Cum ajungi să adopți un bebeluș născut prematur căruia îi mai funcționa doar inima și aceea cu malformații? Povestea asociației „Tzuby’s Kids”, născută din dorința ca fiecare copil să crească alături de o familie care să-l iubească necondiționat

Cum ajungi să adopți un bebeluș născut prematur cu scor Apgar 1,  „practic din toate semnele vitale îi mai bătea doar inima și aceea cu malformații”

Ce v-a mânat pe voi în această aventură? Ce v-a determinat pe voi să faceți acest pas?

Mirela: La vremea respectivă eu lucram în domeniul bancar și îmi doream o schimbare. Nu ne gândisem că vom adopta un copil, dar nici nu ne gândeam că vom avea vreun copil. Voiam să facem ceva cu semnificație în viața noastră, dar ne gândeam că a avea un copil ar putea să ne încurce în proiectul nostru de viață. La începutul anilor 2013, am simțit că nu mai vreau să trăiesc doar pentru weekenduri sau vacanțe și, încurajată de Liviu, am zis că iau o pauză sau îmi caut un alt job. Liviu îmi spunea să-mi iau un an sabatic, dar eu i-am zis că e prea mult pentru mine să nu lucrez atât timp, poate 2-3 luni. Chiar în a doua săptămână după ce mi-am dat demisia, am aflat despre o fundație care își deschisese un apartament social în care stăteau câteva fetițe și aveau nevoie de voluntari care să le ajute pe educatoare, îngrijitoare. 

Am început să merg la acel apartament. M-au copleșit acele fetițe. Eu credeam că situația orfelinatelor din România se rezolvase, nu știam că și în București există așa ceva. Așa că, am fost foarte afectată emoțional văzând câtă nevoie afectivă aveau acei copii. Care, de altfel, aveau absolut tot ce puteau să aibă nevoie în acel apartament – condiții bune, alimente sănătoase, haine noi. Fundația avea niște sponsori de peste ocean care le trimitea absolut tot. Personalul era ok, dar fetele aveau nevoie de susținere afectivă. 

Veneam în fiecare seară acasă și îi povesteam lui Liviu care a devenit și el, în timp, parte din această poveste. Iar de Paște, copiii erau dați, de obicei, în familii pentru a petrece sărbătorile. Și, una dintre fetițe nu avea unde să meargă. Era genul de copil mai rebel, de care se ferea lumea. Dar eu aveam o relație foarte faină cu ea. Și mi-am dorit să o luăm la noi acasă de acele sărbători. Iar zilele respective au făcut diferența pentru noi, atunci am realizat cât de mult contează pentru cei mici să se simtă în familie. 

Atunci ne-am dat seama că acel copil are nevoie de noi. Am făcut cererile necesare pentru a o lua în plasament. Dar au trecut mai bine de doi ani de piedici, obstacole și refuzuri, ni se spunea mereu că nu se poate. 

Dar de ce nu se putea?

Liviu: În perioada respectivă, 2013-2014, filosofia de intervenție era orientată către rezidențial. Și atunci ți se spunea că este mai bine ca cei mici să stea în astfel de case sociale pentru că o familie nu ar face față. Legislația de atunci încuraja rezidențiatul, plasamentul familial era undeva la limita legalității, nu existau norme pentru așa ceva, era la dispoziția directorului direcției, dacă își dădea semnătura sau nu. De altfel, mulți dintre ei chiar se credeau Dumnezeii acestor copii care ajungeau în familii doar dacă voiau ei, au fost și replici de genul acesta. 

Atunci ne-am dat seama de două lucruri – trebuie să luptăm pentru plasamentul familial și trebuie să avem modificări în legislație. Și, în cei doi ani, am identificat ce trebuie să se schimbe în lege. Atunci când am început asociația, ne-am alăturat inițiativei România fără orfani. Am preluat rolul de coordonare a obiectivelor de lobby în această zonă, iar din 2016, am început să schimbăm legislația și anul trecut am finalizat toate aceste eforturi. Iar acum avem norme de plasament, am eliminat în instanță o serie de elemente care duceau la blocarea plasamentului familial care era, până acum, limitat la cercul social al părinților biologici. Am modificat legile 272 și 273 – Protecția copilului și Regimul juridic al adopției. Iar astăzi dacă cineva își dorește să ia un copil în plasament, lucrurile nu mai sunt în zona gri. 

Revenind la voi… ce s-a întâmplat după cei doi ani?

Mirela: În cei doi ani, eu făceam voluntariat și la Spitalul Marie Curie, la secția de chirurgie pediatrică. Mergeam și în alte apartamente sociale. Și, la un centru de primiri urgențe unde am cunoscut un bebeluș care avea 3-4 luni. Nu îl lua nimeni de acolo. Îi căutau asistenți maternali care să aibă grijă de el până era declarat adoptabil sau reintegrat în familia biologică. Dar nu puteau să-i găsească pe nimeni pentru că micuțul se născuse cu multe probleme medicale – se născuse prematur cu scor Apgar 1, practic din toate semnele vitale îi mai bătea doar inima și aceea cu malformații. 

Atunci, am venit acasă, am vorbit cu Liviu, și ne-am decis să îl luăm noi. Având în vedere că cel mic avea atât de multe probleme, cum am depus cererea de luare în plasament, l-am și avut acasă – am depus cererea miercuri și vineri ni l-au dat în învoire. A fost un adevărat carusel de emoții. Și tot ce părea imposibil, a devenit posibil. Dragostea și capacitatea mea de îngrijire… vedeam cum Dumnezeu îmi turna dragoste pentru cel mic, un copil pe care nu-l dorea nimeni care pentru mine era cel mai minunat. Acum are deja opt ani. Și este bucuria noastră!

Și în tot acest demers, ne-am dat seama că nu putem să luăm acasă toți copiii care ar avea nevoie de noi. Dar Liviu îmi tot spunea că avem niște limitări, un apartament în care nu ar fi încăput. Atunci ne-am dat seama că cel mai bine ar fi să facem o asociație care să fie ca o voce a lor. Am început cursurile în tot felul de traume și ne-am dat seama cât de important este ca toată lumea – părinții, îngrijitorii, asistenții – să fie bine pregătiți. 

Voi câți copii ați adoptat?

Doi. Am fi putut ajunge ușor la 4-5, dar ne-am concentrat eforturile pentru a construi asociația prin intermediul căreia am ajutat sute de micuți și peste 3000 de adulți instruiți în acest domeniu. Individual putem face puțin, dar împreună putem foarte mult, mult mai mult. 

Liviu, nici tu nu aveai vreo experiență în acest domeniu. Dar acum ești și tu parte din asociație, dar faci exclusiv asta?

Nu, eu lucrez în continuare în aceeași companie de consultanță pentru Europa, Orientul Mijlociu și Africa. Între 2010-2013 am călătorit foarte mult, dar după această perioadă am început să lucrez foarte mult online, economisind astfel timpul de mers la birou – firma avea birou în nord, noi stăm în sud și, am făcut un calcul, pe an economisesc 500-600 de ore. Și, așa, lucrând remote, am investit tot acest timp în asociație. Iar din 2017 sunt și Președintele boardului Asociației România fără Orfani. 

Și, tu, Mirela? Bănuiesc că nu ai revenit în domeniul bancar…

Nu, nu (râde). Ne-am dat seama că cei mici au nevoie de multă dedicare și multă atenție, așa că m-am dedicat lor și asociației.