Cum s-a ajuns la Fridamanie şi ce putem învăţa din arta Fridei Kahlo

Jean Paul Gaultier a folosit drept model corsetul ei chirurgical pentru colecţia de primăvară/ vară din 1993;  Beyonce a făcut un costum de Halloween în onoarea ei. Revista italiană Vogue i-a dedicat un întreg număr în decembrie 2014. Acum, muzeul Victoria and Albert Museum din Londra îi dedică o întreagă expoziţie ce aduce în discuţie modul în care a reuşit să-şi creeze propria identitate artistică, una atât de puternică încât a dus la fenomenul cunoscut astăzi cu numele de Fridamanie. Expoziţia, intitulată ”Making Her Self Up”, cuprinde obiecte vestimentare şi obiecte personale care nu au mai fost expuse nicăieri până acum în afara Mexicului (haine, cosmetice, piciroul protetic, autoportrete) – toate reconstruind imaginea răvăşitoare a unei artiste fără egal.

Ce este Fridamania?
„Fridamania” se referă practic la statutul de celebritate şi de cult, pe care artista mexicană Frida Kahlo, dar şi alţii, au cultivat-o. Imaginea artistei tinere şi frumoase lovite de soartă avea să fascineze de la bun început lumea, care a transformat-o într-un adevărat icon cultural: a contractat poliomielita la vârsta de şase ani şi a rămas cu un picior mai scurt decât celălalt, a fost implicată, la vârsta de 18 ani, într-un accident de tramvai şi a suferit răni atât de profunde  (coloana vertebrală a fost fracturată în trei locuri) încât a trebuit să suporte mai multe operaţii pe parcursul vieţii sale relativ scurte (a murit la vârsta de 47 de ani).

Popularitatea ei se datorează mai multor elemente: prima carte biografică scrisă de criticul de artă Raquel Tibol; descoperirea obiectelor ei personale o dată cu inaugurarea muzeului Casa Albastră (unde s-a născut şi a murit) din New Mexico; filmele biografice precum ”Frida”, din 2002, cu Salma Hayek. Să nu uităm apoi contribuţia remarcabilă a lui Kahlo la arta universală prin felul radical în care a portretizat femeia. Frida a reprezentat realitatea, s-a reprezentat de fapt pe sine, într-un mod şocant, interpretând în acelaşi timp într-un mod inedit subiecte precum maternitatea, sexualitatea şi poziţia socială a femeilor. Durerea, hainele, libertatea ei sexuală, emanciparea rolurilor de gen, arta ei, obsesia ei faţă de maternitate, implicarea ei politică, feminismul şi dragostea ei necondiţionată faţă de Diego Rivera (soţul său) – au fost  elementele ideale pentru a crea o tendinţă, un fenomen şi chiar o religie în jurul unuia dintre cei mai interesanţi artişti.

Frida Kahlo, ea însăşi o operă de artă
Frida a început să picteze pe când era imobilizată la pat (cu ajutorul unui cadru special şi al unei oglinzi montate deasupra patului), majoritatea lucrărilor ei (descrise de critica de artă ca fiind suprarealiste) fiind auto-portrete. Ideea de a se autoreprezenta a fost modalitatea ei de a vorbi despre sine şi despre suferinţele ei, despre iubiri fără margini, dezamăgiri, viziuni; o modalitate de a-şi revendica de fapt propria viaţă, de a-şi susţine propria identitate. Frida Kahlo a ajuns astfel să reprezinte un arhetip în care viaţa şi opera de artă devin inseparabile.

Arta ei vizibil influenţată de cultura indigenă mexicană (culori strălucitoare, simbolism adptat la mitologiea mexicană) este una extrem de originală, originalitatea ei datorându-se în principal, subiectivismului său aparte. „Mă pictez pentru că sunt atât de des singură, pentru că eu sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine.”

Viaţa ei marcată de tragedie a condus la una dintre cele mai fascinante şi atrăgătoare naraţiuni dramatice ale artistului tragic prin excelenţă declanşând, în acelaşi timp, fanatismul din jurul vieţii lui Frida Kahlo.

Curajul de a-şi recunoaşte identitatea sexuală într-o societate patriarhală
Identitatea ei sexuală a fluctuat întoteauna de la masculin la feminin, de la feminin la androgin. Când a fost tânără, se comporta ca un băiat adolescent; când era mai în vârstă, opta pentru feminitatea extremă.
Frida a fost o personaă bisexuală care s-a confruntat cu probleme de mobilitate după acel accident cumplit, ceea ce a dezavantajat-o clar într-o societate patriarhală cum era cea din Mexicul secolului al XX-lea. În timpul căsătoriei cu Diego Rivera, Frida a avut relaţii şi cu alţi bărbaţi, dar şi cu femei. A avut însă curajul să-şi recunoască identitatea sexuală şi să se exprime într-un mod inedit prin artă. A devenit astfel o artistă apreciată, recunoscută la nivel mondial, dar şi un simbol al comunităţii

LGBT, ceea ce ne arată că putem depăşi forţele opresive ce guvernează aproape orice societate.
Arta ei nu doar atrage prin subiecte, cromatică şi tragism, dar şi inspiră şi oferă exemplu pentru toţi cei care se confruntă cu probleme de identitate, cu drame personale, cu prejudecăţi sociale.

Cum a ajuns Frida Kahlo să impună cultura mexicană în industria modei
Adesea se îmbrăca în costumul tradiţional Zapotec din regiunea Tehuana – un indiciu al puterii matriarhiei. Purta lanţuri lungi, mărgele de coral, colier aztec. Dinţii ei străluceau de aur.
Frida s-a folosit de modă pentru a-şi ascunde imperfecţiunile reuşind să redea în acest fel spiritul plin de energie şi culoare al culturii mexicane. Eşarfa ribozo, rochile Tehuana, coroniţele florale sunt doar câteva dintre detaliile vestimentare prin care Kahlo a reuşit să impună cultura mexicană în industria modei. Givenchy, Comme des Garçons şi Jean Paul Gaultier se numără printre creatorii de modă care se inspiră necontenit din universul artei sale.

Expoziţia de la Victoria and Albert Museum, care va rămâne deschisă până în luna noiembrie,  este aşadar un pretext de a readuce în discuţie o artistă cu totul aparte, care a reuşit să-şi creeze o identitate artistică atât de puternică încât aceasta continuă să influenţeze artele şi mentalul colectiv în cele mai nebănuite feluri.