Cum am luptat cu invazia brâncuşilor falşi

Pentru că pregătesc, pentru 10 mai, o seară în care voi vorbi, aici în Provence,  despre Brâncuşi unor francezi pasionaţi de România şi de cultura română, mi-am adus aminte de un articol care mi-a adus cîteva citaţii la tribunal. Publicasem, în Academia Caţavencu, o pagina 3 (pagina de investigaţii) cu titlul “Brâncuşi şi Clona infinitului” (da, clona, nu coloana!) despre o escrocherie pusă la cale de “un grup organizat”. Primisem informaţii (susţinute de dovezi) că pe piaţa de artă “gri” apărusereă în jur de o sută de mici lucrări “atribuite” lui Brâncuşi. Sursa mea mi-a prezentat chiar o filmare în care unul dintre membrii “grupului oganizat” scotea dintr-o sacoşă de rafie cîteva lucrări învelite în ziare: noile opere inedite ale lui Brăncuşi. De fapt, nişte contrafaceri absolut grosolane. Dar asta nu i-a împiedicat pe organizatori să expună “marea descoperire”. Unde au stat atîta vreme aceste noi lucrări ale lui Brâncuşi? Răspunsul oferit celor care se interesau a fost simplu: în podurile unor doamne în vîrstă care s-au temut să le scoată pînă acum. Între timp s-a întregistrat primul scandal cu un fals Brâncuşi vîndut în Peru pe cîteva milioane de dolari. A fost o ştire la vremea respectivă, statueta cu pricina a fost trimisă în România pentru evaluare, iar răspunsul a fost clar: e un fals. Dar montajul cu noile lucrări mergea mai departe. Cum era vorba de o sută de sculpturi “atribuite” lui Brâncuşi, şi cum preţul cel mai mic era de trei milioane de dolari, faceţi un calcul rapid şi vedeţi dimensiunea fraudei: peste trei sute de milioane de dolari, scoase din sacoşa de rafie şi dezvelite din ziare. În ampla operaţiune a fost cooptat şi un om politic puternic al momentului, mare colecţionar, care apare într-o poză a vremii cu un neo-Brâncuşi pe fundal. Între timp apăruse o revistă dedicată lui Eminescu şi ilustrată cu imagini ale făcăturilor atribuite sculptorului din Hobiţa. Făcute pe cînd mai era în ţară, deşi încercau să imite stilul ultimei etape din creaţia brâncuşiană. Adică marele artist făcuse în România ceea ce ştia că va face doar în Franţa. Ciudat raţionament. Revista dedicată lui Eminescu introducea, aşadar, ideea că şi falsurile “grupului” sînt de valoare.

După apariţia articolului am fost dat în judecată. De unul din iniţiatori, celebru prin faptul că reuşise să vîndă cuiva “ceasul lui Eminescu”. Acum venise ceasul lui Brâncuşi să fie valorificat. Am mai avut procese, vreo douăzeci în total, în nume propriu, plus alte zeci în solidar cu revista. (am pierdut unul singur în România, dar l-am cîştigat la CEDO!). Restul au fost procese pierdute de reclamanţi.

În cele mai multe cazuri eram reprezentaţi doar de avocatul revistei, Doru Costea, nu se cerea şi prezenţa noastră în sala de judecată. De data asta, însă, am primit citaţie “în persoană”, aşa a decis judecătorul. Aflasem că reclamantul adunase tot felul de mărturii în favoarea lui şi că, probabil, va aduce la bară nişte “experţi” gata să-i dea dreptate. Lume dispusă la fărîmituri din caşcavalul potenţial de trei siute de milioane. (şi încă asta nu a fost destul, prostălăii din grupul organizat au anunţat că vor mai fi suprize, se vor mai găsi noi lucrări de Brâncuşi. Curată premeditare.)

Ziua procesului, am ceva emoţii, e prima dată cînd am ajuns la bară, în viaţa mea. Judecătorul îmi spune să stau în poziţie de drepţi, cu mîinile lipite de corp. Am crezut că e o glumă, dar nu era. Am fost întrebat ce am de spus în apărarea mea.

– După cum se ştie, marele sculptor Constantin Brâncuşi nu a mai lucrat nimic după moartea sa- am zis, iar în sală s-au auzit hohote de rîs.

– Ce afirmaţie e asta? M-a întrebat judecătorul. Sigur că nu a mai lucrat după moarte, cum să lucreze?!

– Iată că sîntem de acord- am replicat. Dacă nu a mai lucrat după moarte, aceste lucrări nu aveau cum să apară. Pentru că Brâncuşi, însuşi, cu mîna lui, a făcut o listă cu toate lucrările sale făcute, evident, în timpul vieţii.

– Şi ce e cu asta?- a continuat judecătorul dînd o probă că nu inteligenţa e prima lui calitate.

– Păi dacă nu figurează pe acea listă, şi niciuna din aceste lucrări nu figurează, înseamnă că nu le-a făcut Brâncuşi.

– Da, asta e clar…dacă nu figurează, nu i se pot atribui…Da, mulţumesc, sînteţi liber.

Şi liber am rămas de atunci!

Nu ştiu soarta “lucrăricilor” (cum le-a spus cineva), dar se pare că operaţiunea “Noi opere ale lui Brâncuşi descoperite în poduri de case vechi” nu a ţinut.  Iar cunoscutul personaj politic s-a trezit în birou cu o piatră fără valoare pe care, probabil, o foloseşte ca presse-papier.