Cum a ajuns un puști dintr-o familie de emigranți pădurari ceho-slovaci să cânte pe cele mai mari scene ale lumii: Jan Sekaci și iubirea sa pentru violoncel

Jan Sekaci a început să cânte la violoncel atunci când tatăl său, contrabasist, l-a convins că este instrumentul care l-ar ajuta să imite sunetul grav al văcuței Milka. Îi plăcea ciocolata, așa că a fost convins imediat. Iar astăzi puștiul din Oradea a ajuns să cânte pe marile scene ale lumii și să câștige, printre altele, premiul I la Concursul Internațional de Violoncel Klaipėda din Lituania, premiul I la Concursul Internațional de Violoncel ProArt din Khmelnitsky, Ucraina sau premiul I la Concursul Internațional Johannes Brahms din Austria.

Jan Sekaci are un nume special, iar istoria sa „se bazează pe imigrarea în România a unei societăți de pădurari ceho-slovaci de acum aproximativ 250 de ani. „Strămoșii mei au primit dreptul de a deține o bucată de pământ în locul unde au fost angajați să defrișeze, iar așa s-a creat comunitatea de slovaci din zona Șinteu, de unde provine bunicul meu. Iar despre prenumele Jan, este un nume foarte întâlnit în lumea creștin-occidentală, dar sub diferite forme, în România fiind Ioan”. 

Pe 6 decembrie îl putem asculta la Sala Radio în Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră, op. 104 al lui A. Dvořák, dirijat de Gabriel Bebeșelea.

Dar cum arată viața sa acum? Cum a fost evoluția de la liceul din Oradea natală, la Academia Barenboim-Said din Berlin, la clasa profesorului Frans Helmerson? De îi place sportul extrem și ce anume practică? Și cum este să cânte pe un violoncel creat de Vincenzo Postiglione, în anul 1853, la Napoli?

Jan Sekaci, cum a ajuns un puști din Oradea să cânte pe marile scene ale lumii – premiul I la Concursul Internațional de Violoncel Klaipėda din Lituania, premiul I la Concursul Internațional de Violoncel ProArt din Khmelnitsky, Ucraina sau premiul I la Concursul Internațional Johannes Brahms din Austria?

Prin multă muncă și cu nerăbdarea de a-mi atinge țelurile inspirate de soliștii ce vizitau Filarmonica din Oradea și de programele propuse de Filarmonică.

Jan Sekaci: „Într-o zi, tata, care este contrabasist, mi-a adus un violoncel la care mi-a cântat el prima oară. Îmi aduc aminte că încerca să imite în registrul grav sunetul văcuței Milka! Iubind ciocolata, m-a convins instant”

Ai început să studiezi violoncelul la vârsta de 10 ani, de ce acest instrument?

Violoncelul a apărut ca o metamorfoză a viorii. Eu de fapt am început studiul viorii la 7 ani, inspirat de sora mea care la momentul acela cânta la vioară de vreo 4-5 ani. La început eram absolut îndrăgostit de vioară, dar pe parcursul anilor am realizat că nu sunt „făcut” pentru vioară, având dificultăți în special cu poziția complet nenaturală a mâinii stângi, mai exact o problemă cu degetul mic, degetul 4 care se bloca. Așa că tata mi-a prezentat alte opțiuni de instrument, clarinetul si violoncelul. Am încercat ambele instrumente undeva prin clasa a treia. Clarinetul nu m-a convins, așa că am continuat găsirea unui alt instrument. Și într-o zi, tata, care este contrabasist, mi-a adus un violoncel la care mi-a cântat el prima oară. Îmi aduc aminte că încerca să imite în registrul grav sunetul văcuței Milka! Iubind ciocolata, m-a convins instant, iar apoi cu ajutorul primei mele profesoare de violoncel – Ichim Beáta – am prins un mare drag să studiez la violoncel. 

Ce rol avea muzica în familia ta? Și cum era legătura ta cu muzica atunci când erai doar un copil de 10 ani, interesat de violoncel?

Muzica este de când mă știu un punct central al familiei mele, pornind de la bunicul căruia de mic îi plăcea să cânte, în ciuda faptului că meseria lui principală a fost cea de pompier ! A învățat să cânte la 3 instrumente: vioară, acordeon și saxofon. Acest drag față de muzică s-a transmis mai departe lui tata, care a studiat muzica la nivel academic și a ajuns șeful partidei de contrabas al Filarmonicii din Oradea. Așa, eu și sora mea am putut profita de ocazia de a asculta muzică simfonică în fiecare joi. Țin minte că tata ne întreba înainte de fiecare concert dacă ne doream să mergem, iar alegerea era mereu a noastră, dar când un solist mai important vizita Filarmonica, era obligatoriu să mergem. Până când am plecat de acasă am ajuns să întreb eu de fiecare concert și să ascult aproape săptămânal concertele.

Jan Sekaci: „Istoria numelui Sekaci se bazează pe imigrarea în România a unei societăți de pădurari ceho-slovaci de acum aproximativ 250 de ani”

Ai un nume foarte special – Jan Sekaci. Care este istoria din spatele lui?

Istoria numelui Sekaci se bazează pe imigrarea în România a unei societăți de pădurari ceho-slovaci de acum aproximativ 250 de ani. Strămoșii mei au primit dreptul de a deține o bucată de pământ în locul unde au fost angajați să defrișeze, iar așa s-a creat comunitatea de slovaci din zona Șinteu, de unde provine bunicul meu. Iar despre prenumele Jan, este un nume foarte întâlnit în lumea creștin-occidentală, dar sub diferite forme, în România fiind Ioan.

Când ai simțit că locul tău este pe scenă? Că vrei să-ți dedici viața muzicii?

Cred că am început să mă gândesc la scenă undeva pe la 13 ani, după ce am participat la primul meu masterclass de violoncel cu maestrul Marin Cazacu, la Piatra Neamț, locul unde i-am întâlnit pe mulți dintre colegii mei violonceliști români. A fost o săptămână care m-a marcat profund, datorită intensității lecțiilor, dar și a pregătirii unor colegi mai mari pentru Concursul Enescu. Acolo am auzit pentru prima dată și repertorii mai puțin cântate la acea vreme, ca de exemplu sonata solo de G. Ligeti, care mi se părea foarte cool, eu fiind obișnuit cu un repertoriu foarte clasic prezentat săptămânal la Oradea. Iar mai târziu, perioada de la Cluj și apoi de la București mi-au alimentat și mai mult dorința de a-mi trăi viața pe scenă.

Liceul de Arte din Oradea. Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti din București. Trei ani la rând la clasa de Excelență de Violoncel condusă de Gautier Capuçon. Cum a fost evoluția ta de la liceul din Oradea natală, la Academia Barenboim-Said din Berlin, la clasa profesorului Frans Helmerson?

Eu zic într-o ascensiune continuă. Sincer, la început nu mi-aș fi imaginat aceste etape ale educației să ajungă la un nivel atât de înalt, dar mereu am țintit treptat spre un obiectiv tot mai mare. Iar când mă gândesc la un obiectiv, nu e obligatoriu un rezultat fizic, de exemplu un premiu sau un loc, ci un rezultat în cântat sau în cunoașterea mai profundă a muzicii, iar în acest aspect Frans Helmerson mă ajută enorm fiind nu doar un profesor extraordinar, ci și un muzician fantastic.

Jan Sekaci: „În afară de sportul extrem, ador muzeele, iar în Berlin am norocul să pot viziona expoziții mari”

Cum este Jan Sekaci atunci când nu este pe scenă? 

În afară de timpul studiului individual sau repetițiilor de muzică de cameră sau orchestră, îmi place să mă plimb pe două roți. Vara trecută în timpul festivalului din Verbier a trebuit să încerc nu doar partea muzicală, dar și partea de agrement pentru care stațiunea e celebră, așa că împreună cu un coleg elvețian am încercat traseul de mountain biking, care are o durată recomandată de 30 minute într-un ritm mai alert. Eh, noi l-am parcurs în 12 minute în cea de-a treia tură! Am acest apetit pentru bicicletă de când eram mic, atunci când obișnuiam să merg cu BMX-ul în skate parc cu prietenii, până să aflu cât de periculos poate să fie pentru încheieturi. Așa că m-am abținut de la „trickuri” și m-am limitat doar la plimbări.

În afară de sportul extrem, ador muzeele, iar în Berlin am norocul să pot viziona expoziții mari, care se află la o aruncătură de băț de Academia Barenboim-Said. Chiar în semestrul trecut am avut ocazia să vizionez o colecție importantă (și destul de numeroasă) cu lucrări ale lui Caspar David Friedrich.

Cum arată viața ta în Berlin? Cât de ușor te-ai adaptat la viața din Berlin?

Ca orice mutare, începutul a fost puțin mai complicat. Am avut norocul de a trăi în 3 orașe diferite din România și de a participa la multe Masterclass- uri în afara țării înainte de a mă muta la Berlin, iar experiența asta m-a ajutat mult în crearea relațiilor. În cazul meu, a fost interesant din punct de vedere cultural, să ascult povestea colegilor mei, care provin, majoritatea, din Orientul Mijlociu. Îmi aduc aminte o discuție împreună cu un coleg palestinian despre găurile rămase în câteva uși ale academiei, de la gloanțele trase în al Doilea Război Mondial, eu fiind fascinat de ce s-a întâmplat acum mai mult de 70 de ani. El era destul de obișnuit cu astfel de lucruri, povestindu-mi cum la școala lui de acasă urmele de gloanțe erau ceva normal. Fiind obișnuit cu ce înseamnă cultura occidentală, am înțeles cât de valoroase sunt privilegiile noastre în Europa, nu doar pentru noi, dar și pentru cei care vin pentru studii din alte părți ale lumii care nu le oferă așa ceva. 

Citește și: Sînziana Mircea, singura româncă din istorie inclusă de Universitatea Bocconi din Milano în topul celor mai de succes absolvente: „Studiatul este o chestie sută la sută personală. Nu poate nimeni să studieze în locul tău!”

Pot spune despre Berlin că este o capitală culturală care oferă în fiecare săptămână concerte top, o educație top și multe oportunități de a-ți continua viața de muzician, având trei teatre de operă majore, 7 orchestre mari, 3 instituții de învățământ superior în muzică și undeva la 155 școli de muzică. Toate aceste date se traduc într-o societate care cunoaște și iubește muzica. Țin minte primele persoane de care am dat pe străzile Berlinului: îmi zâmbeau când mă vedeau cărând violoncelul, iar de atunci am aflat că foarte multă lume are ca hobby să cânte la un instrument, indiferent de meserie sau vârstă. 

Cât de diferit este Berlinul de București, dar de Oradea?

Din punct de vedere arhitectural, Berlinul nu e radical diferit față de București sau Oradea, având amprenta sovietică destul de răspândită asupra clădirilor, ceea ce mă face oarecum să mă simt încă de la început ca acasă. În schimb, societatea este foarte diferită față de cea de acasă: fiind un oraș atât de cosmopolit, oricine își poate găsi locul. Nu vreau să zic că acasă este un loc neprimitor, poporul român fiind cunoscut ca un popor foarte ospitalier, dar cred că societatea de aici este mult mai deschisă la ceva străin, nu neapărat nemțesc sau național.

Jan Sekaci: „Mi se face dor de țară și în astfel de momente caut să cânt și acasă cu orice ocazie, nu să aștept sărbătorile pentru a mă întoarce”

Jan Sekaci, ești mai mereu departe de România, cântând pe marile scene ale lumii. Ți se face vreodată dor de țară? Ce faci atunci?

Da, mi se face dor de țară și în astfel de momente caut să cânt și acasă cu orice ocazie, nu să aștept sărbătorile pentru a mă întoarce. Îmi doresc ca pe viitor să cânt tot mai des în România, în special având atâtea căi aeriene directe spre țară: nu văd distanța ca pe o problemă.

Ce muzică găsim în playlistul tău? 

Playlistul meu nu surprinde la prima vedere, fiind compus în general din muzică clasică, dar pentru mine este un univers cu lumi atât de diferit colorate, de la muzică solo (ca albumele mele preferate de pian cu Radu Lupu sau András Schiff), cicluri de lieduri ca Schubert Winterreise, la muzică simfonică cu Berliner Phil și simfoniile de Mahler. Dar în playlist mai regăsim jazz cu formații ca Bill Evans trio, Tatran, Ella Fitzgerald și Louis Armstrong, apoi muzica anilor ‘60 cu Beatles, Jackie Wilson. În general, am o preferință pentru muzica mai abstractă care conține instrumente acustice, dar sunt deschis către orice muzică atâta timp cât acea muzică are un nivel calitativ adecvat.

Citește și: Irina Iordăchescu, una dintre vocile de aur ale Operei Naționale București. Povestea copilăriei guvernate de muzică și un tată celebru și dorința de a urca prin forțe proprii pe scena marilor teatre din lume

Cine este cea mai importantă persoană din viața ta? Prima pe care o suni atunci când ai o veste importantă de împărtășit?

Prima persoană pe care o anunț este prietena mea. Fiind și ea la rândul ei violoncelistă, bucuria și entuziasmul sunt cu atât mai mari atunci când pot împărtăși cu ea o veste bună, iar cunoscând amândoi dificultatea și răbdarea de care avem nevoie în progresul nostru ca tineri artiști, există și o susținere reciprocă indiferent de rezultate. Bineînțeles, următorii vor fi părinții, care îmi sunt mereu alături.

Citește și: Cine este Gabriel Bebeșelea, dirijorul care l-a făcut pe Gheorghe Hagi să uite de înfrângerea pe care o suferise echipa lui cu o zi înainte

Acum cânți la un violoncel creat de Vincenzo Postiglione, în anul 1853, la Napoli. Care este povestea instrumentului tău?

Este un instrument destul de puternic în sunet, dar și mai mult în existență. Violoncelul a fost cumpărat la o licitație, într-o stare oribilă. În primul rând, nu se putea cânta pe el din cauza multiplelor crăpături deschise, cred că din orice unghi te uitai la el puteai găsi o crăpătură în lemn. Dar, fiind foarte norocos cu un tată care nu este doar muzician, ci și lutier, reparația s-a petrecut in-house. 

Dacă violoncelul ar fi fost reparat de către un lutier din occident, costul reparației s-ar fi ridicat undeva la 25.000 euro, așa și prezența violoncelului la licitație. De la primele note de după reparație și modernizarea violoncelului, puteam să auzim potențialul, dar și cât de capricios este la orice schimbare. Și acum, după 2 ani de când cânt pe el, încercăm să-i găsim un setup perfect. Violoncelul are această personalitate foarte interesantă care nu urmează un standard al altor instrumente: vrea mereu să iasă în evidență.

Jan Sekaci, pe 6 decembrie te vom putea asculta alături de Orchestra Națională Radio interpretând Dvořák: Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră. Povestește-ne puțin despre acest concert… invită-ne la concert. 

Concertul de Dvořák… este absolut grandios. E acea poveste care îți trezește sentimente demne de un basm fantastic sau o epopee, pline de emoții puternice de iubire, eroism, noblețe în contrast cu tragedie și pierdere. Pe drept este și unul dintre cele mai cunoscute și mai importante concerte scrise pentru violoncel și orchestră, compus într-o manieră foarte simfonică, partea de violoncel solo fiind împletită cu textura orchestrală.

Și, ultima întrebare, ce înseamnă pentru tine să cânți pe scenele din România?

De fiecare dată când mă întorc în țară pentru concerte simt o mare responsabilitate de a prezenta tot ce am mai bun, și de a inspira tânăra generație cum și pe mine m-au inspirat câțiva dintre soliștii care au vizitat România. Iar din propria mea experiență din copilărie (când eram în public), știu că acele concerte care mă țineau captivat de la început la sfârșit cu siguranță convingeau toate categoriile de vârstă. Iar acele concerte aveau mereu nivelul calității foarte înalt, datorită calibrului soliștilor și a unui spirit foarte electrizant. Cum se zice și în sport, e mai greu „să joci” la tine acasă.