația puțin ciudată. Doamna Nicolaide a întrebat din nou: „Nu v-a sunat?”. Doamna Nicolaide a vorbit cu bunica, bunica l-a pus pe tata să o sune și, după acest lanț al slăbiciunilor, a sunat-o și a invitat-o la o piesă de teatru.

Tata i-a spus la telefon că la el la serviciu se aduc biletele la teatru și se gândește să cumpere două bilete pentru ei. Mama, cu umorul ei, i-a spus: „Ești sigur că vrei să mergi cu mine la teatru când sunt și colegii tăi de serviciu? Poate sunt vreo urâtă și nu mă placi…”. Tata, taciturn cum e, s-a gândit mai bine și l-a pus pe bunicu să meargă să ia bilete la altă piesă, nu la cea la care mergeau și colegii.

Piesa se numea „Porțile orașului Breda”, ceva foarte plictisitor, drept pentru care tata a adormit. Mama s-a uitat la el și și-a spus: „Dacă nu se trezește la aplauze, eu îl las aici”.

După acest episod venea mărțișorul, moment pe care tata l-a ratat. Așa că mama l-a sunat și i-a spus: „Auzi, tu ești bucureștean, crescut în capitală și nu ai curtoazia să suni o fată de mărțișor. Foarte urât din partea ta!”. Tata nici nu se dezmeticise bine, pentru că nu fusese cu rea voință, ci pur și simplu nu se gândise la asta, însă i-a răspuns: „Ei lasă că într-o zi o să-ți fac un mărțișor pe care nu o să-l uiți niciodată”. Niște ani mai târziu, eu m-am născut în martie și povestea lor e că până la urmă mama a primit mărțișorul promis 😀

Ce îmi place mie la ai mei este că tot timpul au făcut glume unul pe seama celuilalt. La noi în casă glumițele și hazul de necaz au fost tot timpul la ordinea zilei. De exemplu, când am fost plecată la master, îmi era tot timpul dor de ei și de discuțiile noastre. Și acum, când trec câteva zile, mă gândesc că trebuie să merg să-i văd pentru că mi-e dor să-i aud cum se tachinează, cum se împung unul pe altul.

Așa a fost povestea lor, un fel de echivalentul Tinder-ului, dar unul uman, al anilor ’80.

Dar povestea ta de dragoste cum sună?

Tot ce pot să spun este că a fost efectiv destinul ce a confirmat vorba aceea cu „ce e al tău e pus de-o parte”.

Vorbește-mi și despre Charlie, celălalt membru al familiei tale. Cum a apărut în viața voastră și al cui e până la urmă? Al tău sau al părinților tăi?

Diana Cosmin: Acum ne-am reîmproprietărit cu el, dar e un joint venture acest cățel pentru că toată lumea îl vrea. E un suflet extraordinar, e cel mai lipicios câine pe care l-am cunoscut vreodată. Iubesc animalele, ele reprezintă cauza mea favorită, totdeauna am luptat pentru ele. Charlie este special. Când l-am luat, mă aflam într-o perioadă mai complicată, nu mă regăseam în nici un fel în viața mea; era cumva cea mai nepotrivită perioadă în care aș fi putut să-mi iau un câine. Toată lumea a fost împotrivă, însă eu, de când l-am văzut nu m-am mai putut dezlipi de el. Era în fereastra unui pet shop, se uita la mine cu ochișorii mari, am cerut să-l văd și la întrebarea vânzătoarei: „Vreți să-l cumpărați?”, am spus: „Da”. L-am luat, m-a mușcat de mână și fără nici o exagerare, în acea perioadă, cățelul acesta era ființa pentru care eu veneam acasă seara. După ce a mai crescut și puteam să-l scot afară, l-am dus la ai mei la curte și în fiecare zi făceam un tur al Bucureștiului ca să mă duc să-l văd. La un moment data mama mi-a spus: „Dar să știi că noi avem grijă de el, îl iubim, trebuie să ai încredere în noi”. Aveam încredere, însă cățelul acesta e bucuria mea zilnică și eu trebuie să-l văd. E ceva ce nu o să uit niciodată: treceam prin perioada aceea în care chiar nu era bine cu mine, dar de cum ajungeam, sărea pe mine, îl luam în brațe și adormea instantaneu. Ulterior mi-am dat seama că făceam schimb de energie, el lua o parte din tristețea mea, iar eu plecam foarte fresh și happy. Câinele acesta a fost terapia mea și îl iubesc enorm.

Diana, e ceva ce ți-ai dori și nu ai?

Uite, nu m-am gândit la asta. Cred că cea mai mare dorința a mea în viață, în afară de scris,  a fost să am o familie. Îmi dau seama că a fost o căutare foarte lungă. Când mi-am găsit liniștea, am ajuns la vorba bătrânilor: sănătatea. Când îmi ura cineva să fiu sănătoasă, mi se părea că nu e ceva atât de important în comparație cu dragostea sau cariera. Toți suntem sănătoși. Cu timpul am avut niște probleme de sănătate cauzate de stres și burn out și am realizat că sănătatea chiar este cea mai bună urare pe care poți să o faci cuiva.

Așa că îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot să călătoresc din nou și să fac în continuare ce fac, nu știu dacă voi face asta în aceeași formă toată viața, dar îmi doresc să scriu, să mă văd cu oameni și să pot să spun poveștile lor.

Nu mi-am dorit niciodată lucruri mari, vreau doar să mă bucur de ce am și lucrurile acestea „mici” să fie la locul lor. A, uite, am un vis: după 40 de ani vreau să fac un adăpost pentru animalele fără stăpân. Cred că acesta e felul meu de a contribui.