Cum a ajuns o româncă să conducă într-o lume a bărbaților care recitau Coranul atunci când o vedeau? Roxana Vîlcu și viața în Arabia Saudită: „din prima am spart cutumele și am mers în birourile în care erau numai bărbați, am discutat cu ei, chiar dacă toți scoteau mărgeluțele acelea și începeau să recite Coranul în fața mea”

Roxana Vîlcu este un profesionist cu peste 20 de ani de experiență în market research. Roxana a revenit în România și a preluat funcția de Country Manager într-o compania internațională de cercetare, desemnată anul trecut „Cel mai bun furnizor de servicii Mystery Shopper din Europa”, asta după ce a ocupat funcții de conducere și în țări precum Grecia, Franța și a avut colaborări cu piața din SUA.

Dar poate cea mai interesantă și inedită experiență a sa a fost cea din Arabia Saudită. Acolo a ajuns urmându-și soțul ce a fost relocat cu business-ul și, nedorind să stea degeaba, a bătut la ușa unei mari companii. I s-a oferit o poziție de leadership din care a reușit să spargă toate cutumele și a reușit să conducă o echipă, cu cele mai bune rezultate, într-o lume în care bărbații recitau Coranul atunci când o vedeau, într-o lume în care femeile nu aveau voie la birou sau la restaurant.

Roxana, aș începe întrebându-te care e poziția ta azi? Cu ce te ocupi și pentru ce companie?

În acest moment mă ocup de biroul din România al 4ServiceGroup, sunt country manager și rolul meu este dublu pentru că mă voi ocupa de tot ce înseamnă metodologie și cercetare pe partea de internațional și România.

Compania este românească?

Nu, compania este cu sediul în Austria. Suntem la nivel de vreo 7 țări, dar putem să acoperim 90 de țări, practic, prin capabilități, parteneriate…

Este aceeași companie pentru care ai lucrat în Arabia Saudită sau ai plecat de acolo pentru asta?

Nu. Parcursul a fost puțin altfel. În Arabia Saudită am lucrat pentru Nielsen. A trebuit să setez compartimentul calitativ în vestitul oraș în care se desfășoară Formula 1 și am avut o colaborare strânsă și cu biroul din Dubai.

A fost o experiență frumoasă și, câteodată, ciudată din perspectiva unui european, iar după Nielsen a urmat o experiență cu o companie americană cu care am lucrat over seas, după care am colaborat cu o companie românească.

Roxana Vîlcu și viața în Arabia Saudită: „din prima am spart cutumele și am mers în birourile în care erau numai bărbați, am discutat cu ei, chiar dacă toți scoteau mărgeluțele acelea și începeau să recite Coranul în fața mea”

E puțin SF pentru mine job-ul acesta pe care îl ai tu și cred că multe femei sunt în asentimentul meu 😊. Aș vrea să ne întoarcem puțin mai mult în trecut. Din ce oraș vii?

Spun din mândrie că sunt din Curtea de Argeș. Am terminat Liceul Vlaicu Vodă în 1991.

Cu ce gând ai terminat? Unde te vedeai?

Jurnalist 😊. Apoi voiam să fiu actriță, visam numai job-uri legate de artă.

Și ai terminat o facultate legată de artă?

Am terminat facultatea de comerț ASE și facultatea de filologie. Dar am frecventat și Școala Superioară de Jurnalism pentru că voiam să-mi îndeplinesc visul. Și chiar mi l-am îndeplinit 😊. Am lucrat cu Tele7ABC, am fost prezentatoare la știrile de dimineață, după mine intrau Teo și Mircea Badea. Am lucrat și la Tatulici, la emisiunea „Am întâlnit români fericiți”, am făcut reportaje foarte interesante. Tatulici, pentru mine, a fost un model, ne-am reîntâlnit după 15 ani și am colaborat și pe alte verticale.

Nu am rămas în televiziune pentru că, să zicem, în anii ’90 era mai greu să rămâi în televiziune, era o perioadă de tranzit, tocmai se seta Pro TV, lumea migra de colo colo, eu voiam să termin facultățile sau măcar una dintre ele. Mi-a fost foarte greu și a trebuit tot timpul să fac sacrificii în viața personală. Relațiile mele au avut de suferit.

Dar într-un final s-au stabilizat, nu?

Da, s-au stabilizat. Am și doi copii cu soțul meu, încercăm să facem un echilibru între viața profesională și cea personală. Nu e ușor, e cel mai înșelător parcurs în viață să crezi că poți să le împaci pe toate. Și nu poți să mulțumești pe nimeni așa cum îți imaginezi tu că o poți face. Nu poți să aburești nici viața personală, nici pe cea profesională, niciodată. Chiar dacă încerci.

Și atunci care ar fi echilibrul?

Echilibrul este să poți să te împarți corect. Atât. Să existe niște limite la care să te raportezi, precum închisul calculatorului după ora 6, weekend-ul e weekend, nu răspund, etc.

Citește și: Mirabela Miron, o femeie la un milion. A plecat de la catedră și a intrat în arena antreprenoriatului, iar azi are afaceri de milioane de euro și este „mamă” pentru 73 de copii

Și tu te ții de limitele astea?

Evident că nu. Dar încerc să le impun, sunt încă la început. Să zicem că weekend-ul trecut am reușit să nu deschid deloc laptopul.

Ești la început cu limitele după niște ani de carieră…

Da, după niște ani de carieră în care nu existau limite. Soțul meu a îndurat multe legat de job-ul meu. Ne-am întrerupt concediul ca să putem participa la o licitație, concediile au fost tot timpul scurte…

Am avut și o perioadă în care viața de familie a primat și asta se întâmpla când am ajuns prima dată în Arabia Saudită. După ce am început să lucrez și să am o viață normală și acolo, din nou s-au aglomerat.

Hai să vorbim despre Arabia Saudită. Care a fost contextul în care ai plecat? Din afară se vede că o femeie într-o poziție de leadership în această țară e ceva aproape de neîntâlnit…

L-am urmat pe soțul meu, care a primit o ofertă de muncă acolo. La momentul respectiv conduceam o companie în România, la care a trebuit să renunț.

M-am mutat în Arabia Saudită, dar nu voiam să stau degeaba. Nu mă vedeam soție ducându-se la plajă privată, într-o lume absolut nebună și absolut ciudată în ceea ce privește rolul femeii în societate. Astfel am spus că trebuie să găsesc ceva să mi se potrivească. Am discutat cu directorul general de la Nielsen, din Dubai și el mi-a spus că are un rol de leadership pentru mine, să mă ocup de departamentul calitativ, să-l organizez.

Am ajuns într-o societate în care femeile nu puteau să lucreze de la birou, ele puteau să existe, dar remote. Acolo se lucra remote de dinainte de pandemie, astfel că sunt obișnuită cu online-ul de prin 2014.

La un moment dat s-au dat și niște directive că femeile pot veni la birou, cu anumite reguli, evident, existând și un birou numai de femei. Eu, din prima am spart cutumele și am mers în birourile în care erau numai bărbați, am discutat cu ei, chiar dacă toți scoteau mărgeluțele acelea și începeau să recite Coranul în fața mea. Eram o ispită, nu mă acopeream, ba mi se vedea o gleznă, ba mi se vedea o încheietură, ba era înainte de rugăciune, iar eu nu știam care sunt obiceiurile.

Între timp, m-am impus și am reușit să facem ședințe, să fiu înțeleasă, oamenii și-au dat seama că rolul meu acolo e să îmbunătățesc relațiile lor și relațiile cu clienții. Am câștigat la nivel de Arabia Saudită conturi de clienți foarte importante.

Între timp, bărbaților din companie a început să le facă plăcere prezența mea. Dacă lipseam, spuneau că nu mai miroase a parfum în birou, iar lor le lipsea asta, chiar dacă a te parfuma, după Coran, este interzis. „Aveam nevoie de tine să ne dai un imput în ceea ce privește o metodologie”, spuneau ei. Și așa am lucrat cu ei până am renunțat și m-am mutat în Franța.

Cât a durat experiența?

Experiența cu Arabia Saudită a durat în jur de 6 ani.

Dar femeile cum te priveau?

Tot cu susceptibilitate deoarece ele sunt educate într-un anumit fel, să respecte ceea ce se trasează de sus, chiar dacă e corect sau nu. În fața autorităților publice, dar și acasă, femeile nu comentează. Ele comentează între ele, știu că nu e corect ce se întâmplă, dar nu au curajul să spună și lucrurile rămân la nivelul de comentariu doar. În momentul în care am venit și am trasat niște reguli în ceea ce privește contactul și colaborarea cu un client, am fost privită cu neîncredere.

Până la urmă am reușit să mă impun și am câștigat și respectul lor. Când am plecat, mi-au făcut un cadou absolut superb și m-au scos la restaurant și mi-au spus ce nu au îndrăznit să-mi spună de-a lungul atâtor ani.

Cine te-a scos la restaurant? Femeile sau bărbații?

Femeile. Cu bărbații nu aveai voie să ieși la restaurant. La vremea aceea era o altă autoritate a statului și nu aveai voie să ieși cu un bărbat la restaurant dacă nu e soțul, fratele sau tatăl tău. Ai fi putut fi închisă sau să ți se refuze dreptul de a mai intra în Arabia Saudită.

În companie te-ai impus, dar în societate?

Niciodată nu o să te integrezi ca o persoană care vine din Europa. Dacă te căsătorești cu un saudit și respecți cutumele saudite, există un proces greoi de integrare, dar eu, ca europeană, nu. Nici nu te duci cu principiul acesta, te duci cu principiul de a trăi o experiență, de a da tot ce ai mai bun pentru experiența respectivă și apoi te întorci acasă.

Ai plecat din Arabia Saudită pentru că, din nou, soțul tău s-a relocat?

Nu. Am avut o perioadă în care am spus că trebuie să-mi educ copiii în Europa. Am doi băieți, unul de 21 de ani și unul de 14 ani. La vremea respectivă unul era la liceu și celălalt era foarte mic și aveam impresia că trebuie să ajungem la un nivel de educație prin care să dăm valori europene copiilor noștri, nu valorile unei lumi destul de închise, cel puțin din punct de vedere al educației timpurii, cum era cazul copilului meu cel mic. La liceu și facultate lucrurile sunt dezvoltate, urmează un model american sau britanic, lucrurile sunt ca și în Europa. Pentru educația timpurie, lucrurile erau dificile: copilul trebuia să învețe Coranul, îl cântau la școală și atunci am luat decizia de a ne reloca. Stătuserăm o perioadă în Franța înainte de Arabia Saudită și astfel am spus că vreau să mă reîntorc, să-mi educ copiii în sistemul francez, mai ales că amândoi copiii vorbeau franceza.

După aceea a venit pandemia și ne-am întors acasă.

V-ați întors toți?

Nu. Doar eu cu copiii. Soțul meu este un Lawrence al Arabiei, ce a rămas să provoace în continuare industria farmaceutică din Arabia Saudită.

Și acum e acolo?

Da.

E român?

Da 😊

Cum începe povestea asta de dragoste?

Povestea asta de dragoste a început când eu lucram într-o agenție de publicitate și am primit Walmark. Soțul meu era director general al companiei Walmark, iar relația companiei lui cu agenția era atât de nasoală încât soțul meu nu voia să plătească facturile. Mi s-a dat mie acest client pentru că întotdeauna am fost privită ca o persoană care se descurcă cu clienții și îi scoate din situații neașteptate. Ceea ce s-a și întâmplat.

Nu știam nimic despre companie și am spus că eu nu pot lucra astfel cu un brand. Așa că am spus că am un dulap în spatele biroului și vreau să fie plin de produsele Walmark. Ulterior mi-a spus că am fost extrem de arogantă. I s-a părut o cerere foarte frumoasă, dar spusă arogant 😊. Am vrut să înțeleg despre ce e vorba, astfel că a doua zi am avut tot dulapul galben și computerul lipit cu stikere cu Minimarțieni. A fost foarte funny. În momentul în care am început relația am plecat din agenție pentru o provocare în Grecia, la o altă companie. A urmat o perioadă de așteptare și tot așa… Bine, eram destul de tânără la vremea respectivă, aveam vreo 26 de ani.

Dar pare că relația voastră s-a consumat foarte mult timp la distanță…

Da, așa este. Este una dintre persoanele cu care am avut o relație, în primul rând de înțelegere a business-urilor noastre și foarte cerebrală. Dacă era doar de pasiune, nu cred că rămâneam împreună. În primul rând trebuia să înțelegem ce face fiecare , trebuia să acceptăm, altfel nu am fi avut această continuitate normală.

Viața ta e ca o poveste de film, așa cum doar în cărți întâlnești. Cum ești acum după anii aceștia? Ai regrete? Ai ceva ce crezi că ai fi făcut mai bine dacă ai fi știut?

Da, sigur. Lucrurile se fac mai bine cu mintea de pe urmă și evident că dacă m-aș întoarce în urmă cu mintea de acum, aș schimba câte ceva. Regrete profesionale nu am. Aș fi vrut să rămân în România și să continui parcursul meu din anii 2000, dar nu a fost să fie.

Personal, cred că regret că nu am avut al treilea copil. Ca mamă, cred că e foarte important să lași puțin cariera profesională și să dezvolți și partea personală. Acum îmi pare rău că au primat alte momente, acțiuni, gânduri… Timpul trece și nu ne dăm seama că alte lucruri sunt mai importante decât cariera.

Mai ales că ei cresc repede și parcă ne ajunge din urmă regretul…

Așa este. Și a avea mai mulți copii nu ține nici de câți bani ai, nici de altceva. Din punct de vedere financiar, mai târziu e o provocare să crești un copil, când sunt mici nu ține nici de bani, nici de timp. Totul este de a vrea, a avea credința că poți să-ți îndeplinești rolul acesta. Pentru mine, atunci, nu a primat acest rol, ci altceva: drumurile între aeroporturi, cariera profesională, alte lucruri care puteau fi lăsate în urmă pentru o așa misiune deosebită.

La momentul acesta te simți împlinită? Simți că ai ajuns acolo unde ți-ai propus sau ar mai fi multe de făcut?

În acest moment, da. Este și o împlinire, dar pe de altă parte e și un mod de a accepta lucrurile, de a crede că așa cum le-ai gândit și s-au întâmplat ți-au desenat viața. Eu spun că a fi împlinit înseamnă a accepta că ai luat deciziile corecte la momentul respectiv.

În Argeș te mai duci? Mai ai familie acolo?

Pe tata l-am pierdut acum doi ani…

Îmi pare rău!

Mulțumesc! A fost modelul meu ca om, suflet și profesional. Le mai am pe mama și pe sora mea și mă duc la aproape fiecare două săptămâni, mult mai des decât m-aș fi așteptat. Lumea aia mă atrage, e unică în lume, aerul e minunat, apa, fructele au alt gust acolo.

Cu soțul tău când te vezi?

Pentru a avea o continuitate a relației, am fixat să ne vedem în toate weekend-urile. Vine acasă să ne vedem, să relaționăm cu copiii, mai ales că cel mare a plecat să studieze în Vancouver și doar pe cel mic îl mai avem acasă.

Cu toate astea sesizez o urmă de tristețe în glasul tău… nu e ca și cum le ai pe toate…

Păi… nu le avem pe toate, lipsesc multe lucruri, evident. Lipsesc relațiile sentimentale, lipsesc anumite trăiri pe care le dorești, pe care vrei să le retrăiești.

A pune pe primul plan viața profesională în detrimentul celei personale nu e ușor deloc.

Dacă ar fi să-ți iei un rol de profesoară și ai avea în fața ta 50 de tinere. Unde le-ai îndruma? Care ar fi cheia aia pe care le-ai da-o?

În primul rând le-aș spune să-și aleagă, din punct de vedere profesional, ce li se potrivește și unde pot livra. Să nu-și aleagă o poziție în care nu pot să facă față și cu care nu au nicio legătură. Cât de simple ar fi rolurile – în sensul că poți să nu te duci la universitate sau mai puțin satisfăcător din punct de vedere profesional – trebuie să știi să le îndeplinești cu succes.

Al doilea sfat ar fi legat de imagine. O femeie trebuie să apară în public cât poate ea de îngrijit, având în vedere impactul pe care l-am avut de-a lungul timpului asupra clienților. Un minim de îngrijire când apari online sau offline, e absolut necesar.

Iar al treilea sfat e legat de răbdare. Trebuie să ai multă răbdare.

Că viața nu e o poveste…

E o poveste, dar nu e a noastră neapărat. Mai ales când simțim că suntem în alt film sau într-un alt scenariu, cel puțin atunci când parcă ne scapă lucrurile de sub control.

Cu toate astea, privind viața ta și pe cea a femeilor din Arabia Saudită, poți spune că te consideri o privilegiată doar pentru că te-ai născut într-un alt colț de lume?

Nu. Împrumuți frumusețea locului în care te naști, astfel că acele femei sunt mulțumite acolo unde sunt. Iar eu nu am putut să mă simt superioară sau privilegiată. Există o voință divină care ne face să acceptăm locul în care ne naștem. Toți cei care avem doi ochi și două picioare suntem egali, asta e credința mea.

Să știi că și ele se consideră privilegiate. Faptul că ai un soț care îți aduce bani acasă, îți face un copil și te duci într-o vacanță în Turcia e un privilegiu mai mare pentru ele decât a te naște în Europa.