Cui îi e frică de nuditatea din artă?

„Am copii în casă, nu se poate!” mi-a spus, cu regret, un colecţionar care a respins din propunere o sculptură de Mircea Roman – o lucrare „întreagă”, cu un sex masculin cioplit în lemn, la splendida vedere.

 

Cu câţiva ani în urmă am avut în patrie un soi de mini-răzmeriţă populară, la apariţia pe treptele Muzeului de Istorie din Bucureşti a sculpturii lui Vasile Gorduz, un bronz fabulos reprezentându-l pe împăratul Traian, falnic cu steagul dac în mâini, dar explicit fără chiloţi pe el. Şi foarte de curând, la Roma, nici mai mult nici mai puţin decât statuile nude ale serenei antichităţi romane din Muzeul Capitolin au fost acoperite cu placaj, întru protejarea valorilor culturale ale musafirului preşedinte iranian. Aud şi că Facebook a blocat contul unui profesor francez care a pus pe reţea o imagine a picturii „Originea Lumii”, a lui Gustave Courbet: un close-up măiestrit pictat al unui pubis voluptos de femeie. 

 

Exemple – multe. Opinia – împărţită. Stânjeneala şi ipocrizia – coexistă. Politicul-corect – vigilent. Bucuria şi sclipirea în ochi – treze şi ele, totuşi. Chestiunea – netranşabilă. Ce ne facem?

Nimic, la nivel strategic-planetar, pentru că prezentul se adună de la sine în istorie. Dar, la nivel de om-cu-om, iată o nouă ocazie să facem ceva de soi, care ne poate scoate din monotonia vieţii de zi cu zi: să ne expunem, cu întrebări, la nudul în artă.

 

De ce ne tulbură şi trebuie ascuns? Ce îl face acceptabil – vechimea (carnala Venus din Villendorf sau desăvârşitul kouros din Grecia antică)? Suferinţa şi limita fizică (Alison Lepper de Marc Quinn)? Faima artistului (Michelangelo)? Celebritatea modelului (Vivienne Westwood)? E mai ok un nud feminin (semnat Vladimir Şetran) decât unul masculin (semnat Corneliu Brudaşcu) – sau poate un cuplu (Sărutul lui Rodin)? Sau alt cuplu (Pluto şi surorile Bateman al lui Lucian Freud)? Un nud al unei femei însărcinate (Sienna Miller de Jeoffrey Yeo) – dar nu riscă să alunece în comercial (Demi Moore de Annie Leibovitz)? De ce colecţionează unii numai nuduri? Când pot copiii să vadă un nud în ulei pe pânză? Dar în carne şi oase? Viaţa şi arta… ce asediu! 

 

Unora ne e incomod să dăm răspunsuri. Nu neştiinţa în chestiuni de artă ne împiedică: nu marmura lucioasă sau bronzul aspru, nici dominanta cromatică sau echilibrul compoziţiei şi nici apartenenţa cubistă a lucrării, nu. Ne împiedică frisonul nostru ce vine din extra – artistic.

 

De ce? Pentru că nu despre artă vorbim, ci despre noi. Arta este doar acea realitate a spiritului uman care produce efecte copleşitoare 🙂 Este turnesolul care arată cât de îmbujoraţi sau vineţii suntem când ne apropiem de nud şi de orice fel de emoţie. Aduce cu sine, în modul în care privim nuditatea, un ecou personal al experienţelor şi dorinţelor noastre, al educaţiei şi nevoii noastre de a ne conforma sau de a contesta. Ne îndeamnă şi să experimentăm, în afara cercului nostru de confort. Este ecoul realităţii noastre interioare – şi şansa evadării în adevăr, fără acoperire: liber.