Toată lumea vorbește zilele acestea despre „Teambuilding”, iar rețele de socializare sunt pline de oameni care își dau cu părerea, împărțiți în două tabere: în prima tabără sunt oamenii cărora totul „le pute” la Teambuilding, scoțând în față bagajul cultural pe care l-au acumulat de-a lungul timpului, iar în cea de-a doua tabără sunt cei care spun că au râs cu lacrimi și că este de departe cel mai autentic film românesc produs în ultimii ani.
Am vrut să scriu de multă vreme o opinie despre film, însă am așteptat apariția lui pe o rețea de streaming, astfel încât să mă asigur că într-adevăr poate fi văzut de toată lumea, și de o parte și de alta a poziționării.
Citește și: BRomania sau ce îţi trebuie pentru a avea succes în România?
Nu sunt expertă, nu mă pot lăuda cu un bagaj cultural vast, așa cum poate o fac unii sau alții, am văzut câteva sute, poate chiar mii de filme de-a lungul vieții, unele capodopere ale cinematografiei, altele ușurele, menite să le uiți imediat ce ai închis televizorul, așa cum ai uitat că a trecut o oră și jumătate din viața ta urmărindu-le. Consider că dacă nu sunt critic de film, nu ar trebui să spun nici că e bun, dar nici că e un film slab Teambuilding.
Ceea ce pot însă să fac, este să vă îndemn să-l vedeți, nu să vă faceți o opinie din comentariile unora sau altora de pe rețelele de socializare.
Teambuilding un subiect care prinde în mreje o țară întreagă
Când am văzut filmul, am încercat să mi-l imaginez produs de o echipă care cu asta se ocupă dintotdeauna, la o casă de film americană și cu un scenariu ușor adaptat. Cred că ar fi fost o comedie ce ar fi făcut înconjurul globului și oameni de peste tot din lume s-ar fi ținut cu mâna de burtă de râs.
Mediul corporatist e același peste tot în lume și îmi imaginez că nu doar la noi sunt directoare de HR înțepate, înjurături, limbaj corporatist și teambuilding-uri în care angajații sunt puși pe distracție și pe „cuplat”.
Filmul scris și regizat de Cosmin Nedelcu (Micutzu), Matei Dima (BRomania) și Alex Coteț a ajuns în cinema la peste 980 de mii de spectatori și a avut încasări de peste 4,6 milioane de euro, în condițiile în care bugetul de producție a fost de 800 de mii de euro.
De câteva zile a intrat pe Netflix, lucru care i-a adus o popularitate și mai acerbă.
Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la Teambuilding?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări, mă întreb și acum ce expresie vom mai folosi de azi înainte pentru „kind reminder”?
Una peste alta mie mi-a plăcut. Am gustat subiectul, râs zgomotos la unele faze, am recunoscut unele personaje din corporații și nu mi-a părut rău de ora și jumătate pe care am pierdut-o în fața ecranului.
Ce nu mi-a plăcut? Ca de fiecare dată la un film românesc, mă enervează teribil sunetul. De ce la filmele americane și europene se aude ce vorbesc actorii și la filmele românești trebuie să zbiere televizorul ca să înțelegi replicile?
Trecând de partea tehnică, nu mi-a plăcut că pe alocuri acțiunea a cam fost trasă de păr și nu mi-a plăcut cumva etichetarea ce se subînțelege: Moldovencele sunt femei ușoare? Oltenii sunt reprezentați de bărbați bețivani? Și care e faza cu Clujul? Așa de grețoși sunt clujenii?
Cum se face că Teambuilding este cel mai de succes film românesc din ultimii 30 de ani?
Cred că mai bine spus, întrebarea ar fi: cum se face că filmele românești de festival nu mai sunt pe placul românilor?
Probabil nu le-am digerat prea bine niciodată, însă după producțiile comuniste, filmele istorice și cele de partid, când au apărut Mungiu, Puiu, Jude sau Corneliu Porumboiu cu ideile lor (superbe aș spune eu) ni s-a părut wow.
Dar filmele de festival nu sunt pentru toată lumea. Ne bucurăm nespus când sunt premiate, ne delectăm cu ele (atunci când sunetul e bun), dar plătim bilet pentru un film comercial care să ne facă să ne destindem și să uităm puțin de griul problemelor pe care majoritatea filmelor de festival îl includ în subiect.
Citește și: Șerban Pavlu, omul din spatele „Vărului” și „umbrele” din spatele unei vieți de actor. De la iubirile din adolescență și până la rolurile de tată, de soț și cele de pe scenă
Iar când tema filmului este corporația, locul în care marea majoritate dintre noi își petrece mare parte a timpului, cu atât mai mult dăm năvală în cinematografe.
Și dacă nu mă credeți, încercați să prindeți bilet la un stand-up comedy, unde pe afiș apar nume precum Bobonete, Micutzu sau Costel, recunoscuți pentru glumele pe care le fac pe seama corporatiștilor. Nu veți găsi bilete, dacă nu le rezervați din timp. Iar dacă reușiți să ajungeți la un spectacol, veți fi șocați să constatați că sala e plină de corporatiști care râd cu lacrimi la glume pe seama lor.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
