Cu Vitalie Cojocari despre profesiunea de jurnalist, copilăria la granița cu Transnistria, împlinirea visului românesc și reportajele ce i-au sfâșiat sufletul: „Războiul este cea mai mare tragedie care se poate întâmpla generației noastre”

La ce vârstă ai plecat de acasă?

Prima tentativă de a pleca de acasă a fost în școala gimnazială. A avut tata o idee să mă mute de la școala din sat la școala de la oraș. Pentru că eram un copil care citea mult și eram tot timpul mai gânditor, în clasa a V-a sau a VI-a m-au dus la școala din Rezina, cel mai apropiat oraș de noi, am stat acolo un an, dar eram prea mic și până la urmă m-au adus înapoi acasă.

Deși aveam liceu și în sat, au insistat să merg la liceul din Orhei, un liceu foarte bun. A fost prima dată când m-am rupt cu adevărat de sat. Asta se întâmpla în clasa a X-a pentru că în Republica Moldova liceul începe din clasa a X-a.

Am făcut o greșeală atunci când am dat la liceu. Cu mintea mea de atunci mă gândeam că dacă vrei să faci ceva serios în viață, trebuie să știi matematică și astfel am ales profilul real. Aș fi vrut foarte mult să merg la uman pentru că uram matematica din tot sufletul meu de copil mic, însă am vrut să-mi demonstrez mie că știu să învăț, că nu sunt un terchea berchea. A fost un pariu cu mine și timp de trei ani am învățat matematică, deși uram această materie, chiar dacă am avut noroc de unul dintre cei mai buni profesori.

Dar când am terminat liceul mi-am făcut cruce cu ambele mâini că am scăpat și am zis: „Acum mă duc la jurnalism”. De când mă știu am vrut să fac jurnalism.

Dar e o poveste foarte simpatică și amuzantă cu jurnalismul 😀

Pe când eram eu în clasa a XII-a, la televiziunea națională din republica Moldova era un concurs de erudiție care se chema – nu râde – „Tineri și dotați” 😀. Participau copii din ultimul an de liceu și li se puneau tot felul de întrebări de cultură generală, mai mult decât ceea ce învățai în școală. De regulă câștigau cei care citeau. În momentul acela locuiam la o femeie rusoaică care nu vorbea deloc limba română, dar cu care mă înțelegeam destul de bine. Femeia asta avea o bibliotecă foarte faină în limba rusă și citeam foarte multe cărți din ea. La un moment dat mi-a căzut în mână Tolstoi, „Război și pace”, însă când am văzut cât de groasă e, am zis că nu am timp să o citesc, că trebuie să învăț la matematică. „Dar despre ce e cartea?”, am întrebat-o pe gazda mea. A început să-mi povestească, mi s-a părut interesant și mi-am promis că imediat ce o să am timp o să o citesc. M-am dus la acel concurs de la Moldova 1 și pentru că eram pentru prima dată într-un studio de televiziune eram așa de emoționat că pur și simplu nu mai puteam să respir. M-am pus în fața camerei, am rămas blocat complet, nu am răspuns la nicio întrebare și am plecat acasă. Norocul meu a fost că în momentul în care au editat emisiunea, regizorul de emisie a uitat să mă introducă și pe mine. Am apărut într-un singur cadru, undeva la un moment dat și atât. Și-au dat seama că au făcut o greșeală și au sunat-o pe directoarea de la liceu: „Ne cerem scuze, am făcut o greșeală cu Vitalie”. M-a chemat directoarea și mi-a spus că trebuie să mă mai duc o dată la televiziune. De data asta am fost destul de liniștit, eram deja obișnuit cu luminile și camerele de luat vederi, m-am așezat la pupitru, am început să răspund la toate întrebările, eram foarte bun, până la final, la ultima întrebare.

Întrebare din „Război și pace”…

Exact! Cum îl chema pe personajul principal. Pentru că am știut răspunsul acesta, am câștigat concursul, lucru ce mi-a oferit o bursă la prima universitate privată din Moldova și am ales să mă duc la Jurnalism. Nu pot să spun că eram cei mai săraci, eram ok, aveam ce să mâncăm, dar nu cred că părinții mei ar fi avut bani să mă țină la o universitate privată.

Adică ai făcut facultatea în Republica Moldova?

Da, am făcut facultatea la Chișinău.

Și cum ai ajuns în România?

În Republica Moldova am ars foarte repede etapele. Eram în anul I de facultate și mi-am dat seama că trebuie să fac cât mai multe pentru meseria asta pe care mi-o doream încă din copilărie. Am zis că nu trebuie să fac prea mulți purici pe la școală și am început să mă duc prin redacții, pe la o agenție de presă, pe la un radio, la televiziune, doar ca să învăț meserie. La facultate era foarte mișto, aveam profesori foarte buni și era foarte mult entuziasm, însă eu voiam mai mult. Când am ajuns în anul IV de facultate deja eram jurnalist la Pro TV Chișinău, cu acte în regulă. În foarte scurt timp am reușit să-mi fac un nume prin reportajele pe care le făceam.

Și așa te-a adus ProTv-ul în România?

Oarecum. Simțeam că e cam mic Chișinăul pentru mine. Eram doar un puști care ajunsese prea repede să facă reportaje din Transnistria, de la primărie, se luau de mine diferiți politicieni și chiar ajunsesem să fiu amenințat cu bătaia în direct de către primarul din oraș. Deja făcusem niște valuri și ziceam că parcă aș vrea în România.

O să fac o paranteză ca să înțelegi: România este văzută în republica Moldova ca o lumină, ca o stea, ca o scăpare. În Republica Moldova noi vorbim o limbă română înțesată de cuvinte mai vechi. Cu toate astea există o doză de scepticism din partea oamenilor care au tendința de a spune: „Nu vei reuși acolo. O să ajungi în România și nu te bagă nimeni în seamă. Nu încerca, rămâi aici!”.

Pe vremuri, bunicul meu a făcut școala „la români”, pentru că până la al doilea Război Mondial Basarabia făcea parte din România. O mătușă de-ale mele, la fel și toată Republica Moldova a crescut cu ideea asta de „școală la români” care însemna carte. Se vorbea de faptul că 4 clase la români valorează cât zece clase la ruși. Sovieticii, în dorința de a alfabetiza populația, dădeau nota 5 (echivalentul notei 10 la noi) tuturor. Pe vremea bunicilor, spuneau ei, se făcea carte și cine a făcut patru clase la români deja era savant.

În momentul în care oamenii spun că vrei să vii în România să faci școală, să muncești, sunt sceptici, lucru care m-a ambiționat și mai tare. Iar atunci când am terminat facultatea am zis că nu mai fac nici un masterat la Chișinău, mă mut la București și fac acolo și masterat și merg și la ProTV.

Dar pe lângă aceste motive, spuneai undeva că a fost și acela al faptului că satul natal era la granița cu Transnistria, unde era război…

Prin 1991, când m-am dus la școală, în clasa I, începuse războiul. Transnistria este o fâșie foarte lungă, noi suntem în nord și acolo aproape că nu s-a tras deloc. A fost o zonă destul de liniștită, însă, mai în sud, mai înspre Chișinău, s-a tras foarte mult și a fost război în toată regula. Satul meu era foarte aproape de granița cu Transnistria, nu s-a tras acolo, dar se auzeau bombardamentele și simțeai suflul acesta al războiului pentru că veneau oameni din război. De la noi din sat au plecat mulți să lupte pe frontul din Transnistria și s-au întors între două scânduri și mai veneau copii la noi în școală, care rămăseseră fără case și fuseseră izgoniți din zona lor. În rest noi nu am simțit altfel războiul, nu se întâmpla să zboare bombe deasupra noastră cum se întâmplă acum în Ucraina. Simțeam respirația rece a războiului, era destul de trist și eram destul de speriați în perioada aceea, dar ușor, ușor luptele au rămas în zona respectivă, conflictul a rămas înghețat și ne-am obișnuit cu ideea asta de Transnistrie în război. Asta ne-a și sărăcit cel mai probabil pentru că ne-a ținut foarte mult pe loc.

Ca o paranteză, având în vedere suflul acesta rece al războiului pe care l-ai simțit în copilărie, cum vezi tu acum războiul din Ucraina și situația în care ar putea ajunge Republica Moldova?

E groaznic! E ceea ce nu-ți dorești niciodată. Și se poate întâmpla. Să nu avem nici o iluzie că nu se poate întâmpla.

Adică republica Moldova e cumva cea mai expusă după Ucraina…

Este mai expusă decât orice altă țară. Dacă pică Ucraina, următoarea pe listă este republica Moldova. Nu există nici un dubiu că s-ar putea opri la Nistru. În orice clipă, nu poate să împiedice nimeni Rusia să nu treacă Nistru în momentul în care, să zicem, Ucraina cedează.

Eu am rude care locuiesc, altele locuiau că au plecat, în Harkov, în estul Ucrainei, acum bombardat. Știu prin ce au trecut, cum au dormit prin metrou săptămâni la rând până s-au decis să plece și au venit în republica Moldova. Au stat la noi o perioadă, după care s-au dus la Chișinău. E și o tragedie personală pe care am simțit-o și o știu nu din auzite, ci din ce au trăit rudele mele, dar și din ce am urmărit pe teren în toată perioada asta, ca jurnalist.

Ne obișnuim cu războiul și înțeleg că asta e natura umană, dar la un moment dat lucrurile se pot întoarce și împotriva noastră. Nu ne mai interesează așa mult că e departe de noi, însă, când o să pice reduta aceasta care este Ucraina, următoarea pe listă este Republica Moldova, iar Moldova este strâns ombilical legată de România. Ar fi tragedie națională și pentru români, nu doar pentru moldoveni.