Culoarea din viața unui nevăzător. Povestea lui Florin Georgescu, tânărul care nu a vrut să trăiască griul rutinei zilnice și a ales să traverseze lumea pe bicicletă, în tandem

Florin Georgescu este nevăzător și spune el, născut cu vocația de a fi nemulțumit. Nemulțumit de rutina vieții. De aceea, după ce și-a terminat facultatea, împreună cu un prieten de-al lui, a pornit cu o bicicletă, în tandem, într-un tur de țară. Apoi, tot în tandem, a mers de la Arad la Londra. A făcut un record de viteză la automobilism, el fiind pilot, prietenul lui copilot. A arătat că se poate.

Florin Georgescu spune că nu este o fire sportivă sau mare pasionat de ciclism și automobilism. Este pasionat să-și trăiască viața și, mai mult decât atât, să lase și ceva în urmă. În 2010 a înființat asociația Tandem prin intermediul căreia a derulat o mulțime de proiecte care să vină în sprijinul persoanelor cu dizabilități, în special al nevăzătorilor.

După ce a dotat cu dispozitive iBeacon stațiile de autobuze, autobuzele și metrourile, dispozitive ce transmit tot felul de semnale sonore ce vin în sprijinul nevăzătorilor, începând de anul trecut Florin Georgescu a organizat tabere pentru copiii din școlile de nevăzători, promovând importanța sportului în rândul lor.

Cu studii superioare terminate, master și doctorat, Florin Georgescu spune zâmbind că în viața de zi cu zi este funcționar public la Ministerul Muncii unde are un cuvânt de spus în ceea ce privește legislația dedicată persoanelor cu dizabilități. Însă, pentru el, acea slujbă este una obișnuită, provocarea vieții sale venind din activitatea de ONG-ist.

Ce faci tu azi? Cu ce-ți ocupi o zi întreagă?

Mă apropii de ceea ce se vrea a fi normalitate, adică a avea un job. Eu lucrez la Ministerul Muncii…

Pe ce poziție?

Funcționar public. În rest, după job vine activitatea mea de ONG-ist cu toate proiectele pe care le fac din 2010 încoace.

Adică ai un job de la 8 la 4…

Exact. Ca tot bugetarul care se respectă.

Citește și:

Medic în scaun cu rotile. Povestea Andreei Nechita, tânăra ce și-a petrecut copilăria prin spitale, ajunsă medic pentru a salva alte vieți

Și ce faci acolo?

Eu lucrez la Autoritatea Națională pentru persoanele cu dizabilități. Practic, pe acolo trece toată legislația din domeniul Protecției Sociale și toată legislația transversală a celorlalte ministere care are legătură cu măsuri de implementare, de accesibilități de tot felul. La noi ajung propunerile de hotărâri de Guvern, iar noi avem un punct de vedere pe tot ce înseamnă treaba asta. La nevoie facem noi propuneri legislative.

Dar România nu stă foarte bine la capitolul legislație în sprijinul persoanelor cu dizabilități…

Ai fi surprinsă să vezi ceea ce există pe hârtie. Pe hârtie stăm bine, sau nu chiar atât de rău. Problema este la cum se aplică, iar de aici vine tot haosul, tot vidul de măsuri concrete care ne-ar putea ușura viața tuturor.

De unde vine culoarea din viața ta?

Asta vine din motivația pe care o avem fiecare de a nu ne mulțumi cu noi sub lanțul rutinei. Vine din faptul că eu sunt un om cu vocația de a fi nemulțumit și pe care îl înspăimântă rutina, indiferent de forma sub care o poți întâlni. Pur și simplu nu face parte din viața mea, e o neputință de-a mea. Asta mă motivează să ies din casă și să mă gândesc la ce aș putea face mâine ca să nu semene cu ce am făcut azi.

Și ce ai făcut tu ieri și ce vrei să faci azi? Ieri, întorcându-ne în timp…

Ieri când am descoperit că viața asta e plină de tot felul de neajunsuri și de foarte mult gri, m-am hotărât să aduc mai multă culoare. După ce am intrat la facultate, după ce mi-am trăit corespunzător viața de student, am făcut Tandem-ul. Prima dată a venit ideea asociației Tandem în 2010. Pe atunci lucram eu la Institutul Național de Prevenirea și Combaterea Excluziunii sociale. Am aflat întâmplător de cei de la Bate Șaua, am intrat în vorbă cu ei, i-am întrebat dacă există biciclete tandem și de unde se pot procura.

Au fost foarte încântați, au căutat o astfel de bicicletă care stătea de ani de zile într-un magazin și nu o cumpăra nimeni, au făcut o chetă, au reciclat niște hârtie și ne-au dat bicicleta la mai puțin de jumătate de preț.

Citește și: Un destin de învingătoare: Magda Coman, model și mamă în scaun cu rotile

Pe cine „ne-au”?

Pe mine și pe Alexandru, prietenul meu cu care voiam eu să mă dau cu bicicleta.

Îmi amintesc că era o bicicletă făcută din fontă de calorifer, foarte grea. Prima dată când ne-am plimbat cu ea eram în campus la Leu. Noi ne așteptam la o chestie mult mai elaborată, mult mai complicată, ne așteptam să trebuiască să comunicăm, să ne coordonăm la curbe, eu nevăzător și Alexandru văzător. A fost totul foarte natural, firesc și chiar din prima zi am ieșit pe stradă cu ea, printre mașini.

Așa s-a născut ideea unui tur de țară, de la București la Sighetul Marmației. Ideea asta ne-a ieșit din a doua tentativă.

Câți ani aveai?

Aveam 35 de ani. Prima dată am căzut foarte rău în coborâre de pe podul Cernavodă, către Constanța. După ce ne-am prăbușit, am stat o săptămână să ne reparăm bicicleta și am plecat către Sighetul Marmației unde a fost foarte mișto.

Câte zile ați făcut?

Parcă nouă zile. Nu ne-am întors tot drumul înapoi, am mai luat și trenul pentru că eram destul de strânși cu timpul, era finalul lui august și se strica vremea. În plus, fiind prima noastră ieșire, nu aveam rutina plecărilor.

De atunci de câte ori ați mai plecat? Care a fost cea mai lungă tură?

De la Arad la Londra, în 2012. Dar aceea a fost o treabă mult mai bine premeditată pentru că prietenul nostru care lucra la GMP, ne-a găsit sponsor Romtelecom și astfel am avut tot ce ne trebuie: rulotă care să ne însoțească, om care să ne filmeze, cazări aranjate, etc. Ne cumpărasem altă bicicletă, eram cumva în altă ligă.

Când a apărut asociația?

În 2009 am pornit în turul de țară, în primăvara lui 2010 am făcut asociația Tandem și prima noastră acțiune de PR a fost în același an când am făcut un record de viteză la automobilism, pe pistă la aeroportul Craiova.

Recordul l-am făcut pe o mașină BMW pe care am obținut-o cu ajutorul unui alt prieten foarte bun ce era om de comunicare în companie.

Tu fiind copilot, nu?

Nu, eu fiind pilot și Alexandru copilot. Norocul meu a fost că l-am întâlnit pe omul acesta care trebuia să fie mai dement ca mine ca să facem toate astea.

A fost un eveniment care ne-a ajutat foarte mult din punct de vedere media pentru că înainte noi aveam doar o bicicletă și foarte multe idei. În perioada aceea am învățat să conduc foarte multe mașini.

O întâmplare haioasă a fost când ne-am întâlnit cu niște jurnaliști de la Cațavencu și au vrut să testăm o mașină, tot un BMW, pe un ciot de autostradă în lucru de pe lângă Ploiești. Drumul era acoperit doar cu macadam, iar mașina era o bijuterie: decapotabilă, 407 cap putere, o nebunie. Eu la volan, Alex în dreapta, iar cei de la Cațavencu pe bancheta din spate. Am făcut ture și la un moment dat am vrut să vedem cât prinde. La vreo 200 și ceva de kilometri, am trecut peste șanțul de pe marginea autostrăzii. Alex mi-a spus foarte liniștit: „Frânează, trage mult stânga de volan” și ne-am oprit la câțiva metri de a ieși cu totul în decor. Jurnaliștii aveau toate culorile pe față și la întoarcere au mers pe jos. 😀

Azi mai mergi cu mașina?

Nu. Nu mă pasionează neapărat lucrurile acestea, așa cum nici ciclismul nu mă pasionează, eu nefiind sportiv de firea mea. Mă pasionează experiența. Sunt lucruri de încercat pe lumea aceasta, de trăit, de experimentat.

După Craiova?

Tot în 2012 am fost solicitați de un alt ONG din Baia Mare…

Solicitați cine?

Tot eu și cu Alex. El e fratele meu siamez doar că varianta mea care vede, mai frumos și mai bine făcut 😀

El ce lucrează?

E free lancer. Este agent în imobiliare, un antreprenor mic către mijlociu…

Și care răspunde oricând provocărilor tale.

Exact. Așa, am fost solicitați să fim promotorii unei campanii care se chema Caravana Casper. Asta presupunea să ne deplasăm prin 22 de reședințe de județ, sub sloganul: „Dărâmă ziduri pentru a construi punți”. Era o nouă modalitate de evaluare a capacității muncii pentru persoanele cu dizabilități, o evaluarea socială, nu medicală; valoriza skill-urile pe care le are o persoană cu dizabilități și nu deficiențele ei. Așa că am mers cu tandemul în fiecare oraș, înălțam un zid de carton, intram apoi cu bicicleta în el, îl spărgeam, ne vedeau câțiva de pe la Consiliile județene, ne făceam poze și mergeam mai departe. 😀A fost iarăși o experiență de echipă.

În următorul an a apărut Tandem Arena, un club sportiv pe care l-am făcut. Am organizat astfel, la Călărași, în 2013, primul campionat național de tandemuri și am reușit să aducem la start 11 echipaje. Erau tandemurile pe care am reușit să le cumpărăm. De unde și cum, nu mă întreba. A fost prima dată în România când s-a desfășurat o astfel de competiție, competiție care a mai continuat câțiva ani, dar cu resursele noastre, neobținând finanțare pentru asta.

În 2015 a venit primul nostru proiect de tehnologii de acces. A fost primul proiect al asociației Tandem care ne-a dat și nouă o alură organizațională.

Citește și:

„Dizabilitatea nu e un defect”. Cum a ajuns o tânără diagnosticată cu scleroză în plăci să fie economist, psihoterapeut, dansatoare de belly dance și acum două luni, mamă

Adică v-au venit niște bani, pe românește…

Da. 😀 Am depus la Vodafone proiectul cu iBeacon pe autobuze.  Și acum dacă te uiți, la unele autobuze în față vei vedea o chestie de plastic galben, cu un stiker pe ea pe care scrie: „Asociația Tandem. Vă rugăm nu distrugeți. Util pentru persoanele cu deficiențe de vedere”. iBeacon-ii ăștia sunt niște semnale care emit un semnal bluetooth continuu și când ajungi cu telefonul în proximitatea lui, primești o notificare. În cazul acela telefonul îți spunea ce autobuz ajunge în stație. Când se oprea autobuzul, Beacon-ul acela emitea un semnal sonor ca omul să se poată orienta către ușa din față.

Așa am început să avem ceva acces la finanțări, să devenim și noi mai cunoscuți pe piața ONG-urilor și am devenit mai eligibili și mai interesanți pentru posibili finanțatori, lucru important pentru orice ONG.

Aceste proiecte cu tehnologii de acces au mai fost finanțate și de ING și de Orange, am pus Beaconi și în metrou, pe stradă.

După proiectele acestea, ajungem la povestea din prezent.

Adică îmi spui ce faci azi diferit de ce ai făcut „ieri”…

Da. Anul trecut am avut o finanțare de la Kaufland pe proiectul cu copiii din școlile de nevăzători pentru care am organizat o tabără de sport, de inițiere în ciclism, înot și atletism. Anul trecut am achiziționat 19 biciclete tandem, le-am dat către școlile din cinci orașe și practic acesta a fost începutul proiectului de a ajunge cu bicicletele în școlile de nevăzători și de a le oferi copiilor posibilitatea de a practica sport.

De ce e asta așa de important? Pentru ceea ce înseamnă deficiența de vedere este de 1000 de ori mai important pentru că, așa cum probabil îți imaginezi și tu, atributul uman, cel mai afectat de deficiența de vedere este mobilitatea personală și apoi accesul la informații. De la lucrurile acestea două pornesc o sumedenie de alte probleme personale. Apare sedentarismul, deficiențele de postură, apar fenomenele de izolare socială, etc. Dacă mergi cu analiza pe direcția asta vei vedea că apar foarte multe neajunsuri în urma nepracticării sportului.

În România, la nivel național nu există, din păcate, un program bine pus la punct care să meargă cu activități și infrastructuri sportive către școlile și comunitățile alcătuite din persoane cu dizabilități, indiferent de tipul de dizabilitate despre care vorbim.

Aproape toți nevăzătorii avem niște deficiențe posturale. De ce? Pentru că foarte mulți am mai avut resturi de vedere care odată cu vârsta s-au pierdut. Iar când vezi foarte puțin ai tendința de a apropia capul de obiect și încet încet se deformează anumite părți ale corpului. Tendințele acestea compensatorii trebuie combătute, iar una dintre modalități este sportul. Pe vremea mea nu se ocupa nici dracu de așa ceva, de fapt nici acum nu prea se ocupă, deși lucrurile au mai evoluat.

Câți copii au fost anul trecut?

Au fost 20 de copii. Au stat o săptămână, au avut antrenament de bicicletă, înot și alergare, plus alte activități fizice, socializare..

Anul acesta?

Anul acesta am mărit capacitatea, au venit 30 de copii nevăzători și 30 văzători care au alcătuit echipaje și au coparticipat la aceleași activități.

Ce înseamnă pentru un copil o tabără de genul acesta?

Pentru cei mai mulți dintre copii aceasta a fost cea mai frumoasă tabără din viața lor, pentru alții a fost prima dată când s-au deplasat și s-au bucurat de ideea de a face mișcare și de a nu fi ținuți de mână.

Copiii se bucură foarte mult, au instincte bune atunci când ies din normalitatea aceea comunitară. Ne place sau nu, școlile de nevăzători sunt încă niște comunități semi închise în care ai de-a face cu niște puncte de reper, de referință, față de comunitățile deschise. Atunci când copiii ies dintr-un mediu în care au fost obișnuiți cu anumite rigidități, interdicții, unde mereu stă cineva cu ochii pe ei, unde totul trebuie făcut cu permisiune, e o descătușare.

Pentru ei nu sportul în sine e activitatea principală, ci noi urmărim să-i punem pe copii în contextul de a practica sport și de a interacționa unii cu alții. Anul acesta, fiind la a doua experiență, am mai învățat și noi câte ceva și am ieșit mult mai bine din punct de vedere organizatoric.

Tu ai copii?

Nu.

Dar ești căsătorit?

Nu. Maxim ce am putut să fac pe lumea asta a fost să mă logodesc o dată 😀

Ce facultate ai terminat?

Am terminat Psihopedagogia. Am început-o la Cluj, apoi m-am transferat la București. După facultate am urmat un masterat de Educație integrată și apoi am făcut un doctorat pe partea de Tehnologii de acces în învățare.

Cum ai făcut toate astea? Nu a fost greu?

Depinde ce înțelegi prin a fi greu sau ușor. E clar că nu ne este la îndemână. Tot ce ne stă la îndemână nu sunt lucruri care te construiesc pe tine ca om. A fost și greu, dar mai mult decât atât a fost foarte frumos și poate că studenția a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Aveam colegi care mă ajutau, nu am simțit niciodată bariere în comunicarea cu ceilalți, dimpotrivă. Cred că am o viață socială mult mai activă decât mulți dintre prietenii mei.

Dacă mâine aș fi pus să aleg între vedere și viața mea socială, nu aș fi sigur. Aș prefera să fiu sănătos în rest și să trăiesc ca acum. Nu mai e o povară. Într-o lume ideală sigur că mi-ar fi plăcut să văd, să mă uit sub fustele fetelor, să citesc, sunt un milion de lucruri pe care le poți face pe lumea asta dacă vezi. Dar sunt alte două milioane de lucruri pe care le poți face și fără să vezi. E așa cum trebuie să fie.