Cu Dorian Boguță despre copilărie, viață, instinct, fericire, Tarkovsky și cel mai bun debut de la TIFF: „ “Momentul în care întâmpini o provocare și te confrunți cu cele mai profunde gânduri, trăiești. Iar eu trăiam„

Mulți îl cunosc pe Dorian Boguță actorul, ce și-a făcut un nume în industria filmului prin roluri în producții precum “Două lozuri”, “Love Building”, “Caravana cinematografică” și “Francesca.” De aproape 10 ani, acesta își “pregătea” intrarea în lumea filmului lui Dorian Boguță regizorul prin numeorase scurtmetraje multipremiate la festivaluri. Însă o asemenea etichetare simplă reduce din amploarea și consistența experienței sale artistice, așa că îl voi numi Dorian Boguță artistul. Acesta își face debutul în lungmetraj cu filmul Urma, un proiect care se află în sufletul lui Dorian de mai bine de 20 de ani și despre care el crede că a fost predispus la ghinion, însă la TIFF 2020 ajunge să câștige premiul pentru Cel Mai Bun Debut. Asta se întâmpla la o zi după ce am avut plăcerea să-l intervievez.

Am vorbit despre Tarkovsky și Yankovsky, despre temele filmului său de debut, despre viață, artă, amintiri din copilărie și o industrie cinematografică în schimbare. De la distanță, Dorian pare să aibe aerul unui “mentor cool” care știe să dea sfaturi bune, cu substanță, și care nu va duce niciodată lipsa de povești și întâmplări de istorisit. Când te apropii, îți dai seama cum cuvintele sale iau proporții filozofice și radiază cu înțelepciune. Ți se adresează ca unei persoane pe care ar fi cunoscut-o de mai de mult, fără rezervări, cu modestie și sinceritate. Cam așa a decurs și interviul nostru.

Pentru tine Clujul este un loc foarte special din câte am înțeles.

Absolut! Dacă TIFF-ul ar ține 375 de zile, m-aș muta aici.

Doar pentru festival?

ȘI pentru festival. Clujul este în sine un loc aparte. Oamenii mereu îmi spun același lucru – care încă nu știu dacă e de bine sau de rău – și anume că atunci când vii la Cluj ai senzația că nu ești în România. Toate reperele noastre de “oraș” vin din zona de sud a României, iar momentul în care pășești în Cluj, oamenii parcă arată altfel, se îmbracă diferit, și nu mai vorbesc de oraș, care parcă e desprins dintr-un peisaj vest-european. Mă bucur mult pentru Cluj! La fel de mult cum mă bucur și pentru TIFF, care uite că și anul acesta a reușit să existe.

Cum a fost experiența de anul acesta la TIFF?

Destul de ciudată.. Ai văzut, la început când ne-am întâlnit nici n-am știut cum să ne salutăm: dau pumn? îți strâng mâna? Să vezi oameni foarte apropiați ție pe care să nu poți să îi strângi în brațe este foarte ciudat și frustrant.

Pentru cei ce încă nu au apucat să vadă filmul tău, cum l-ai descrie în câteva cuvinte? De ce ar trebui ca oamenii să vadă “Urma”?

Îți pot spune care au fost impresiile celor de la festivalul de film de la Namur, Belgia și Cottbus, Germania.

Un bărbat la vreo 70 de ani la Q&A-ul de după film mă întreabă: “Te-ai gândit să faci acest film terapeutic?” și nu știam cum să răspund pentru că nu mă gândisem la asta până atunci și l-am întrebat dacă lui i s-a părut terapeutic, iar el a zis “da”. Mi-am zis apoi că poate așa a fost pentru el. Pe urmă plec în Germania cu filmul la Cottbus. După Q&A, vine tot așa o femeie mai în vârstă și mă întreabă același lucru. Ei bine, acum am doi oameni din țări, culturi și background-uri diferite care mi-au pus aceeași întrebare, și așa m-am gândit că da: e posibil să fi fost un film terapeutic. Deși nu m-am gândit niciun moment la asta atunci când l-am facut.

Așa că poate vrei să vezi un film terapeutic, care să te țină în suspans și căruia să nu îi poți anticipa niciun moment finalul. Pentru ca eu în asta am investit foarte mult. Pe mine mă interesează să surprind spectatorul și am gândit povestea în ideea de a-i face pe cei ce ies de la film să exclame “wow, nu m-am așteptat la asta!”

Dacă pentru spectatori a fost terapeutic, pentru tine poți spune că a fost la fel?

Maxim de terapeutic. Noi am filmat 25 de zile și mi-am făcut poză în prima și în ultima zi de filmări. Era o mare diferență. Iar transformarea asta fizică a fost și interioară; căci momentul în care ți se întâmplă ceva, trăiești. Iar eu trăiam. Pe tot parcursul filmărilor, am trăit.

Mulți artiști se vindecă pe ei însuși prin arta pe care o produc. Am înțeles că temele filmului sunt materializări ale unor frământări și întrebări existențiale pe care le-ai avut la un moment dat în viață. Ne poți spune mai multe despre asta?

Eu nu cred că noi venim pe pământul acesta doar să mâncăm, să dormim sau să ne distrăm. Nu, venim să lăsăm o urmă. E prea complicat organismul uman să existe doar așa. Iar atunci menirea asta trebuie găsită, undeva cumva. Eu cred în continuare că orice venire pe pământul ăsta are o menire; și un copil care moare la 2 minute după naștere, în acele 2 minute e posibil ca cineva să fi înțeles ceva – aceea a fost menirea lui. De aceea eu când am realizat că nu sunt cel mai mare actor de pe pământul ăsta, am căzut mai întâi într-o depresie. După care am zis “dă-ți două palme, trezește-te și fă ce-ți place!” Ce-ți place? să faci actorie? atunci fă la nivelul ăsta la care ești tu, dar fă să-ți placă, pentru că doar plăcând vei putea transmite ceva oamenilor. Și poate așa vei lăsa ceva în urma ta cumva.

Undeva plecând de la ideea asta am gândit și filmul. Dar din nou, și am mai spus chestia asta, nu știu dacă fac bine ce fac ca regizor sau ca actor, dar știu sigur că altceva nu știu să fac. Sunt handicapat în chestia asta. Și atunci prefer să fac ce-mi place maxim.

Ai avut de mic concepția asta cum că toată lumea are o menire, totul se întâmplă cu un motiv?

Nu, nu. Lucrurile vin pe parcurs.. Lumea îmbătrânește, eu îmbătrânesc, ca să nu spun “prind experiență.” În timp descoperi anumite lucruri, trecând prin niște dureri se dezvoltă anumite concepții. Eu am trecut prin niște suferințe și așa am reușit să descopăr, să aprofundez sau să înțeleg mai bine anumite fenomene, însă mă bucur că am trecut prin toate acestea pentru că doar așa începi să înțelegi anumite lucruri despre viață.

..Și n-ai mai fi fost persoana care ești acum.

Absolut!

După părerea mea, tot mai mulți tineri din ziua de azi se confruntă cu întrebări de genul destul de devreme în viață.

Poate bula în care te învârți tu.. Din experiența mea, lumea este destul de superficială în ziua de azi. Nu prea mai are nimeni timp de întrebări existențiale. Nu ai timp să stai, să te gândești. O reclamă astăzi trebuie să-ți capteze atenția în 30 de secunde, un minut maxim. Dar mă bucur să aud ce spui..

Ce sfat i-ai da sinelui tău mai tânăr?

Tot acela pe care l-am dat și atunci și pe care l-am primit de la un mare actor rus, Oleg Yankovsky. La un moment dat un ziarist îl întreba “Dvs. acum vă puteți permite multe lucruri; câștigați atâția bani.. Cum este să vă permiteți atâtea?”, la care Yankovsky răspunde “Da, eu în momentul acesta îmi permit foarte multe, pot să-mi cumpăr și un avion dacă vreau, însă ideea din spate este că eu o jumătate din viață mi-am făcut un nume, iar acum numele îmi face viața!”

Eh, poate asta aș putea să-l sfătuiesc pe sinele meu mai tânăr. Este un lucru la care tot timpul am ținut. Fă-ți un nume, dar ai grijă ce nume îți faci, căci apoi numele îți va face viața!

Ce mesaj ai vrea să-i transmiți sinelui tău din viitor?

“Mai potolește-te, Doru! Mai trage aer în piept! Calmează-te câteodată!”

O să ne întoarcem puțin la origini acum..

Care este cea mai pregnantă amintire din copilăria ta?

Probabil când am dat foc la casa bunicii..

Intenționat sau din greșeală?

Intenționat! Eram mic, 5 ani aveam cred, mă jucam cu chibritele și m-am dus în spatele televizorului unde erau multe reviste. Iar apoi le-am dat foc. Am avut un mare noroc că am rămas viu, pentru că exact atunci a intrat accidental în casă cineva și a văzut că deja luaseră ziarele foc, tot în jurul meu; și casele de la țară, din lemn și paie cum erau ele, îți dai seama..

O a doua amintire ar fi când m-au dus părinții la țară să stau cu bunicii și mi-au zis că o să vină să mă ia joi. Iar timp de 3 luni de zile eu îi întrebam pe vecini, de pe toată ulița satului, “Când e joi?” și ei îmi ziceau “imediat”, “în doua zile vine joi.” Și așa trecuseră 3 luni iar eu tot întrebam “când e joi?” Îmi era foarte dor de părinți probabil..

Dar așa ușor înspre adolescență, după ce am jucat în primul meu film la 12 ani, îmi aduc aminte când m-am întors la școală după o lună de filmări, am intrat în clasă și vine cea mai populară fată la mine și îmi zice “Pot să stau cu tine în bancă?” Am zis “moah, dacă actoria asta înseamnă, ca cea mai frumoasă fată să vrea să stea cu tine în bancă, actor mă fac!”

Care este sunetul care îți aduce aminte de Chișinău?

Pe vremuri, troleele de la Chișinău aveau un sunet specific, un zgomot care mi-e foarte greu să-l recreez. Acel sunet de troleu este foarte pregnant în mintea mea. Îmi aduc aminte când mă culcam, era liniște perfectă, dar troleele încă mai circulau și se auzea așa cum vine de departe un troleu și pleacă; Era ca un fel de cântec de leagăn pentru mine. Iar dacă aud acel sunet, este doar despre Chișinău vorba.

Care e filmul copilăriei tale?

Ți-aș spune de un film de-al lui Eldar Ryazanov, doar că nu știu cum se traduce exact în română, așa că o să zic “D‘Artagnan si Cei Trei Mușchetari” din 1977. Eu n-am să uit niciodată cum eram la școală și toată lumea vorbea doar despre filmul ăsta. Povesteam diverse scene, personaje.. Să intru eu într-o școală acum și să aud cum doi copii vorbesc despre un film cu atâta pasiune și ardoare (și să mai fie și filmul meu) aș fi foarte fericit!

Părinții tăi nu aveau vreo legătură cu industria filmului, corect?

Nu, niciuna.

A existat vreo persoană care te-a îndreptat către cariera artistică?

Da, probabil fata aceea care a zis că vrea să stea cu mine în bancă.

De–obicei majoritatea au avut pe cineva în familie cu o cameră de filmat mai profesionistă sau alte deschideri.. Mă bucur enorm când întalnesc oameni care n-au avut nici o influență de genul. 

Nu, n-am avut pe nimeni în familie care să fie din domeniul ăsta. În schimb am avut noroc ca la 12 ani să joc într-un film și atunci am intrat în contact cu acea “apreciere” care vine la pachet cu viața de actor, iar din acel moment am ales să urmez calea asta. E posibil să fie vorba și de puțin egoism la mijloc.. Plus că îmi era și lene să învăț, iar la actorie nu trebuia neeapărat să “înveți”, decât niște poezii din când în când, să cânți, să dansezi. Cred că e și boemia aceea interioară pe care o cauți, o spontaneitate anume pe care actoria și arta în general îți permite să ți-o dezvolți.

La ce visai când ai dat la facultate?

Ah, să iau Oscarul!

Clasic.

Îți poți imagina momentul în care am realizat că nu îl voi lua niciodată (probabil, nu știu).. Mă rog, atunci pentru mine asta era o chestie clasica, un vis ce trebuia să-l am, o aspirație care să mă împingă de la spate. Iar când mi-am dat seama că nu sunt făcut să iau Oscar, ți-am zis, depresie majoră, iar ca să ies din ea am zis “Băi, Dorule, oricum nu știi să faci altceva, așa că fă asta căci măcar știi că-ți place” și m-am liniștit.

Crezi că acea realizare, urmată de depresie, a fost declanșată cumva de vreo frică de mediocritate?

Nu știu dacă e frică.. De banalitate mai degrabă. Dar uitându-mă acum în urmă, cred că totuși am evitat acea zonă de banalitate; sper!

Care sunt cele mai definitorii filme din viața ta?

Decalog–urile lui Krzysztof Kieślowski — sunt 10 filme de televiziune inspirate din cele 10 porunci ale Vechiului Testament. De asemenea, filmele lui Tarkovsky, dar mai mult prin imagine, deoarece eu le-am văzut când eram foarte mic, asa că nu înțelegeam prea multe când mă uitam; în schimb mă uitam pentru că îmi plăcea ce văd. “Vizualul” la Tarkovsky rămâne superior în cinematografia mondială. Eu am văzut Andrei Rublev de vreo 5 ori și de fiecare dată descopăr lucruri noi. De curând am revăzut Copilăria lui Ivan, și același lucru s-a întâmplat. Chiar dacă Tarkovsky n-are umor, și nu are (și îmi pare rău că nu are), cinematografia lui are o profunzime pentru care de fapt s-au făcut filmele. Ca și spectator, nu poți să te uiți o oră jumate/ două la un ecran luminos, iar apoi să ieși de la film și să nu fi înțeles, să nu fi “experimentat” nimic din ce ai vizionat. Dacă tu îți dedici o ora jumate din viața ta să te uiți la un ecran, la o pânză albă, după care să simți că nu a avut nici un rost, e păcat. Ei bine când te uitai la filmele lui Tarkovsky sau Kieślowski, îți dai seama ca acea oră și jumătate, în care te-ai uitat la acel perete alb, a meritat. Te gândești, afli lucruri noi (despre tine), ți se schimbă niște percepții despre viață și despre lumea care te înconjoară..

Din ce am citit despre tine, despre regizorii tăi preferați, pare că ai o pasiune pentru filmele profunde, care transmit un mesaj diferit către fiecare persoană în parte.

De aceea încerc să fac ca acea oră jumate să nu treacă degeaba și să te atingă cumva. Ți-am zis, în Belgia ca omul acela să-mi spună că e un film terapeutic, iar apoi la Cottbus acea femeie să-mi zică același lucru, înseamnă că a meritat acea oră petrecută în cinema. Pentru acele două persoane filmul ăsta a contat, iar pe mine mă bucură lucrul acesta enorm de mult.

Înțeleg că ai așteptat 20 de ani să lansezi acest film; Iar acum pandemia te-a mai pus la încă o tură de așteptare..

Da.. Nu știu, filmul ăsta cred că e înnăscut să treacă prin niște ghinioane. Pe 3 martie să am premiera, iar pe 9 martie să se închidă cinematografele.. Acum vine filmul la TIFF, cu două zile înainte, e un frig teribil în Cluj, se vând biletele la filmul meu, dar oamenii nu vin la proiecție pentru a nu îngheța. Totuși, mi-am dat seama de un lucru — Stalin a spus o chestie, care poate sună patetic acum, însă el a spus așa: “Moartea unui om este o tragedie, moartea a o mie este o statistică.” În momentul acela când m-am văzut în fața acelor câțiva spectatori care au venit să vadă filmul, le-am spus că în cazul nostru, acolo, un spectator pentru mine e o bucurie, pe când o mie deja ar fi fost o statistică. Și atunci eram fericit pentru asta, chiar dacă mi-aș fi dorit să fie și o mie de oameni la proiecție.

E la fel ca și cu cele două persoane din Belgia și Germania – contează mai mult părerea lor decât cea a o mie de alți spectatori.

Exact! Plus că acum filmul există și pe Netflix, așa că lumea poate să-l vadă de oriunde.

Ce calități ar trebui să aibe un tânăr regizor sau actor care intră în industria filmului în ziua de azi?

Curaj (în primul rând) și un pic de nebunie, căci fără asta nu poți. Și ar mai fi un lucru, care după părerea mea ar cam trebui să o aibe cu toții, și anume bunul simț. Dar nu vorbesc de cumințenie, căci un regizor nu poate să fie “cuminte.” Nebunia și cumințenia nu se pupă, dar bunul simț e foarte important.

Eu, personal, am aflat despre filmele tale vizionând prima dată Kazimir, care se încadrează în genul horror, ceea ce e mai rar întâlnit în România. Și apreciez că încerci și și reușești încetul cu încetul să deschizi anumite uși pentru cinematografia românească care sunt adesea ignorate. Ce fel de povești, ce fel de teritorii neexplorate ale culturii noastre ți se pare că ar merita descoperite în filmul românesc?

Eu cred că aș fi foarte fericit ca la un moment dat să se facă filme cu supereroi la noi în România. Dacă vor începe să se producă filme cu supereroi la noi în țară înseamnă că cinematografia românească e sănătoasă. Înseamnă că își permite să facă și entertainment și de toate. Pentru că, din fericire, filme de autor sociale se fac, însă o industrie nu se poate menține doar din asta. Eu am făcut atunci acel film, Kazimir, tocmai pentru că nu se făcuse niciodata. Am zis “Hai să încerc să fac un film horror românesc! De ce nu aș încerca să fac eu asta?”

Dar totuși, atunci când vii cu o idee mai nonconformistă, nu întâmpini greutăți (mai mari ca de-obicei) când vine vorba de finanțare?

Este adevărat, însă totul stă în puterea ta de convingere. Eu la acel moment am reușit să conving cu acest film horror. Mă rog, dacă stai puțin să te gâandești, e mult mai complicat să-ți finanțeze cineva un film social, pentru că acela nu-ți aduce audiență.. De asta zic că cinematografia românească nu există încă. Când vor apărea filme cu supereroi, atunci va exista și industrie.

Uite, spre exemplu, filmul Miami Bici (nu vorbesc de valoarea lui dar) a reușit să aducă 600 de mii de spectatori in cinematografe. Eram în mall la avanpremiera filmului meu, Urma, când văd cum iese o turmă de oameni de la Miami Bici din cinema. Iar câțiva dintre ei trec pe lângă panouri, se opresc și văd “Ah, Urma, uite un alt film românesc, hai să-l vedem!” pentru că le-a dat poftă să vadă și altceva decât filmele cu care erau obișnuiți. Dar oricum, n-au mai avut ocazia pentru că s-au închis cinematografele, însă uite chestia asta a dat un imbold.

Mereu a existat discrepanța asta între cum sunt văzute filmele românești înafară și cum sunt primite în România..

Da, pentru că cei dinafară privesc filmele românești ca pe un lucru ușor exotic. Plus că există o profunzime acolo specifică culturii noastre, care pentru ei, din nou, este ceva “necunoscut” ce provoacă interes. Îi înțeleg și pe spectatorii români care preferă să stea la un film, să bea o bere și să râdă, în loc să-și privească așa zisele probleme pe ecran. Deși filmele au o profunzime destul de mare, oamenii tind să evite.

Faptul că Parasite a câștigat anul acesta Best Picture la Oscaruri ne-a arătat că publicul internațional este dispus să asculte și să acorde atenție poveștilor indiferent de naționalitate. Însă actorii au ținut să menționeze în acceptance speech-ul lor căci fără sprijinul oferit din partea publicului autohton nu ar fi reușit să ajungă acolo. Am făcut puțin research și întradevăr, la ei în țară filmele coreene sunt mai populare cu publicul decât filmele americane.

Este vorba și de un alt tip de mentalitate, care nu se compară cu cea est-balcanică pe care o avem noi..

Și totuși, cum am putea repara această ruptură care s-a creat între Noul Val Românesc și publicul de acasă?

Uite eu am încercat în Urma să combin ușor comercialul cu autorul. Și drept dovadă, în momentul în care spectatorii ies de la film, îmi spun că nici nu și-au dat seama când au trecut o oră și 43 de minute. A reușit să-i țină — și povestea și modul în care aceasta e relatată vizual. Pentru că am vrut să combin aceste două lucruri de la bun început. Fix asta m-a interesat: să combin comercialul, entertainment-ul cel bun (în ideea mea), cu autorul și mesajul.

Noul Val Românesc este studiat înafară de către studenții de film, însă imaginea pe care cinematografia româneacă o are în străinătate stagnează momentan..

Da, pentru că a fost acea perioadă a filmului românesc, când dominam, așa subtil, circuitul marilor festivaluri. Țin minte că eram în New York într-un lift și liftierul mă întreabă de unde sunt, eu îi răspund că din România, și mă așteptam să zică Hagi, Comăneci, Năstase, dar știi ce îmi zice? Cristi Puiu. Poate era student la actorie, nu l-am întrebat, dar asta era pe atunci. După care, eu fiind vorbitor de limba rusă, citesc pe un site rusesc, un articol în rusă, scris pentru ruși, nu pentru români sau pentru alții, unde scria așa: “Dacă noi ne credem acum mari (vorbind de filme, de cinematografie), că suntem buricul pământului, ar trebui să uităm de asta pentru că în momentul de față golful cinematografiei se află în București.” Tot de la ruși am auzit un critic spunând că un festival important nu-și permite să nu aibe un film românesc în competiție. Trebuie să aibă neeapărat. Asta era prin 2012.

În prezent, întradevăr, valul acesta probabil a expirat cumva; a încetinit, să zic așa, de la erupția din mijlocul anilor 2000. Dar uite, noul film al lui Cristi Puiu a câștigat la Berlin premiul pentru regie, acum e în juriu la Veneția. Contăm, încă contăm. Cinematografia de autor românească este în continuare apreciată. Ușor, ușor se duce cumva, dar momentan încă respiră si este apreciată.

Am putea demara crearea unei noi identități a cinematografiei românești?

Eu cred că da, dar asta este un lucru firesc, o etapă normală care va veni de la sine. Nu știu cât de calitativă va fi, dar va veni la un moment dat.

În Urma se vorbește despre obsesia de a lăsa ceva în urmă. Ce obsesii ți-au marcat ție viața?

Probabil moartea părinților; aș numi-o o obsesie.. Ideea asta să nu-ți moară părinții, care te bântuie mai tot timpul, dar care până la urmă e o chestie instinctuală. Îmi aduc aminte că tot timpul mă gândeam la asta. Apoi obsesia de a fi apreciat. Acea fugă după validare; după care m-am calmat așa ușor și am înțeles că nu e chiar cel mai important lucru din univers. Dar e vorba de puterea ego-ului, de orgoliul acela de pipotă care ne umflă și ne face să vrem să fim validați. Aș mai zice și obsesie de boală, eu fiind destul de ipohondru. Toate aceste obsesii se regăsesc în film dacă te uiți. Sunt teme pe care le-am introdus fără să-mi dau seama, lucruri care au venit de la sine..

Ce te face fericit?

Ce a zis Rebreanu. Mi se pare cea mai bună explicare a fericirii. El a zis “În momentul când ți-e sete, un pahar de apă e fericire.” Asta mă face pe mine fericit: în momentul în care simt nevoia de ceva și am sau primesc acel ceva, eu sunt fericit.

#TIFF2020, văzut în parteneriat cu #MercedesBenzRO #thebestornothing