Cu Vitalie Cojocari despre profesiunea de jurnalist, copilăria la granița cu Transnistria, împlinirea visului românesc și reportajele ce i-au sfâșiat sufletul: „Războiul este cea mai mare tragedie care se poate întâmpla generației noastre”

Pe Vitalie Cojocari mulți dintre noi îl știm de la ProTV. La principalele jurnale de știri intra în direct cu unele dintre subiectele fierbinți ale zilei sau documenta reportaje de senzație. După 16 ani de muncă în ProTV, a decis că vrea altceva și a ales provocarea Euronews.

Dar înainte de asta, povestea devenirii lui e una extrem de impresionantă. Născut în nordul Republicii Moldova, la granița cu Transnistria și copilărind cu suflul rece al războiului în ceafă, a știut de mic ce drum va alege. Însă nimeni nu l-a încurajat să treacă granița în România, toți considerând că e un vis prea frumos ca să se realizeze.

Cum a reușit Vitalie Cojocari să se rupă de satul natal, să urmeze facultatea de jurnalism și chiar să fie amenințat de primarul Chișinăului în direct, dar mai ales ce a găsit când a ajuns în București, iată o poveste de citit într-o după amiază tihnită, o poveste ce aduce inspirație și credința că orice e posibil în viață.

Vitalie, de când ești în România?

Mi-e destul de dificil să fiu în postura de intervievat, mai degrabă sunt obișnuit cu cea de intervievator, dar voi încerca să-ți povestesc câteva lucruri despre mine 😀.

M-am născut în Republica Moldova. În nordul Republicii Moldova este o localitate care se numește Cuizăuca. Satul în care m-am născut este un sat obișnuit din Republica Moldova, cu sărăcie, cu probleme, cu oameni care au plecat și când m-am născut eu, în 1984 era în plin comunism. Prin urmare eu m-am născut în Uniunea Sovietică.

Și ai învățat să vorbești limba rusă?

Da, vorbesc limba rusă, dar am învățat-o de la televizor pentru că în satul nostru nu se vorbea deloc. Era satul cu un singur rus, un om care a fost expulzat din Rusia din cauză că făcuse ceva acolo, dar nu știu ce. Pe vremea aceea rușii erau trimiși în țări mai calde, mai plăcute, cum era Republica Moldova, iar moldovenii erau trimiși în Siberia. Era un tip foarte inteligent și singurul care vorbea rusă. Altfel, biblioteca din sat era plină de cărți rusești, ceea ce m-a ajutat să-mi dezvolt bagajul de cultură în limba rusă, dar sufeream din cauza literaturii în limba română. În plus, învățam rusa de la televizor pentru că foarte multe emisiuni în rusă și toate filmele cu Stalone, Swartzeneger, sau orice alt actor, veneau dublate în rusă.

În plus, am descoperit destul de mic literatura rusă și pentru că nu aveam curent, nu aveam…, tot felul de lucruri care denotă sărăcia de atunci din republica Moldova, a trebuit să-mi umplu cu ceva timpul. Copiii de la oraș mai aveau curent și unii dintre ei mai aveau și câte un video cu casete VHS, dar noi pentru că nu aveam așa ceva, mergeam la biblioteca din sat, împrumutam cărți și le citeam.

Dar la școală nu se preda rusa?

Ba da, dar din clasa a V-a. Dintr-a cincea se preda rusa la școală, dar nu se făcea literatură rusă pentru că era considerată cumva la „și altele” și oricum preda profesoara de limbă română. Din păcate, generațiile următoare nu au făcut nici atât și au pierdut mult la capacitatea de a înțelege rusa, însă au câștigat pe partea cealaltă deoarece au învățat mai bine engleză. De exemplu frații mei – eu am trei frați mai mici decât mine – nu se descurcă atât de bine în limba rusă. E și bine, e și rău. Pe de o parte orice limbă pe care o înveți îți deschide un univers cultural, pe de altă parte nu mai ești atât de predispus la propaganda rusă.

Ce meserie au ai tăi?

Ai mei sunt acum la pensie. M-au făcut când erau relativ tineri amândoi și cumva am crescut o dată cu ei. După mine, la fiecare doi ani au apărut frații mei. Tatăl meu a fost șofer toată viața lui și țin minte că atunci când eram mic era șofer la administrația raională locală și tot timpul îl transporta pe un șef de acolo, iar eu eram impresionat de protipendada asta comunistă. Tot timpul făceam diferența între ei, cei care aveau acces la resurse, aveau șofer la scară, în comparație cu noi care eram foarte săraci. Tot timpul șeful tatălui meu era la costum, la cravată și țin minte că dacă erai șofer la marii boși comuniști trebuia să mai și lucrezi pe la ei, pe acasă. Din când în când tata trebuia să se ducă la vila șefului, să mai pună cartofi, să mai aibă grijă de casă și ne lua și pe noi să-l ajutăm. Și așa trebuia eu să muncesc pentru comuniști, de la o vârstă atât de mică. Însă era amuzant.

Mama a fost vânzătoare în sat, la alimentară. Avea studii de contabil. Însă acestea au fost meseriile lor și asta au făcut toată viața lor. O familie foarte obișnuită dintr-o țară foarte comunistă , lucru care m-a ambiționat foarte tare pe vremea aceea să-mi caut alt drum. De asemenea, tata, care nu prea știe să citească în română (știe mai bine în rusă pentru că ei au făcut școala la comuniști), a fost poate elementul cheie care m-a ambiționat foarte tare să nu rămân acolo. Atunci când crești în sărăcie, îți dorești să pleci. Iar eu nu aveam nicio altă șansă în afară de școală.