Cum a scăpat Ana Hellmiss de traumele din copilărie? Și cum a ajuns instructoarea de Krav Maga să descopere secretul pentru o viață liniștită și împlinită: „mult sport, o masă la două zile și iubirea de a dărui”

Ana Hellmiss este instructoare de Krav Maga, un sport de autoapărare ce are mare succes printre oameni, mai ales în rândul copiilor și femeilor, având beneficii extraordinare pentru dezvoltare, stimă de sine și siguranță.

A ajuns întâmplător să practice, dar și să predea acest sport, după o perioadă în care acumulase foarte multe frustrări și furie, de care s-a eliberat încă de la primul antrenament.

Jurnalist de profesie, dintr-o familie de jurnaliști, Ana Hellmiss a știut dintotdeauna că lucrurile se vor așeza pentru ea și va atinge idealul. După multe căutări, a ajuns la sala de antrenamente Krav Maga și după un an de zile de antrenamente, fără întrerupere, antrenorul ei i-a propus să preia o grupă de copii.

Am cunoscut-o inițial ca antrenoarea fiului meu cel mic și, ani mai târziu, aflându-i povestea, am avut surpriza să o reîntâlnesc. O dovadă în plus că lumea e mică, Universul lucrează pentru noi și iată că am avut mult timp de gândire de reflecție în care am reușit să pun cap la cap toate informațiile primite de la ea.

Iar după ce am întâlnit-o a doua oară, cu ocazia acestui interviu, la o terasă din Centrul vechi, unde mânca o bucățică de pui cu cartofi, după ce am aflat ce stil de viață a adoptat, am rămas și mai mult pe gânduri. Iată o poveste ce aduce inspirație, ce ar trebui să ne facă să punem agitația pe pauză, să ne dăm doi pași în urmă și să reflectăm.

Arăți foarte bine și ai un păr superb, Ana! Te când nu te-ai mai tuns?

Luna asta m-am tuns. Mă tund câte 10 centimetri pe lună.

Pe lună?

Ce vezi tu, e unicat într-un an. De obicei nu mănânc carne și mănânc o dată la două zile.

Cum adică?

La 48 de ore. Uneori mănânc și la 24 de ore. Ieri nu am mâncat, am mâncat alaltăieri la ora 4.

Ieri nu ai mâncat nimic?

Da . Dar fac asta de mulți ani.

Dar de ce faci asta?

Pentru că organismul meu nu are nevoie de această energie externă pe care o băgăm în noi. El are multe celule bătrâne și disfuncționale, inflamație sau orice înseamnă celulă care este netânără sau neputernică, ca să zic așa, iar în momentul în care el nu primește energie externă timp de 16 ore sau mai mult, alea bune și puternice încep să le mănânce pe alea slabe. Așa că e o regenerare continuă despre care eu nu am aflat decât acum 4 ani, deși făceam asta dintotdeauna aproape. Adică mâncam abia pe la 2-3 după-amiaza prima masă și apoi nu mai mâncam nimic până a doua zi la aceeași oră. Și toată lumea îmi spunea că fac gastrită, fac ulcer, o să fiu vai de mine. Și eu mă tot gândeam: „Doamne, așa o fi? Să vezi acum ce intru în spiral”. În 2018 s-a publicat un studiu și s-a luat premiul Nobel pentru treaba asta, este un proces care se cheamă autofagie și se regenerează organismul. Îmi crește părul, îmi cresc unghiile, genele și iată că nu mă machiez și am aproape 40 de ani.

Păi și cum e cu treaba aia că să nu începi ziua fără mic dejun?

Păi e o prostie. Corpul nu a fost stresat în somn, e odihnit, e proaspăt, are energie și dacă îi dai mâncare, primul lucru este să-și ducă energia la digestie. Și probabil ai văzut că te moleșești. Ce faci atunci? Bei cafea. Ce face cafeaua? Îți dă cafeina care pentru jumătate de oră atenuează starea de somn.

Dar ție nu-ți place mâncarea?

Ba da, dar rar. . Mă bucur foarte mult de ea și când mănânc, mănânc ce-mi place, mă gândesc la momentul acela, știu de azi pentru mâine ce o să mănânc, dacă merg la un restaurant pe care îl cunosc, știu ce o să comand și sunt foarte recunoscătoare pentru mâncarea aia pe care o am în față. Și simt gustul altfel. Dacă mănânci des, nu mai simți nimic, bagi în tine, te saturi și tot mănânci. Așa, când mănânci rar e ca o binecuvântare. Iar ce ți-am spus că se regenerează celulele e puțin. Se întâmplă o mie de lucruri benefice. Din pandemie am început să studiez treaba asta și când am văzut filmulețe întregi de la tot felul de cercetători și am început să fiu atentă la schimbări. Dacă beam două beri seara, a doua zi eram la pat de parcă eram bolnavă. Nu am mai răcit deloc din septembrie 2022. Dacă aveam febră musculară, îmi trecea în 3-4 zile, acum îmi trece a doua zi, la menstruație aveam dureri 2-3 zile, acum nici nu mai simt și multe, multe, multe.

Când te-ai apucat de sport?

În clasa a IV-a. Am făcut atletism patru ani, mai cu forța, mai cu sila pentru că nu-mi plăcea că eram cea mai slăbuță și cea mai varză de acolo.

Dar de ce te-ai dus? De gura părinților?

Că a mers soră-mea și au mai mers două vecine. Era la Dinamo, ne ducea mama fetelor și cum să nu merg și eu? Ce era să fac în timpul ăla mai bun de atât? La un moment dat mergea și de două ori pe zi, aveam antrenamente multe, concursuri multe, eram frustrată că alții mai mici ca mine alergau mai bine, aveau rezistență mai bună, săreau mai mult în lungime și oricât mă antrenam, tot nu-mi ieșea bine. A fost un moment în care era un concurs cu cinci probe, printre care și oină. Aruncam atât de prost mingea și dă frică și de supărare că dau atât de puțin, am depășit linia ca să fiu descalificată.

Apoi am făcut în secret patru ani de karate.

Cum adică?

Nu mă lăsa mama. M-am dus o vreme cu voia ei și îmi dădea bani de cotizație, după care a zis că nu e pentru mine sportul acesta că o să mă lovesc și alte motive de genul ăsta. Așa că îmi aruncam pe geam geanta de antrenament sau ieșeam afară la joacă și mă duceam la karate. A fost foarte greu. Ceva mai târziu, sala de karate s-a mutat din cartierul nostru la Lia Manoliu și trebuia să merg cu autobuzul 135 timp de o oră și ceva la 7 dimineața. Văzusem în Singur Acasă că dacă bagi ceva sub pătură, arată ca un copil care doarme și asta făceam. Nu intrau la mine în cameră să mă verifice, deja eram mare, dar eram foarte tristă că nu mă susține nimeni. Îmi doream să iau o medalie, dar nu puteam nici asta pentru că se punctau figurile fără contact. Eu nu puteam opri pentru că simțeam că dacă mă duc la karate trebuie să mă bat. După trei pumni în nasul adversarului, mă scoteau din competiție și auzeam din tribună: „Hellmiss, ești rușinea clubului! NU mai lupți timp de șase luni”. Treceau cele șase luni până la o cupă de 1 iunie am luat o medalie și m-am dus cu ea bucuroasă acasă, fără să mă mai gândesc că ei nu știu, imaginându-mi cât de bucuroși vor fi să mă vadă cu o medalie.

„Ce e asta la gâtul tău?” Ceartă, evident, că am mințit atâția ani și m-am dus la karate.

Și cu ce bani te duceai?

Nici nu mai știu. Cu alocația, cu ce-mi mai dădea bunica, cu banii câștigați pe produsele AVON pe care le vindeam. Cumpăram multe produse, aveam camera plină ca un depozit și le vindeam a doua zi. Când ești reprezentant, te duci cu catalogul la clienți, comandă, plasezi comanda și în 2 săptămâni îi aduci produsele. Eu făceam comenzi multe asumându-mi că o să le vând sau nu. Îmi deschisesem o tarabă în liceu și mă descurcam foarte bine.

Citește și: Povestea prietenei copiilor cu nevoi motorii speciale, Ana Raluca Chișu, despre cum îți iei viața în mâini la 16 ani și despre lecțiile anilor de liceu într-o familie gazdă din Germania

După clasa a XII-a?

Am dat la facultate și nu am intrat. Am dat la jurnalism că toată familia mea este în media și chiar dacă trebuia sau nu, așa părea că e și drumul meu. În plus, nu părea greu la admitere și eu nu prea aveam treabă cu învățatul, adică nu-mi plăcea să învăț ce trebuie, ci mai degrabă voiam să învăț ce-mi place și ce consideram eu că îmi e util. La Jurnalism se dădea creativitate și gramatică și am zis: „Nu am nicio treabă, sunt super. Am luat 9.30 la română la BAC, sunt super bună”. Iată că am luat 4 la admitere și a trebuit un an să stau degeaba. Am făcut la ID un an, apoi m-am transferat la buget și am luat și bursă, ambiționându-mă. Am terminat facultatea asta, am dat licența, apoi am făcut un master în producție multi media și audio video, apoi am mai dat la încă o facultate pentru că-mi trebuia viză de Australia – adică voiam să plec în vacanță ți trebuia să demonstrez că sunt studentă aici. Aplicasemn deja de șase ori și de fiecare dată scriam la mișto, o dată că am casă pe numele meu, altă dată alt job și nu am luat-o. Apoi am zis că o să fac o aplicație serioasă, știind că studenții primesc viză. Așa că am dat la geografie, cu intenția să stau doar un semestru, să iau adeverință și să plec. Nu am mai plecat în Australia, în schimb am făcut trei ani de facultate că mi-a plăcut.

Ideea e că nu am făcut facultatea de sport, deși azi din asta trăiesc.

Hai să ne întoarcem puțin la ai tăi. Unde lucrează?

Amândoi au lucrat în Radio România Actualități, mama încă lucrează, iar tata a fost cel mai vechi angajat din radio.

Ce făceau acolo?

Emisiuni. Erau realizatori coordonatori de programe. Tata era pe turism și făcea pe vremea lui Ceaușescu Radio în Blue Jeans, o emisiune cu topuri muzicale, cu melodii care nu erau prea auzite pe la noi.

Serios? Cred că îmi și amintesc….

De asta ți-am zis, că știu că multă lume își amintește. Florin Hellmiss îl cheamă și împreună cu alți doi colegi făceau această emisiune.

Înseamnă că aveau deschidere. Adică nu ai avut o copilărie tristă și anevoioasă în comunism…

Nu știu ce să zic… Nu ca alții, asta e clar. Am avut de toate, fix în ziua nașterii mele au primit o casă de la stat, a fost bine. Dar le-am avut eu pe ale mele.

Vorbești undeva despre niște traume din copilărie…

Nu-ți imagina ceva major. Nu m-a bătut nimeni, nu m-a violat nimeni, nu a fost violență în familie, ci mai mult lipsă de încredere, nu am fost văzută, validată, exact ce încerc să schimb în viețile copiilor cu care lucrez azi și să le atrag atenția și părinților. Unii chiar înțeleg și mă bucur mult.

Dar când ți-ai dat tu seama de lipsurile astea ale tale din copilărie?

De câțiva ani, în copilărie nu le-am conștientizat, evident. Atunci era totul bine, însă fiind eu mai sensibilă și simțitoare, m-au impactat suficient. În vremea de acum, dorindu-mi să trăiesc cât mai sincer, cât mai bine, cu cât mai multă deschidere, am început să mă gândesc la toate triggerele din copilărie.

Ai apucat să lucrezi în media?

Da. Am lucrat într-o firmă care era angajată de Antena 1 pentru Divertis. Eram asistent de producție și vreo patru ani am făcut costume, recuzită și decor și după aceea nu am mai vrut deoarece pentru vremea aceea și după experiența pe care o aveam, nu aveam timp de nimic. Câștigam bani destul de mulți, dar nu aveam timp să-i cheltuiesc. Era și ultimul an de facultate, urma și licența, eram și în echipa de aerobic a universității că nu am putut să stau fără sport și aveam mereu concursuri, munceam în continuu, mergeam pe platou, dar nu știam când plec și tot așa.

Ce au zis ai tăi?

„Ești nebună?  Cum adică să pleci? Ce o să faci? În media, toate ușile aici se deschid”. Eu nu înțelegeam de unde atâta supărare. O vreme nu am făcut nimic, adică vreo câteva luni, după care m-a rugat cineva să mă duc la B1 să fiu packager, acea persoană care pune împreună imaginile cu textele și sunetul pentru o știre. Dar eu nu lucrasem la știri și nu aveam nicio treabă, însă am învățat repede ce am de făcut acolo. Doar că nu mă interesa despre ce montam. Mă distram și mă întrebam: „Oare când or să mă dea afară”. Nu m-au dat, am plecat eu și am mai fost la Kanal D.

Următorii doi ani nu am făcut nimic, am plecat în America șase luni, fără să știu ce planuri am. Așa a lucrat Universul. Într-o zi m-a întrebat cineva dacă vreau să merg cu work and travel în America și m-am înscris, am avut și bani, am și vizitat…

Și de ce te-ai întors?

Că se termina viza. Era doar pe șase luni. În mod normal lucrai trei luni și restul să vizitezi. Eu am lucrat două și restul m-am plimbat. E riscant să rămâi. De obicei te întorc și primești din nou viză pe zece ani, altfel, nu te mai primesc în America. Sau, cunosc două fete care au rămas și s-au căsătorit cu cetățeni americani.

Plecând în America, mi-am dat seama că viața asta e mult mai mult decât cunosc eu, că am atâtea de descoperit și de trăit, așa că am mai plecat o dată.

Tot nu lucram nimic și toată lumea îmi spunea că sunt în floarea vârstei și că atunci era momentul meu, să fiu pe val cu cariera. Eu nimic. Aveam o liniște că ceva o să se întâmple și că lucrurile se vor așeza fără ca eu să intervin. Aveam în cap că o să am un job care o să-mi placă, că o să am programul pe care mi-l fac eu, că o să am un job care o să-mi facă bine fizic, că nu o să am un șef, ci doar un ajutor și că atât cât o să muncesc, atât o să și câștig.

Câți ani aveai?

Aveam vreo 24 de ani./ Job-ul ăsta nu există pe piață, dar m-am apucat întâmplător de Krav Maga și am ajuns acolo.

Hai să-mi povestești cum ai ajuns tu aici…

M-a sunat un prieten și m-a întrebat unde e Calea Floreasca, nu știu ce număr, dacă e lângă metrou, eu locuind în zonă. Am întrebat ce se întâmplă acolo, e ceva frumos, un bar? „Sunt niște bătăi, nu ai tu treabă”. „Cum adică? Vreau și eu la bătăi”, am răspuns. Am zis că vin și eu, chiar dacă el mi-a zis că nu e de fete.

M-am dus, el nu a mai venit. Primul antrenament a fost foarte greu că nu mă mai mișcasem de multă vreme, aveam multă furie acumulată, simțeam că lovind îmi face bine și eliberez tot felul de lucruri. Am mers așa timp de un an de zile în fiecare zi.

Krav Maga e bătaie sau autoapărare?

Autoapărare, dar și dai. Înveți să și lovești pentru că într-o situație în care deja ești încolțit sau s-a întâmplat răul, nu poți doar să fugi și să scapi. Așa că înveți să lovești și îți dezvolți și forța.

Adică tu te-ai dus doar din curiozitate, nu din nevoia de autoapărare?

Da, dar instant s-a transformat curiozitatea în ceva interesant, apoi necesar, apoi vital. Ulterior mergeam pe stradă cu atât de multă siguranță pentru că simțeam că m-aș descurca în orice situație.

Când ai decis că asta s-ar putea apropia de job-ul ăla ideal al tău?

Nu am decis deloc. Antrenorul meu avea grupă de copii și nu mai putea să facă treabă cu ei pentru că, venind din zona militară, nu se descurca. M-a întrebat dacă nu vreau eu grupa de copii, iar când a zis că renunță atunci la ea, am întrebat ce ar trebui să fac. „Ce te învăț eu de un an de zile”, a răspuns. A fost teroare la început, simțeam că mi se suie în cap, însă am început să citesc despre asta, să învăț, să experimentez la sală comportamente și acum știu mai bine ca oricine pentru că mi-am dat seama că totul e despre iubire.

Din cei 8 copii, ce s-a ales?

Acum cred că sunt mari, au undeva la 20 de ani. Pe doi dintre ei îi am prieteni pe Facebook, unul e student la medicină și celălalt tot ceva de genul ăsta.

Cum arată azi activitatea ta? Mai ești cu același antrenor?

Clubul e în continuare al nostru, el se ocupă de adulți și grupele mixte, eu de grupele de femei și cele de copii. Nu mai merg la antrenamente pentru că nu mai am nevoie să învăț tehnici noi, dar fizic mă mențin în formă, mă antrenez de 3-4 ori pe săptămână.

De ce vin femeile la tine?

O parte vin din curiozitate, o parte ca să se simtă mai sigure pe ele, altele ca să se miște și să fie în formă, o parte pentru că sunt prietenele mele…. diferite motive, dar în principal pentru siguranță. Iar eu le spun cât de des pot despre cât de bine te simți când știi ce ai de făcut, când știi că nu ești vulnerabilă.

Îmi spuneai că ai ajuns să ai timpul pe care ți-l dorești și că încerci să dai înapoi ceva din el. Povestește-mi!

Da, am timpul pe care mi-l dedic, creez, pictez, fac cercei, dansez, mă bucur de viață, dar am simțit că mai trebuie să fac ceva pentru cineva, mai mult decât fac pentru copiii de la sală. Întâmplător am dat peste mesajul unei mămici: „Cine stă în zona X și are timp să meargă cu o fetiță cu nevoi speciale la școală?”. Am crezut că e nevoie doar să o duc și să o iau de la școală, însă ulterior am aflat că e vorba de o fetiță cu sindrom Down, elevă în clasa a VII-a, cu care ar trebui să stau de dimineața până când termină orele, să o ajut să devină independentă. E foarte tare. E o evoluție pe care o văd de la cer la pământ la ea și asta mă umple de bucurie. Mi-am dat seama că funcționează doar cu iubire și asta.