Cum a ajuns Moș Nicolae în România prin Ardeal? Și când au început românii să pună pe masa de Crăciun sarmale, caltaboși și cozonaci? Povestea tradițiilor spusă de Antoaneta Olteanu, expert în mitologie și folclor

Antoaneta Olteanu este profesoară la Facultatea de Limbă și Literatură Străină din București, specialist în rusă și slavă, traducătoare și autoare a unor volume fascinante de mitologie comparată, lector pentru cursanții Fundației Calea Victoriei.

A copilărit în fascinația unui Moș Crăciun urban, care aducea daruri, dar și cu bucuria unor vacanțe la țară, în zona Brăilei, unde mergea la colindat și primea daruri, mere, pere, nuci, covrigi.

Când era mică visa să devină ofițer criminalist, mai apoi aviator, a făcut instrucție militară și are grad de sublocotenent însă acum este un reputat expert în zona de folclor comparat.

Am vorbit despre tradiția ori fascinația lui Moș Nicolae și a lui Moș Crăciun, ce va să vină curând cu daruri, iar sfatul specialistului este să ne relaxăm: darurile, Moșii sunt un spectacol care ne bucură pe noi și întreaga Planetă, câtă vreme Moș Crăciun și-a câștigat popularitatea incontestabilă chiar și în Asia necreștină, iar orice apel indignat la tradițiile românești, strămoșești să fie mai temperate.

Pe scurt, să ne bucurăm că vine Moșul și să citim!

Moș Nicolae sau Sfântul Nicolae, ce e mai potrivit acestui areal în care suntem noi?

Antoaneta Olteanu: Moș Nicolae, fără îndoială, pentru că noi îl știm ca pe un sfânt, care aduce daruri, este foarte popular în acest spațiu și, mai degrabă, de el suntem interesați.

Pe sfântul Nicolae îl știm destul de bine, prin prisma canoanelor bisericești dar ar trebui să știm și adevărul despre el și despre modul în care este proiectat în obiceiuri.

Niciodată, în tradițiile românești, Moș Nicolae nu a adus daruri pentru copii. Singura referire la daruri este cea din celebra parabolă din hagiografie, în viața sfântului Nicolae, prin care se spune că a ajutat niște fete sărmane, aruncându-le niște pungi cu galbeni, pentru ca ele să nu ia calea prostituției, deci să-și strice viața. Aceasta este singura referire la posibile daruri făcute de acest sfânt.

Interesant este că nici tradițiile populare, nu doar biserica, nu vorbeau de așa ceva. De sfântul Nicolae nu se făceau daruri; eventual, în anumite zone, ca o extensie a zilei sfintei Varvara, de pe 4 decembrie, trei zile la rând, 4, 5 și 6 decembrie, deci intra și ziua sfântului Nicolae, să dădeau în dar niște turte unse cu miere, pentru îmbunarea vărsatului, fiindcă aceea era perioada în care această boală virală, a copilăriei, făcea ravagii printre micuți, iar riscurile erau serioase.

Turtele erau date de mame cu copii mici, către vecine, și ele mame care aveau copii mici, nici măcar nu erau daruri pentru copii, doar pentru sănătatea lor.

Și atunci, de unde și până unde, a apărut Moș Nicolae care lasă daruri în ghetuțe copiilor cuminți și o nuielușă celor obraznici?

Antoaneta Olteanu: Povestea asta a venit mai degrabă dintr-o zonă urbană, categoric, mai degrabă din partea Ardealului, a Transilvaniei și s-a extins și în celelalte regiuni.

Confuzia aici este una extrem de mare, pentru că, de fapt, Sfântul Nicolae, chiar în contextul occidental, al tradițiilor Europei de Vest, care au ajuns până în America, este Moș Crăciun.

Santa Klaus este Nikolaus, care vine din zona protestantă, olandeză, iar tradiția îl și reprezintă ca pe Moș Crăciun; se făceau procesiuni, adevărate carnavaluri în spațiul Germaniei, Olandei sau în țările din jur, care au preluat aceste elemente. În aceste procesiuni Santa Klaus, protectorul elevilor, care apărea alături de Peter cel Negru, un ajutor al lui, împreună cu care îi recompensa sau îi pedepsea pe elevi. De aici vin darurile, eventual niște fructe, dar și nuielușa (pentru pedeapsa celor neascultători și cu rezultate mici la învățătură), care începe să apară și la noi, destul de târziu, dar revendicată ca făcând parte din tradiții.

Fenomenul este destul de popular și se marchează până în zilele noastre, în toate zonele catolice și găsim peste tot acele ciocolate în formă de Moș Nicolae, reprezentat ca episcop, cu veșmintele de rigoare, care-l diferențiază clar față de Moș Crăciun. Eventual, apare și varianta lui Peter cel Negru, care putea să fie, eventual, un drăcușor.

Dinspre acest sfânt Nicolae, extrem de popular în vestul Europei și mai ales în cele protestante, s-a făcut un transfer: popularitatea lui, legată de imaginea copiilor, cărora le aducea darurile, a speriat biserica în ideea că ar putea acoperi gloria Crăciunului, moment în care a început dezvoltarea masivă a imaginii pruncului Iisus, care aduce daruri. Noi știm că momentul nașterii presupune daruri, aduse de magi, dar, de fapt, acum se schimbă perspectiva, pentru a contrabalansa poziția sfântului Nicolae, extrem de periculoasă, care ajungea să sfideze o sărbătoare importantă.

Iar Santa Klaus pe care îl știm acum este, la origini, tot Moș Nicolae, care a „migrat” până în America și, practic, el este cel care se ocupă în continuare de daruri. Noi îi spunem Moș Crăciun, este personificarea Crăciunului, dar tot sfântul Nicolae este cel care face daruri. Dar, vorbim despre spațiul catolic, protestant, nu în cel ortodox.

Ortodocșii nu au niciun fel de imagine a vreunui dăruitor în general sau în această perioadă. Singurele cadouri care veneau în perioada Crăciunului, atenție, nu la Sf. Nicolae, erau cele din colindat, ce avea fiecare în casă: mere, nuci, covrigi. Dar nu erau niște daruri personale pentru rezultate, ci drept mulțumire pentru urările pe care le făcuseră celor pe care-i colindau.

Pe de altă parte, este de reținut și faptul că Moș Crăciun/Moș Nicolae este la fel de popular și în țările budiste, în Orientul îndepărtat, în Japonia, China, în perioada  Crăciunului magazinele sunt decorate, apare moșul, se fac daruri, se împodobește bradul, există chiar și scena nașterii. Este aspectul frumos al globalizării, oamenii vor spectacolul, fără nicio legătură cu biserica. La fel se întâmplă și cu Valentine’s Day, chiar dacă foarte mulți sunt indignați că nu ne întoarcem la Dragobetele nostru. Dar și aici avem o eroare, nu avem unde să ne întoarcem. Dragobetele era o sărbătoare, deloc identică cu Sf. Valentin, ci mai degrabă are o legătură cu împerecherea păsărelelor și, prin analogie, cu dragostea oamenilor. Așa au apărut reprezentările cu porumbei și păsărele pe care fetele le făceau cadou iubiților, dar veneau tot din zona occidentală, dinspre Asia și fără îndoială presiunea aceasta din secolul al XIX-lea, al XX-lea a fost pusă și pe această zonă.

Dacă găsim niște atestări aici, acestea sunt extrem de puține și deloc relevante. Nu le găsim în toată țara, drept pentru care mi se pare exagerat să ridicăm la rang de sărbătoare ceva ce nici nu a fost extrem de popular la noi și să contrabalansăm cu indignare strămoșească sărbătoarea urbană a sfântului Valentin, care este una nouă, populară mai ales în mediile tinere și care nu presupune niciun pericol de a amenința tradițiile. Și ea acoperă un gol pe care noi nu îl avem, la fel ca în cazul darurilor de Crăciun.

În ce măsură aceste tradiții se rescriu pe măsură ce le trăim?

Antoaneta Olteanu: N-aș spune că ele se rescriu, dar cele puternice rezistă. Iată ideea acelor nuielușe, pe care eu în copilărie nu le-am văzut niciodată. Și vorbim despre spațiul sudic al țării, Muntenia, București. Nu am auzit la țară, nu am auzit nicăieri unde am ajuns despre asta. Ele vin din spațiul vestic al țării, unde, sub presiunea altor religii, au început să fie văzute. Atunci au fost împrumutate și de noi.

Deci nuielușa este o invenție de câțiva ani, nici măcar nu are vechimea revoluției, ci mai puțin de 10 ani, cu siguranță. Iar asta vine și din contribuția presei de popularizare a acestor lucruri.

Deci, câtă vreme va fi întreținută de media, sărbătoarea va fi populară mai departe.

Iată, nici masa de Crăciun, care se punea în noaptea de 24 spre 25 decembrie, nici măcar nu era așa de abundentă cum credem acum că ar trebui să fie. În vechime, masa se punea seara, după utrenie, o slujbă bisericească care se ținea în creierii nopții, de fapt, și presupunea în mare cereale și mâncăruri din acele cereale, iar singura carne tolerată era peștele. Deși porcul se folosea în zonă.

Avea o semnificație foarte religioasă, de fapt, prin peștele care, nu-i așa, se mănâncă în Postul Crăciunului. De a doua zi, când se ieșea din post, se putea mânca și carne de porc.

Dar acum, acea masă bogată, cu cozonaci, sarmale de porc și caltaboși este dată drept tradițională, venită de la daci, dacă se poate, dar adevărul este că la începutul secolului trecut, până în anii 20-30, nu se mânca așa ceva. Când vorbim de vechime avem un mod foarte subiectiv de calcul. Și, oricum, nu e vreo mare pierdere, fiindcă noi nu avem cine știe ce tradiții. Singura tradiție puternică, într-adevăr, legată de Crăciun, este cea a colindelor, iar biserica avea grijă ca acestea să fie religioase, Steaua, Viclaimul și așa mai departe.

În copilăria dumneavoastră care erau tradițiile și farmecul lor?

Antoaneta Olteanu: Eu m-am născut în București și aici am trăit, dar am avut norocul unei copilării cu vacanțe la bunici, undeva în zona Brăila. Am prins, când eram mică, colindatul. Și am fost de mici la colindat, și eu, și sora mea, chiar de pe la 5 ani. Eram date în grija unor cunoștințe, mai mari decât noi, cu care bunicii vorbeau înainte și cu care plecam. Făceam parte din ceată, învățam cu ei colindele, cântam și primeam darurile; ne dădea bunica trăistuțele pentru nuci și, când ne întorceam acasă, eram foarte bucuroase și nerăbdătoare să aflăm câte am adunat fiecare. Sigur, existau și cetele adolescenților, ale copiilor mai mari, care mergeau la altă oră să colinde decât noi, cei mici, mucoșii, cum s-ar zice.

Pentru noi era foarte frumoasă experiența, asta însemna Ajunul, Moș Ajunul. Nu primeam daruri de Moș Nicolae, nu se marca deloc acest lucru. Dar mai târziu, când petreceam sărbătoarea la București, în zona urbană, părinții aveau grijă să primim daruri în ghetuțe, fiindcă aici se știa despre această sărbătoare.

La bunici, Moș Nicolae era o zi importantă, se făcea slujbă la biserică, nu se muncea, dar cam atât.

Iar de Crăciun ce daruri primeați?

Antoaneta Olteanu: La Crăciun eram deja la București, probabil că se eliberau părinții de la serviciu și ne luau. Iar acasă venea Moș Crăciun, într-adevăr. Existau și niște scenarii, când mama ne scotea la o plimbare pe-afară, iar când ne întorceam găseam bradul făcut și darurile de la Moș Crăciun acolo. Și acum îmi aduc aminte că la una dintre aceste plimbări mi-am întors privirea spre balconul casei noastre și am fost convinsă că l-am văzut pe Moș Crăciun. Era îmbrăcat în roșu, era chiar el. (râde) I-am spus repede mamei, ea mi-a confirmat cumva că așa era și a și completat: vedem când ajungem acasă.

Atunci s-a născut convingerea că el există, iar eu și sora mea deja aveam argumentul incontestabil: îl văzusem.

Cum ați ales să vă ocupați de tradiții?

Antoaneta Olteanu: Eram în primul an de facultate, studentă la Limbi străine, cu limba română principal, și am manifestat un interes deosebit pentru acest domeniu și am avut surpriza să constat chiar în timpul sesiunii din ianuarie că profesorul mă întreabă dacă nu vreau să particip în tabăra de folclor, ceva extraordinar, unde participau de regulă studenții de la Litere, iar cei invitați erau din anii finali ai facultății; pe scurt, nu oricine participa în taberele de folclor.

Eu eram oricum un outsider, veneam de la Limbi străine, și eram și anul I, deci nu aveam nicio șansă să mă calific, gândeam eu. Așa încât, când profesorul nostru, Octav Păun, un profesor mai de modă veche, ținea fișe, un orator excepțional, un spectacol în sine, mi-a spus că ar vrea să merg cu ei pe teren, am fost extrem de încântată.

Experiența a venit cu tot felul de peripeții, mai ales că eu făceam și armată în vremea aia. Lunea aveam pregătire militară, trebuia să ne încotoșmănăm cu niște uniforme care abia ne încăpeau și mergeam în Panduri, unde aveam pregătirea teoretică, dar și antrenamente practice, învățam despre arme, despre războaie, aveam și caiete de notițe, am tras și cu arma, ceea ce a fost un simulacru cumva, fiindcă aveam niște arme care nu mai foloseau nimănui, o batjocură, niște puști nenorocite pe care toată lumea le arunca pe jos, iar noi le luam de bune.

Am terminat în 1990 și am primit chiar și livret militar, sunt sublocotenent.

Părinții dvs. ce profesii aveau?

Antoaneta Olteanu: Tata era ofițer de poliție, eu mi-am dorit o vreme să devin criminalist, iar mama era funcționar.

Mai târziu, am renunțat la ideea de a deveni criminalist, deși citisem tot ce se putea citi, știam proceduri și interesul meu mergea mai degrabă către ceea ce acum știm drept forensics, medicină legală, ceea ce atunci nu era atât de dezvoltat.

Așa că am început să visez că devin aviator.

De ce ar da la Litere cineva care și-a dorit să fie aviator?

Antoaneta Olteanu: Din multe motive: presiunea profesorilor, toată lumea era extaziată de progresul meu, profesorul de română ținea neapărat să dau examen la Litere, ulterior s-a și supărat că am dat examen la Limbi străine. O vreme am refuzat să mai am vreo legătură cu româna, am ales rusa, fiindcă oricum o făceam, dar examenul l-am dat cu engleză, rusă și gramatica limbii române.

Dar până la urmă a fost bine, fiindcă în anul I mi-am găsit „jucăria” numită folclor.

Am mers cu profesorul Păun în Sâmbăta de Sus, lângă Brașov, unde erau tabere de folclor și unde se adunau reprezentanți de la toate universitățile, iar fiecare primea câte o localitate spre a o studia, ne duceau acolo cu niște autobuze și ne cazau într-un cămin dintr-un orășel alăturat, iar ziua mergeam și cercetam ce ne propusesem.

Noi primiserăm Sâmbăta de Sus, destul de aproape de orașul Vulcan, unde am și fost cazați, o zonă destul de urbanizată și nu foarte grozavă.

A fost foarte interesant până la urmă, fiindcă după întâlniri aveam cercul de folclor, unde prezentam comunicări și interesant mi s-a părut să descopăr că lucruri pe care le citisem în cărți de sec al XIX-le sau al XX-lea se mai găseau, într-o mai mare sau mai mică măsură, pe teren.

Nu ați avut nicio rezervă legată de ce meserie ar putea să vă dea aceste studii?

Antoaneta Olteanu: Eu am terminat în 1990, am fost șefă de promoție și am fost ultima generație care a prins repartiție, singura școală generală din București așa că pentru câteva luni am predat ca profesoară de limba rusă la școala 365 în sectorul 4, din București. În fine, o experiență destul de neplăcută, o școală relativ nouă, cu adunătură de copii de pe la toate școlile din București, practic cei care nu erau doriți de părinți ajungeau aici, deci un peisaj destul de pitoresc.

Dar mie îmi plăcea să lucrez cu copiii, așa că mi-am ales clase mici, aveam materiale de tot felul, învățam cântecele și ne distram. Apropo de asta, mi-amintesc o experiență din preajma sărbătorilor de iarnă, când mă cheamă directoarea și sfioasă cumva îmi spune: doamna Olteanu, vă rog să nu vă supărați, dar la serbarea de pom nu pot prezenta copiii doar cântece și poezii rusești. Eu nu înțelegeam ce vrea să spună. Aveam să aflu că toți copiii se înscriseseră la serbare cu cântece în limba rusă. Erau de fapt cântece pe care noi le făceam în mod uzual, la ore, iar copiii ajunseseră să le știe foarte bine și să le placă.

Deci, dacă rezumăm, când ați terminat în 1990 ce puteați fi?

Antoaneta Olteanu: Puteam fi profesoară de limba rusă, de limba română, traducătoare.

Și folclorul unde era?

Antoaneta Olteanu: Putea fi și folclorul, doar că atunci puteai lucra doar la Institutul pentru Folclor, unde nu puteai intra ca tânăr absolvent, fără cercetări.

Dar lucrurile s-au legat. După câteva luni în care am predat la o școală generală, din septembrie până în ianuarie am descoperit un post de preparator la facultate. Inițial m-am temut, fiindcă știam că nu sunt nativ rus, dar când am văzut că nici candidații nu erau nativi, mi-am făcut curaj. Până la urmă, ideea era ca cel mai bun să câștige.

Am intrat la facultate în 1991.

Ulterior, datorită unui profesor care a avut încredere în mine și pasionat cumva de folclor rusesc, Mihai Marinescu, m-am înscris repede la doctorat, chiar dacă nu îmi doream neapărat asta, încercam să mă dumiresc mai degrabă despre ce se întâmplă cu mine.

În 1991, în toamnă, am ajuns la Moscova, unde l-am cunoscut pe Viktor Gațak, basarabean de origine, academician, care lucra la Institutul pentru Literatură Mondială din capitală, care mi-a zis: știi ce? Ar trebui să faci mitologie! Iar asta m-a cucerit.

Sigur că au apărut tot felul de probleme legate de cine plătește pentru vizitele mele acolo; până la urmă am obținut bursă pentru șederea acolo, dar transportul trebuia plătit de Universitate, ceea ce a devenit o reală povară. În fiecare an se petrecea un întreg spectacol când mergeam să cer banii de transport spre Moscova.

Am făcut lucrarea de licență pe folclor comparat rus-român, cu obiceiuri de iarnă ce implică animale, măști animaliere, colinde animaliere, așa încât mai târziu, când am venit în facultate, după 1990, am descoperit un univers bogat care își aștepta cercetătorii.

Existau, și la noi, și în Rusia, niște lucrări mai vechi despre direcția mea de interes, mitologia, dar în perioada comunistă aceasta fusese interzisă, drept pentru care, lucrările de cercetare erau mai vechi. Atunci nu se vorbea despre deochi, farmece și așa mai departe, dar fiindcă am văzut atâtea similitudini, lucru care m-a marcat, de fapt, fiindcă aveam acces la limbile slave, am decis să aleg această perspectivă, comparată. Am căutat tiparele, modelele și am reușit să le identific.

Am mers la Moscova, unde am cunoscut niște oameni foarte interesanți, la Institutul de slavistică și balcanistică, doi academicieni care m-au ajutat extrem de mult, complet dezinteresat, mai ales că nu erau conducătorii mei de doctorat, dar m-au luat sub aripa lor, iar acum încă țin legătura cu aceia dintre ei care au mai rămas printre noi.

Sunt considerată fiica lor.

Când mergeam la Moscova, pentru câteva luni, locuiam la cămin, ei aveau încrederea de a-mi împrumuta cărțile, cu care mergeam să studiez în cameră; îmi povesteau despre ce mai făcuseră ei, unde aveau călătoriile de cercetare, prin Serbia sau Bulgaria, erau, practic, întâlniri creative care au lăsat urme profunde în formarea mea, a unei metode de cercetare, a perspectivei comparative.

Dați-mi niște puncte pe I în povești din ce ați descoperit!

Antoaneta Olteanu: De pildă, un mod sfătos de a-i vedea pe sfinți, cum ar fi sfântul Petru, care vine pe Pământ, însoțit de Dumnezeu și participă la tot felul de evenimente cu morală de pe aici. Ei bine, acest personaj este comun zonei, nu e doar la noi. La fel, aceste doamne ale torsului, cum le-am spus, Marțolea, Joimărița care torc, care au tot felul de ocupații feminine în momente interzise. Sunt momente în an în care tradiția spune că nu trebuie să lucrezi, fiindcă până atunci munca trebuia să fi fost terminată. Joimărița are legătură cu Joia Mare, de dinaintea Paștelui, iar în spațiul ardelenesc există Marțolea, marți seara, care le pedepsește pe femei, fără vreo legătură cu săptămâna mare, a Paștelui. În legătură cu aceste personaje au existat cercetători care spuneau că sunt neaoșe, românești, mitologice prin excelență.

Nu e chiar așa. Funcții asemănătoare există, în spațiul slav, la Sfânta Vineri. Și la noi sunt foarte multe interdicții legate de ziua de vineri, dar sporadic, mai ales în zona Moldovei, dar le-am găsit și la turci, și la tătari: mama Joi, mama Marți, care pedepsesc femeile care muncesc în zile interzise.

Sunt credințe foarte vechi, impuse probabil tocmai de ocupația în sine, de tors, extrem de periculoasă. Atunci vorbim de un fenomen general uman.

Cine și cum mai este interesat de aceste aspecte desuete ale tradițiilor? Și sunt curioasă nu atât despre studenți, care e limpede de ce vin la facultate, dar cursanții de la Fundația Calea Victoriei, pe ei ce-i aduce la aceste cursuri de mitologie?

Antoaneta Olteanu: Am observat că vin curioși în legătură cu niște tradiții, personaje sau credințe pe care le cunosc de la părinți, de la bunici, pe care le știau de mai multă vreme și care încep să aibă o noimă pentru ei.