Cum poți vinde avioanele lui Băsescu și Ceaușescu? Alina Panico, manager de comunicare - casă de licitație: „Din Suedia, în America de Sud, din Spania în Japonia, toată lumea a auzit de noi!”

Alina Panico vine din Republica Moldova, și-a lăsat în urmă familia care a învățat-o de mică despre țara ei, România, și s-a mutat la Brașov, pentru studii de Comunicare.

S-a întors o singură dată în Chișinău, cu intenția de a contribui la o schimbare în țara în care s-a născut, dar după un incident cu implicații politice, în care s-a trezit că ii este interzis accesul în postul de televiziune pentru care lucra, Alina a decis să nu se mai uite în urmă.

Lucrează acum pentru una dintre cele mai celebre case de licitații de la noi și a participat la cea mai importantă tranzacție non-artă de la noi: vânzarea avioanelor lui Ceaușescu și Băsescu.

De ce ai venit tu în România?

Alina Panico: Cred că am ales sfatul bunicului meu și bine am făcut. Educația mea a fost deloc una modestă; am primit educație de la părinții care au avut joburi de profesori sau medici și care s-au străduit să-mi transmită acele valori de bază pe care trebuie să le aibă un om, iar printre acestea a fost să nu uit niciodată de faptul că sunt româncă și că a mea casă este România.

Cine era acest bunic?

Alina Panico: Era bunicul din partea mamei, bunicul Nicolae. El îmi arăta tot timpul pe hartă unde sunt Carpații, unde este Dunărea și faptul că acest pământ este și pământul nostru, că am fost cândva o țară mare și că, dacă nu a ajuns el să trăiască în România, măcar eu să fac acest lucru.

El de ce nu a ajuns să trăiască în România?

Alina Panico: Probabil din cauza unui regim care ne-a făcut să gândim altfel, l-a înrădăcinat pe el acolo, motiv pentru care nu a putut să lase familia. Deja erau părinții mei și familia unchiului și atunci a fost destul de dificil. Probabil că dacă era într-un alt context… sau poate avea nevoie de mai mult curaj.

Ce anume îi hrănea lui și ce îți hrănește ție acest patriotism?

Alina Panico: Probabil neadevărul istoric, faptul că există niște lucruri făcute la comanda lui Hitler și a lui Stalin – și aici mă refer la crearea statului artificial Republica Moldova – și faptul că nu am izbutit să facem acest lucru. Și aici nu o să arăt cu degetul către nimeni că nu știu exact cine este vinovat, dar cred că nu se dorește împlinirea acestui deziderat. Nu mai este un proiect de țară sau o prioritate națională. Este motivul pentru care mă văd, de multe ori făcând lucruri mici, dar de care sunt mândră și zic că pot contribui într-un fel sau altul. Nu neapărat la realizarea unirii, dar la distribuirea unor informații de care tânăra generație uită: de a fi român, de a ține la valorile românești, de a ne mândri cu ele și nu doar de 1 Decembrie.

De ce ai rămas aici?

Alina Panico: Am venit la studii în 2010 și prima mea interacțiune a fost în gară, în Brașov, unde am ajuns la 7 dimineața. Era hărmălaia aia de dimineață și m-am gândit că în sfârșit am ajuns într-un loc în care limba română se vorbește corect. Am rămas aici pentru că am ajuns să studiez într-o țară în care corupția nu este una dintre formele prin care poți să ajungi șef de promoție sau să te facă să avansezi în carieră. Eu și în liceu, în Republica Moldova, chiar dacă învățam, la tezele de la liceu se adunau bani pentru profesor. Nu mai vorbesc de facultate – am vorbit cu colegii mei din liceu și îmi spuneau că dădeau sume imense. Chiar dacă învățau. Aici, în România, nu că nu mi s-a întâmplat, dar nu am auzit să se întâmple. Poate se întâmplă, dar nici nu am fost martoră, nici nu am participat la astfel de lucruri.

Cum se făcea departajarea?

Alina Panico: Dacă tu nu dădeai bani, nu treceai. Sau îți dădea un 5 să te treacă, dar tu nu voiai să-ți strice media. Mie nu mi-a plăcut niciodată matematica și nici nu am fost strălucită. Făceam meditație, iar meditațiile erau un paravan de a da mită profesorului doar ca să mă treacă.

Ce specialitate ai ales tu prima dată?

Alina Panico: Prima dată am fost student basarabean al Statului Român – mulțumim Statului Român care oferă mii de burse elevilor de liceu și de gimnaziu – și aveam trei opțiuni: Galați, Cluj și Brașov. Am ales Brașov, unde era un singur loc la bursă. Mama mi-a spus că, dacă vreau să ajung în România, trebuie să intru la bursă, pentru că situația materială nu era foarte bună cât să mă poată susține. A fost un loc și l-am luat eu. A fost cea mai mare bucurie. Am făcut Litere, Română-Engleză. Din păcate am profesat doar o lună de zile. Dumnezeu le rânduiește pe toate și mi-am dat seama că nu-mi place să fac asta zi de zi, așa că am dat la a doua facultate, la Comunicare și Relații Publice în cadrul aceleiași Universități Transilvania.

Și în tot timpul ăsta tu aveai bursă de la Statul Român și atât?

Alina Panico: Da, și îmi mai trimitea și mama o dată la două-trei luni o sută de euro. Căminul nu îl plăteam și aveam bursă de 70 de euro pe lună. Asta din 2010 și până în 2013. Când m-am înscris la a doua facultate, nu am mai putut să fac la buget și am făcut la taxă. Părinții mei nu au fost de acord, pentru că trebuia să plătesc, așa că m-am angajat. Făceam promoții la supermarketuri în weekend la apă (Dorna) sau mergeam pe munte și făceam promoție la Barny și, după asta am avut un job de weekend într-un magazin de paturi și saltele. Apoi, la sfârșitul primului an de facultate, cream conținut pentru niște site-uri – produse de slăbit sau așa ceva. Scriam texte. Ulterior am dezvoltat, alături de o echipă de la Universitate, un proiect televizat – Student Show se numește și este și în momentul de față. Sunt tare mândră că am stat la baza creării acestui proiect – le dă posibilitatea studenților să facă practică, iar ulterior să fie angajați într-o anumită televiziune cu această experiență. Ei fac ce face un reporter: merg pe teren, fac interviuri, scriu știrea… am fost acolo angajată și apoi, căpătând experiență și punând în aplicare cunoștințele teoretice de la facultate, am început să organizez evenimente și să cochetez cu PR-ul.

Tu ce îți doreai?

Alina Panico: Nu știam. Voiam să mă înrădăcinez în România, dar pentru că spiritul civic de activist era neliniștit, în 2016, după ce am terminat facultatea eu eram foarte bine la Brașov: aveam job, făceam evenimente, făceam televiziune în paralel, deja îmi construisem și o mică familie acolo – aveam prieteni foarte mulți. Și totuși am zis că mă întorc în Republica Moldova, poate o să pot schimba ceva. Și am făcut asta, doar că sistemul este mai puternic decât o tânără de 25 de ani. Am lucrat în cadrul unei televiziuni – 10 TV – care a fost construită din donațiile românilor de pretutindeni și din granturi. În Republica Moldova există această lipsă acută de presă românească. Toată presa era controlată de regimul Plahotniuc. Acum lucrurile s-au mai schimbat de când e Maia Sandu. În 2016-2017 era controlată de Plahotniuc, de Dodon, de Moscova și așa mai departe. Și a fost construit acest proiect televizat care a avut succes până în momentul în care Silviu Tănase, fiul regretatului Constantin Tănase – cel care a înființat ziarul Timpul, la Chișinău, ziar românesc – a primit bani prin reclamă de la Plahotniuc. Era un post de televiziune independent, 100% românesc, era visul meu realizat de a transmite ce se întâmplă în România publicului din Republica Moldova. Evenimente, să arătăm ce pensii primesc aici românii, ce joburi au, ce viață socială – practic să facem această comparație. Și în momentul în care am aflat că se primesc bani de la regim m-am împotrivit, am dat o știre despre Plahotniuc în care era criticat de către un europarlamentar german și mi-au spus că nu trebuie să dau știrea aia. Am întrebat de ce, deși era evident, și am dat-o. A fost cap de jurnal în acea zi și toate site-urile și televiziunile au preluat-o. Asta pentru că în timpul jobului la această televiziune, eu am construit o relație foarte strânsă cu mulți europarlamentari. Mă duceam o dată la 2-3 luni la Bruxelles să fac tot felul de interviuri, aveam întâlniri, eram destul de conectată cu europarlamentarii de la Bruxelles. Și primeam pe mail tot felul de informații, de subiecte, printre care și ăsta. A doua zi a venit acest Silviu Tănase cu doi bodyguarzi, ca și când prezentam un mare pericol – pe net sunt imagini pentru că eu am filmat toată scena – pentru a mă scoate din redacție. Și atunci mi-am dat seama că nu sunt în locul potrivit și, probabil, nici la momentul potrivit și m-am gândit că a fost o încercare, am mai dat o șansă dar nu am avut sorți de izbândă. Din acest motiv m-am întors în România, de data aceasta în București. Am făcut câteva campanii pe o perioadă de 9 luni și apoi m-am gândit că trebuie să-mi găsesc un job de om mare, să nu mai merg pe proiecte sau freelancing și așa am ajuns la Artmark. Nici CV nu aveam pentru că până atunci mă angajasem prin recomandări.

Ce a fost surprinzător, ce a fost frumos la Artmark pentru tine?

Alina Panico: A fost spectaculos că era nou totul pentru mine și spectaculos pentru că tot ce vezi în filme se întâmplă aici. Vedeam acele filme când se adjudecau anumite loturi, cum veneau oamenii la galerie… Frumos… este însăși lumea asta de aici. Aici mă refer nu numai la artă sau că sunt înconjurată zi de zi de frumos și de tablouri, de obiecte rare, ci și de oameni. Sunt de o anumite calitate, vorbim de un alt statut. Fiecare zi e frumoasă și spectaculoasă la Artmark

Ce faci tu acolo?

Alina Panico: Eu am început să fiu PR din 2019, din 2021 am fost avansată. Acum sunt Director de Comunicare și PR. Multe fac. Începând de la strategia de comunicare a casei de licitații și până la susținerea unor conferințe de presă sau a unor evenimente, interviuri către presă, comunicate de presă, newslettere și, bineînțeles, vorbim și de comunicarea internă. Este interesant, este obositor, nu o să ascund asta. Este foarte multă muncă, dar rezultatele vorbesc și atunci când tragi o linie și vezi și rata de adjudecare și preluarea în presă și mulțumirea colegilor și a superiorilor atunci îți spui că tot acest efort a meritat.

Ce ți-ar trebui să te muți din nou în Republica Moldova acum?

Alina Panico: E clar că nu o să fac asta. Nu m-ar convinge nimic. Dimpotrivă – aș face mult mai multe lucruri ca să-i aduc pe părinți aici. Eu tot sper și sper că ei vor veni aici.  Eu mă duc acasă doar pentru ei. Toți prietenii mei sunt fie în România, fie plecați în Vest. Recent am fost la nunta celei mai bune prietene ale mele, care stă în Danemarca. Eram la masă din Londra, Amsterdam, Frankfurt, Austria, București, Danemarca. Nimeni nu era din Chișinău. Toți au plecat. Fratele meu este în America, este căsătorit, are copil și e clar că de acolo nu mai vine. Au rămas părinții mei. Eu sper tare mult să-i conving să vină aici. Să cumpărăm o căsuță și să-i fac lui tata vie, că din cauza viei nu putem noi să venim în România. El face un vin foarte bun, face țuică și îi place tot procesul ăsta. I-am spus că și în România e solul foarte bun.

Recent am făcut un master de doi ani de Brand Management și Comunicare Corporativă la SNSPA, am prins online din fericire, dar am susținut disertația fizic. Am făcut despre piața de artă pentru că vreau să-mi fac și doctoratul tot pe zona asta pentru că sunt foarte puține lucrări și se cercetează foarte puțin zona asta și am zis să aprofundez mai mult și să văd cum stau lucrurile și să contribuim cât mai mult la creșterea și maturizarea pieței românești de artă. Avem cu ce ne mândri.

Încotro te duci? Ce îți dorești?

Alina Panico: Momentan îmi doresc o familie. Acest instinct mi s-a dezvoltat în ultima perioadă. Eu mereu am visat să am o casă, să-mi cumpăr apartament să știu că este al meu și s-a realizat. Iar când bifezi un obiectiv, treci la următorul. Doar că aici nu mai poți să faci singură. Nu mai ține doar de tine. E un pic cam complicat și cred că Dumnezeu are pregătit un plan pentru mine și în zona asta. Pune multă presiune mama pe mine și am încercat să-i explic că nu e ca și cum eu nu-mi doresc. Din punct de vedere profesional eu cred că sunt realizată, am bifat și am făcut foarte multe lucruri și urmează să mai fac. Ce ține de mine, ce pot eu să fac singură, depun tot efortul ca să pot să îndeplinesc. Dar urmează familia. Asta îmi doresc acum.

Care a fost cea mai mare tranzacție de care ești foarte mândră pe care ai comunicat-o la Artmark?

Alina Panico: Avioanele ROMBAC. În primăvara anului 2021, eu am avut un boom de imagine. Am ajuns din State până în Australia. Eu fac monitorizarea presei după trimiterea comunicatelor și efectiv nu mai ajungeau pătrățelele ca să mai pun link-uri. Am trimis mai departe și am zis ”și multe altele” că nu aveam cum să le culeg pe toate. Au scris cele mai mari agenții de presă din lume. Acele două avioane au fost avioane prezidențiale: unul dintre ele a fost al lui Ceaușescu și unul al lui Traian Băsescu. Practic ei foloseau aceste avioane pentru a merge la tot felul de întâlniri, la evenimente speciale. Au fost adjudecate – cred că aveau prețurile de pornire foarte mici, undeva la 7000 de euro și unul a fost adjudecat pentru 95 de mii de euro și altul pentru 120 de mii de euro. În acel an a fost și cea mai mare tranzacție la nivelul casei. A avut un capital de imagine extraordinar. Avionul lui Băsescu a fost mai scump.

Mai sunt câteva lucruri pe care le-am făcut alături de Alexandru Bâldea – am reușit ca ziua de 15 mai, atunci când e născut Nicolae Grigorescu – să fie prin lege Ziua Națională Nicolae Grigorescu. Asta am reușit noi făcând acel dosar destul de stufos. Mai sunt câteva realizări micuțe de care mă bucur. Eu mă hrănesc din rezultate. Îmi place să văd că munca mea dă roade și îmi alimentez bateriile și pentru următorul task. Îmi place să văd totul ca pe o provocare. Eu nici nu simt că muncesc pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar recent vorbeam cu cineva că avem câteva mașini și am făcut un podcast cu stand-up-erul Costel și proful meu de dicție, care făcea podcasturile astea, m-a întrebat cum sunt aici, dacă îmi place. I-am spus că îmi place foarte mult și m-a întrebat de ce nu m-am dus în televiziune, de ce am ales PR-ul. Și i-am zis că televiziunea nu se mai face cum se făcea pe vremuri. Și a zis că o să-mi spună dacă aude ceva. Atunci m-am mirat și i-am spus că nu vreau asta pentru că mie îmi place foarte mult ce fac. Îmi place acest job. Îmi place să cresc și eu și să cresc și imaginea companiei, valoarea ei în exterior. Îmi place să fiu statornică. Nu vreau un job nou să o iau de la capăt. Dar nu știu pe viitor. Viața este interesantă și plină de surprize! Dacă mi se va lansa o provocare care să fie mai ofertantă, e posibil să nu spun NU!