Cuba dincolo de pliantele turiștilor, prin ochii unui fotograf amator, Jamilla Azazi

Un grup de fotografi amatori, Fun Photo Fan, cu o uriașă curiozitate, s-a organizat și a creat o călătorie în Cuba, în care să reușească să captureze acele clipe despre care găsim câte ceva în Hemingway sau vedem în vreun documentar. Fotografiile lor cele mai bune au fost expuse pentru o lună la Voila Bistro și au fost vândute pentru a sprijini unul dintre proiectele caritabile dedicate copiilor internați la Spitalul Marie Curie.

Jamilla Azazi este unul dintre fotografii care au fost acolo și au ce povesti despre Cuba, alta decât cea din pliantele pentru turiști, cea cu lipsurile și bucuriile sale. Poveștile ei le găsești aici, în câteva minute de lectură.

Vreau sa aflu despre voi, acest grup de fotografi care pornesc în câte o călătorie pentru un scop reportericesc. Ce sunteți, ce reprezentați, ce vă propuneți, care este misiunea supremă?

În primul rând, trebuie să-ți spun că am fost doar un grup de amatori și pasionați de fotografie. Cu excepția lui Dan Mirică, organizatorul acestei ture foto, niciunul dintre noi nu suntem fotografi profesioniști (asta dacă ne raportăm la faptul că definiția spune să fim plătiți pentru servicii de fotografiere).

La îndemnul celui mai bun prieten am acceptat să plec în această tură foto, alături de 10 străini (în afara job-ului, io’s și nițel sociopată). Azi, cel puțin pe unii dintre ei, îi numesc prieteni.

Suntem antreprenori și corporatiști, pasionați de călătorii și fotografie. Până ajungem la destinație, de cele mai multe ori, formăm deja grupuri omogene, grupuri ai căror indivizi au dorințe și scopuri comune sau nu, dar nu-i obligatoriu. Sigur însă, cu toții ne dorim să ne bucurăm de timpul pe care am ales să-l petrecem alături de străinii cu care plecăm la drum și să ne descoperim unii pe ceilalți, să explorăm și să aflăm cât mai multe despre locurile în care ajungem, să batem drumuri cât mai neumblate, să stăm la povești cu oameni ai locurilor, să le aflăm istoria și să le-o spunem pe-a noastră, să ne descoperim pe noi înșine, să ne depășim limite și musai, dar musai, să ne dăm silința să surprindem cât mai mult din ce vedem, ne bucură sau ne întristează, pe cameră, fără să fim dezamăgiți dacă nu am prins cel mai bun răsărit, dar avem cea mai faină poveste.

Povești din Cuba. Cum ați ajuns acolo, de ce acolo? Ce ați găsit? Ce v-a încântat/speriat/dezamăgit/pus pe gânduri?

În Cuba am ajuns ușor, pentru că Dan, organizatorul turei foto, s-a ocupat de toate detaliile și a făcut să ne fie foarte simplu.

De ce Cuba? Aș’ întreba înapoi, de ce nu Cuba?

Ascultasem poveștile tuturor celor care au vizitat-o – nicio poveste nu semăna cu cealaltă pentru că toate erau traduse prin prisma așteptărilor, limitelor și experiențele celor care le depănau. Așa că m-a intrigat suficient cât să trec țara asta pe to do list-ul meu. Înainte de plecare, am urmărit “Cuba și Cameramanul” și “Povestea Cubei libere” (indiferent dacă plănuiești sau nu să ajungi în Cuba, merită văzute). Tot înainte de plecare îmi setasem așteptările foarte jos datorită feedback-urilor și sfaturilor primite: “nu au ferestre, ia-ți lenjerie de pat cu tine, nu o să ai ce să mănânci etc.”

Am aterizat în Havana și ne-am urcat în taxiurile care urmau să ne ducă spre cazare. Tot drumul șoferul ne-a interogat de unde suntem, cu ce ne ocupăm, cât stăm, pe unde mergem și a încercat să ne vândă locuri la Buena vista social club (în funcție de câți turiști trimit acolo, familiile lor primesc o masă pe săptămână – nu și consumație, dar biletul în sine costă cât salariul unui medic în țara lor), havane originale cu discount sau te miri ce alte servicii și ponturi.

Nu, n-am stat în hoteluri, era și greu, Havana are câteva hoteluri concentrate în jurul unei piețe turistice. Unul se numește Inglaterra și nu degeaba, iar celelalte trei sunt ocupate până la refuz de americani cu ștate vechi în Cuba.

Am stat în “casa particular” – tradus, ar fi un regim de pensiune, doar că stăteam efectiv în casele oamenilor, împreună cu ei. Camere mari, curate, aerisite (m-am lămurit și cu lipsa ferestrelor – erau decupate în pereți, doar că adesea existau doar zăbrele, nu și sticla, așa că, claustrofobia mea a mers liniștită la culcare), echipate modest și minimalist.

Cred că doar în Vietnam am mai întâlnit gazde la fel de prietenoase și primitoare. Nu și a mea în schimb 🙂

În Cuba încă se funcționează pe sistem ușor matriarhal – femeia este la putere, ea ia deciziile, ea dă tonul, ea aranjează lucruri și stă la masă cu oaspeții în timp ce soțul ne gătește micul dejun, spală și întinde rufele, duce gunoiul și este certat adesea dacă ne face pe plac cu ceva neaprobat înainte de ea.

Punga cu nucă și câteva produse de make up au dat-o pe brazdă și i-am devenit simpatici chiar dacă am greșit alegând să luăm micul dejun în apartamentul de jos, împreună cu ceilalți din grup și dacă o trezeam adesea la 5 dimineața pentru că se pornea alarma despre care nici nu știam că există, atunci când deschideam ușa apartamentului să ieșim la răsărit.

N-am avut nicăieri loc să stăm toți, dar stăteam în proximitate astfel că, cel mai adesea eram împreună mai peste tot.

Havana – l-aș numi orașul contrastelor, dar mai ales al sărăciei duse la extrem.

Case și blocuri rămase azi în ruină și totuși locuite – priveam cu teamă și uimire o realitate pe care cumva, o știam deja din cele două documentare, dar din niciuna dintre poveștile ante-vizitatorilor mei.

Magazinele lipsesc aproape cu desăvârșire și, spre deosebire de alte locuri în care am fost, în Havana nu există nici “shop-urile pentru turiști”.

Ajuns în Havana poți să mănânci sau să stai puțin mai bine decât alții, plătind orice serviciu în peso convertibil, dar nu poți să cauți lux, opulență, servicii de cinci stele sau promenadă de shopping – e simplu, nu există!

Din loc în loc mai vezi dosită, fie în intrarea unei case, fie între două clădiri, câte o tarabă – ți-o amintești? o măsuță puțin mai mare decât un scaun, pe care stau înghesuite te miri ce nimicuri în timp ce ești abordat subtil de câte o doamnă, ușor trecută de prima tinerețe, care încearcă să-ți vândă o pereche de chiloți din bumbac scoși dintr-o sacoșă de pânză.

În afară de ei, mai erau câteva magazine, înghesuite pe o străduță, în care găseai aceleași articole personalizate cu Havana și Cuba, Fidel și Che, niciunele de v’o calitate care să te îndemne să le și cumperi, și magazinul de lux în care găseai, sau cel puțin sperai să găsești, trabucurile de calitatea despre care sigur citisei măcar un articol pe undeva. N-a fost să fie. Ale mele au fost fie prea uscate, fie prea umede, dar sigur ne-fumabile – sper doar că n-am fost bănuită de zgârcenie de către cei care le-au primit la întoarcerea în țară. Eu nu fumez trabucuri.

Micul dejun, același în fiecare zi, era colorat, dar mai sărac ca o dietă drastică.

Omletă dintr-un singur ou (i-am bănuit că adesea și ăla era îndoit cu ceva, că prea era de cauciuc), un mezel cel puțin dubios că aspect și culoare și o variantă lactată pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte – ceva între brânză și cașcaval, tăiate ambele în bucățele foarte mici, de parcă să nu încurajeze abuzul, fructe proaspete și fresh din guava. Lângă ele primeam niște chifle mari, aerate, adesea pline de furnici – de undeva trebuia să ne luăm și doza de proteină! Noroc că Dan ne-a dus la un rooftop unde am mâncat poate cel mai bine dintre toate călătoriile mele ușor exotice și acolo am revenit pentru fiecare masă din Havana.

Ne-am plimbat cu mașinile lor – mă feresc să le numesc vechi, pentru că ele reprezintă cumva elementul de lux al cubanezilor, chiar și atunci când ușa stă închisă doar după ce este fixată cu un drug de metal, când o șurubelniță ține închis portbagajul, când niciunul din ceasurile de pe bord nu indică vreo informație și mai ales când în chiotele noastre aproape isterice, reușesc să prindă ceva peste 50 de km la oră.

Valoarea unei astfel de mașini începe de 20.000 de euro în sus și nici măcar la suma asta, care este astronomică pentru ei, nu cred că ai reuși să cumperi vreuna – mașinile alea reprezintă venitul lor și cel mai probabil și al urmașilor lor.

Am fost la plajă, am fost în port, am experimentat Buena vista social club (se poate clar și fără această experiență, mai ales când ai șansa să descoperi viața de noapte pe străzile din Havana – muzică tunând din difuzoare cu leduri și dans în plin drum, fără să le pese că treci pe lângă ei, că le faci poze sau că te insinuezi în dansul lor), am fost în Floridita lui Hemingway, în cârciumi cu muzică live pentru turiști, dar niciuna dintre astea nu s-a comparat cu surpriza pe care ne-a făcut-o Dan, aducând un artist local să ne cânte – chitară și voce, pe terasa uneia dintre casele în care stăteam. Angel, că ăsta-i era numele, care ne povestea că are patru copii cu patru femei, dar doar din grijă pentru ele, să aibă mai puțin de muncă – îți dai seama cum ar fi cu patru copii și o singură mamă?

Poate doar festivalul tutunului să mai echivaleze experiența asta – o dată pe lună, havanezii ies în stradă de la copil la bătrân, montează scene mari, dau drumul la muzică, rom și bere și se pun pe petrecut. L-am prins și noi, da’ n-a fost chiar atâta romantism ca’n filme, când tu, turistul, te duci și dansezi alături de ei și uaileu! ce veselie pe toată lumea. De fapt, cred că a fost singurul moment în care părea să nu le pese deloc de noi, ba parcă îi și deranjam puțin cu prezența, dar poate că era de vină și cantitatea de alcool ingerată. Nu, nici măcar atunci nu ne-am simțit vreo secundă în pericol între ei, deși eram toți echipați cu aparatură foto care pentru ei ar fi însemnat schimbarea totală a nivelului de trai. Micile lor “păcăleli” constau doar în a-ți vinde niște trabucuri ordinare pe post de havane originale sau în încercarea de a obține 10 peso convertibili în plus la o tură cu mașina.

Am lăsat Havana în urmă pentru câteva zile în Trinidad, urmate de câteva zile în Vinales.

Pe drum ne-am oprit în Cienfuegos pentru masa de prânz și abia atunci am înțeles că, în Cuba, French fries înseamnă de fapt chipsuri de banane prăjite și că nu aveam nicio șansă să găsim vreo urmă de cartof nicăieri.

În Cienfuegos am avut ocazia să asistăm la antrenamente de box în plină stradă – neavând o sală corespunzătoare, atârnau doi saci de un copac mai solid și, de la mic la mare, își ascultau antrenorul și bucurau atât localnicii adunați pe marginea trotuarului, dar mai ales pe noi, adunați ca o haită de paparazzi, care pe burtă, care-n copac, cu obiectivele pe ei. I-a vizitat și cel recomandat de antrenor drept unul dintre cei mai mari boxeri ai Cubei, care a pregătit la rândul lui campionii acestei țări.

Ne-am pornit la drum și, după doza de bine, trebuia să vină și una mai puțin plăcută. În Cuba, postul de “om de curățenie” are un cu totul alt sens.

WC-ul aflat în spatele magazinului, da, genul ăla de improvizație realizată în curte, era de fapt o groapă adâncă pe care trona un vas, înconjurată de trei pereți ș’o ușă șubredă. Nu există apă curentă, așa că rolul omului era să îți toarne apa pe mâini, să te poți spăla, apoi să intre după tine și să arunce lăturile salvate într-o găleată, în toaleta folosită. Nimeni n-a vrut să folosească acest serviciu până când, noi, ăștia curajoși care nici nu eram trecuți de v’o nevoie, le-am explicat celorlalți că nu trebuie să o privească că pe o umilință înfăptuită omului, pentru că ăla era postul lui și banii pe care îi lăsai la ieșire reprezentau venitul din care, fără urmă de dubiu, își întreținea familia.

Trinidad!

În Trinidad am admirat coliviile cu păsări, prezente în mai toate casele în care puteai privi în bună voie, până când am observat porumbeii sacrificați de vii, atârnați în tocu’ ușii de intrare în case – din fericire, n-au existat și în casele în care am stat noi.

Deja părea că ai pășit într-o altă Cuba. Case mult mai solide, elegante, spațioase – camera noastră avea dimensiunile unei camere de 5 stele, impecabil de curată, cu ieșire direct în curtea interioară a casei unde te așezai în balansoar sub bananii din care culegeau dimineața pentru micul dejun. Probabil datorită dimensiunilor, orașul ăsta arată infinit mai prosper decât Havana, ba chiar și locuitorii lui par ceva mai educați.

Ne-am bucurat de cea mai faină plajă din Trinidad, Ancon, unde am prins și cel mai frumos apus. Aici am fost numiți “Uahiro” – un “world hero” adaptat și folosit pentru ruși, apoi pentru americanii care, cel puțin aparent, i-au salvat la greu.

Am povestit în secret despre politică, am aflat cum urmau să voteze la referendum, ce temeri, ce așteptări și ce dorințe aveau.

Cubanezii sunt împărțiți în două state paralele (dacă îmi este permisă o ironie), cei care rămân fideli revoluției, lui Fidel și Cubei și cei care trăiesc zilnic cu speranța reușitei de a părăsi Cuba, fără dorința de a mai reveni vreodată. Indiferent de statut și dorințe, ne roagă și înainte, dar mai ales după, să păstrăm informațiile pentru noi și să tratăm discuțiile ca și când n-ar fi avut loc. Le-am povestit la schimb ce se întâmplă în România și le-am explicat de ce aveam emoții pentru stop over-ul în Venezuela.

Sunt ținuți departe de informațiile și știrile din afara țării. Își petrec zilele urmărind ore în șir meciuri de cricket, accesul la internet este extrem de limitat – ai nevoie de un anumit statut să ai acces la un abonament cu internet inclus și, oricum ai restricții în accesarea celor mai multe site-uri, varianta fiind statul la niște cozi imense care să îți permită să cumperi un număr limitat de cartele, nu cu acces la internet, ci cu acces la wifi – îți mai amintești adunările alea de oameni de la Universitate sau din punctele centrale ale Bucureștiului? Eh, cam așa și în Cuba, unde vedeai zeci de oameni cu telefoanele în mână, știai că ai wifi și șansa de a te conecta la internet. Să nu te gândești însă că este și vreo structură organizată și funcțională, este o singură rețea: etecsa și pe cartele ai timp limitat, o jumătate de oră, o oră sau cinci.

Neajunsul apare atunci când vrei să te de-loghezi că ți-ai terminat treaba – reușești de două ori din zece. Restul timpului îl pierzi, dar îl câștigă cei care rămân în piață, pentru că se pot loga până la 3 oameni pe cartela ta – dacă ești la fel de norocos ca mine, ai șanse mari nici să n-ajungi să te conectezi, că rămân logați pe cartela ta cei care erau deja în rețea. Ah, să nu uit! Pentru turiști cartelele sunt limitate și se pot cumpăra doar cu pașaportul – am avut noroc, cum spuneam, cu gazdele prietenoase care cumpărau cartele pentru noi și ni le revindeau la preț dublu, dar oricum decent.

Mi-a plăcut Trinidad mai mult decât Havana, Vinales fiind ceva mai rural, mai multă liniște și ceva ploaie. Totuși, în Vinales am stat împreună pentru că, pe locul unei case cu câteva camere, unde Dan a stat în primele ture din anii trecuți, anul acesta trona o ditamai pensiunea cu vreo 16 camere.

Tot aici am aflat istoria havanelor. Opriți la o plantație de tutun, am fost invitați de Carlos în uscătoria unde erau întinse, cu multă muncă, frunzele de tutun – muncă făcută doar de femei, bărbații ocupându-se de producția trabucului. Am înțeles cât câștigă proprietarii din afacerea asta și cât primește statul. Pentru că în Cuba nimic nu îți aparține în totalitate, plătești o cotă parte din orice câștig și din orice serviciu.

În Vinales am descoperit “malanga”, o rădăcină care ne-a fost servită feliată foarte subțire și prăjită, cu gust atât de bun, că orice urmă de concept de French fries ne-a dispărut jenată din memorie, lăsând loc pentru noul termen care musai trebuia memorat și căutat la întoarcerea în țară – până acum nu am găsit-o, dacă aflați ceva de ea, vă rog să ne dați de veste.

Șoferul nostru de autobuz era profesor universitar de arte – i-am admirat cu regret și compasiune lucrările fotografiate cu telefonul – câștiga echivalentul a 30 de euro pe lună la catedră și aproape 50 de euro pe zi ca șofer pentru noi. Nu-i că a avut prea multe șanse să aleagă.

Am admirat bucuria cubanezilor, modul vesel și pozitivo-ignorant cu care își petrec zilele. Am constatat că în Cuba lipsește cu desăvârșire simțul ridicolului, al penibilului sau al rușinii.

Nu au! Nu au mai nimic. Și când nu ai, orice pui pe tine se numește haină, oricât de ponosit, este curat, oricât de transparent, rupt, defect, este de fapt tot ce ai și le porți cu decență.

Am rămas marcată de reacția exagerată a unui tânăr, așezat lângă mine pe o bancă pe Malecon, care își întreba părinții dacă nike-urile din picioarele mele or fi originale – mama, m-a studiat din cap până în picioare și i-a dat lovitura de grație – toate hainele ei sunt originale! n-ai cum s-o inviți la masa noastră cu pește pescuit din mare în fața ei. M-am simțit tare prost, nu din cauza hainelor, ci pentru ei habar nu aveau că înțeleg tot dialogul purtat pe seama-mi de mai bine de zece minute – erau convinși că’s turist și atât, mai ales că, înainte să mă abordeze ca subiect, mă auziseră vorbind cu Radu în română. Bunica, în cărucior, l-a încurajat să-mi vorbească. N-a făcut-o și a repezit-o că s-ar face de ocară, deși mă uităm la el prietenos, încercând să îmi dau seama cât purta la picior și dacă i s-ar potrivi adidașii mei (probabil că nu m-ajută prea tare nici fața – să par prietenoasă zic).

Cubanezii… s-au bucurat la fiecare gest făcut pentru ei, au mulțumit jenați, dar bucuroși pentru orice obiect primit, de la jucării și dulciuri pentru copii (Tibi părea că are la el un sac întreg de mingi, creioane colorate și jocuri, iar Elena părea că are un stoc inepuizabil de dulciuri), la produse de make-up și manichiură (aici Silvia ne-a surprins, părând că are în fiecare buzunar câte un pumn de farduri, oje și parfumuri), medicamente fără prescripție a împărțit Valentina, tot ea a fost deposedată de micul breloc care era agățat la rucsac și n-am văzut pe nimeni să-l prețuiască mai mult decât femeia care îl ochise și care ni l-a cerut pentru copilul ei. S-au oferit și produse de igienă și prezervative (aici n-o să vă spun cine le împărțea) – pentru că orice educație sau jenă pălesc în lipsa produselor menite să îi protejeze sau să le ușureze câtuși de puțin viața.

Ne abordau pe străzi cerându-ne tricourile de pe noi sau haine, pixuri pentru copiii care mergeau la școală sau brichete.

Ne-am lipit adesea de ziduri urmărind cum, în anumite zile, în fața unor magazine de dimensiunea unei debara ceva mai generoasă, se formau cozi uriașe – era ziua de carne! Uitam să facem poze, nici nu-ți ardea, erai siderat de acțiunile care se petreceau în fața ta, într-un azi, din 2019.

Într-un galantar antic, aproape ruginit, cu greutăți pornind de la zeci de grame, se cântarea marfa exact după schema scrisă cu cretă pe o tablă veche – acolo erau trecute familiile arondate magazinului și gramajele pentru fiecare membru, copil sau adult. Nu se fac excepții.

Dacă există vreo șansă să îți amintești alimentara din cartier și cozile la care se stătea pentru lapte și ouă, la ei se întâmplă același lucru în zile în care toate rafturile sunt pline cu același tip de șampon, iar accesul în magazin se face ordonat, câte cinci, pe rând, astfel încât să nu-l aglomereze (dacă nu-ți amintești sau numa’ n-ai prins vremurile alea, citește Șoseaua Cățelu 42, scrisă de Alina Nedelea).

Cubanezii iubesc animalele și, la fiecare pas, întâlnești fie un câine-de cele mai multe ori prea slab, plin de căpușe sau de râie, dar nu-i poți condamna, nici pentru ei nu au de niciunele, au suflet însă și asta le oferă și lor, fie și doar păstrându-i pe lângă casă, fie o pisică – astea cumva reușesc să aibă și ceva carne pe sub blană.

Străzile urlă a sărăcie lucie, pe înserat îți poți abandona liniștit ficatul pe un trotuar dacă nu reușești să îți ferești nasul la timp de mirosurile care invadează străzile după ce cubanezii și-au închis tarabele și s-au retras la muzică și dans. Două nopți la rând am trecut pe lângă hoitul unei pisici, umflat ca o pinata, de care mă temeam să nu explodeze exact când suntem în dreptul ei.

Am plecat din Cuba aceiași indivizi, dar oameni diferiți. S-a plecat cu regretul celor întâlnite acolo, cu tolba plină de milă sau compasiune, cu speranța că o să le fie mai bine, cu bucuria celor experimentate, învățate sau descoperite, cu câte o cutie de trabucuri sau o sticlă cu rom, cu bronz pe piele și mai ales cu fotografii dintre cele mai frumoase și cu dorința de a aduce imagini și povești pentru cei de acasă.

Și am mai fost eu – îmbătată de reușita de a-mi depăși atât de multe limite, de a accepta cu atâta ușurință lipsa confortului, de a nu avea nici cele mai multe, nici cele mai bune cadre, dar complet încântată de o Cuba asemenea celei proiectate de documentarele văzute, de naturalețea și simplitatea oamenilor, de plină de admirație la adresa cubanezilor, pozitivi indiferent de lipsuri și greutăți.

Am plecat de acolo cerându-i lui Dan să deschidă lista de participanți pentru 2020 cu mine, pentru că, fără urmă de îndoială, îmi doresc să revin înainte de a se schimba foarte tare, deși mă aștept să o găsesc schimbată până în februarie următor. Între timp, deși parțial trist, am reușit atât de bine să transmit celor din jur bucuria descoperirii și a experienței că, la anu’, m-am transformat (împreună cu Radu care îmi amintea că mai sunt atâtea de văzut, până și-a dat seama că, de fapt, nici el n-a avut suficientă Cuba) din simplu participant în co-organizator și vom organiza, în 2020, două ture “Cuba with Dan Mirică și Fun Photo Fan”.

Mno, prima tură este deja completă (tot antreprenori și corporatiști pasionați sau nu de fotografie), fără să fi încercat vreo secundă să vindem cuiva Cuba, ci numa’ povestind despre ea și despre dorința și nerăbdarea de a reveni.

Indiferent când, cum și cu cine, alegeți să vizitați Cuba! Țara asta supraviețuiește datorită turismului și, indiferent de vârsta pe care o ai, că îți amintești sau nu perioada comunismului, de dinainte de Revoluție, experiența asta este pur și simplu de neratat!

În plus, până la anu’, ne perfecționam organizând prima tură foto marca Fun Photo Fan, în cealaltă casă a mea, în Iordania. Și vom începe să organizăm ture foto în România, pentru fotografii din afara țării.

Ați creat aceasta expoziție care, dincolo de misiunea estetică, și-a asumat una caritabilă? De ce?

Simplu. Pentru că, de ce nu?

Cuba în sine este o țară a contrastelor – turiștii văzuți ca niște vip-uri care le pot asigura ziua de mâine și cubanezii simpli, care depind de turiști, de nevoile și de generozitatea lor.

Declinând acest aspect și mapându-l pe nevoile locale, am înțeles rapid că, pe lângă bucuria de a împărtăși experiențele, poveștile și fotografiile noastre din Cuba, atât cu cei apropiați, cât și cu cei pe care i-am întâlnit la vernisaj pentru prima dată, putem ajuta mai departe.

Astfel, ne-am bucurat de deschiderea și susținerea lui Radu Dumitrescu care ne-a găzduit expoziția în Voila bistro, timp de o lună, el fiind de altfel și primul care a achiziționat o fotografie, încă din momentul în care o așezam pe perete.

Oamenii care au ales să achiziționeze fotografiile noastre, prieteni, fotografi sau clienți ai bistroului, au fost încântați de faptul că rămân cu un tablou pe care și l-au dorit și că, mai departe, gestul lor vine în sprijinul unei cauze umanitare. Ba chiar au fost situații în care au ales să doneze în plus față de suma stabilită, iar asta nu poate decât să ne bucure, la fel de tare cum mă bucură și ocazia pe care mi-ai dat-o, de a povesti pe cât de scurt a fost posibil, despre Cuba mea facilitată de Dan Mirică.