Cum să supraviețuiești presiunii din UNATC? Afli răspunsuri cu Vera Ion, scenaristă și scriitoare: „Am plecat la luptă cu senzația că e ceva greșit cu mine, că trebuie să-mi ascund sensibilitatea, crezând că am un handicap într-un fel!”

Vera Ion este scriitoare și scenaristă, vine dintr-o familie de cercetători în matematică și s-a format ca profesionist în industria filmului și în teatru după o experiență dureroasă dar formatoare, prin care și-a găsit validarea asupra calității muncii ei și a drumului pe care-l avea de urmat.

Ruxx este un film feminist?

Vera Ion: Da, e un film feminist, pentru că vorbește foarte mult despre femei, deci asta îl face automat reprezentativ pentru femei, deci feminist căci expune o perspectivă feminină și vine dintr-o echipă destul de puternic feminină, adică eu, care l-a scris, Iulia Rugină, care a regizat șase episoade. Aș zice că a fost clar o intenție de a prezenta poveștile unor femei; e o zonă la care am acces pentru că ăsta este istoria genului pe care am trăit-o, așa cum sunt atât de multe povești, foarte bogate, ale multor femei pe care le-am cunoscut în viața asta și care mi se pare că ajung foarte puțin pe ecran și mai ales în televiziune, unde, în general, din păcate până acuma, femeia e mai mult o funcție dramaturgică. Mi s-a părut foarte interesant de explorat o zonă în care putem avea niște personaje mai complexe, care să nu fie doar amanta, soția sau agenta sexy, care este acolo ca să ne spălăm ochii.

Întrebarea mea era de ce pentru tine este o misiune personală?

Vera Ion: Asta are legătură cu dorința puternică de a vedea personaje feminine tridimensionale pe ecrane. Simt lipsa reprezentării acestora și simt faptul că televiziunea poate să influențeze viața, că are o putere destul de mare, mai ales fiindcă are un public atât de larg, și cred că ai o responsabilitate, atunci când scrie niște personaje într-un serial feminin, să te gândești un pic și la ce simt, văd și gândesc persoanele feminine care văd personajele acelea.

Hai să intrăm pe cealaltă ușă, cea personală. Care sunt detaliile din viața ta care te-au făcut să ai atenție asupra acestui subiect? Fiindcă sunt multe femei care simt la fel dar nu fac din asta o misiune asumată personal și profesional.

Vera Ion: Eu am lucrat foarte mult cu autobiografii în istoria mea de scriitoare. Am acest exercițiu. De exemplu, a fost o piesă de teatru pe care am scris o prin 2012, care a pornit de la o experiență a mea, de street artist, jucând Peter Pan pe South Bank, în Londra, ca job de vară. Piesa descria această experiență, pe care am trăit-o, am scris-o și am jucat-o. Am descoperit că îmi place foarte mult să sap în zona asta autobiografică pentru că, pragmatic vorbind, e mult mai multă informație acolo și cumva se presupune că pe tine te cunoști cel mai bine.

M-am întrebat acum câteva zile, dar nu cred că am preluat povești în sine din viața mea, pe care să le mut, ci mai degrabă dinamici de putere pe care le-am observat în viața mea și în viețile din jur. Sunt câteva relații acolo destul de intense, cum e cea între Denisa și Dragoș, care este o relație abuzivă de-a binelea, în care însă dacă ești prinsă este greu să pui degetul și să zici, „da, este o relație abuzivă, trebuie să ies!”. E genul de relație la care am fost martoră de câteva ori în viață, pe alocuri am trăit și eu niște mecanisme la rândul meu. Cunoscând dinăuntru situația și cunoscând cât de important e pentru persoanele care trăiesc o relație de genul ăsta să o vadă oglindită în ceva, să nu fie ceva de genul: „hai, mă, că nu e așa rău! Nu mă bate totuși! E doar în capul meu”. Mi s-a părut foarte important, dacă tot știu resursele și mecanismele, să le demontez și să le arăt acolo unde am pot.

Am avut o discuție cu o prietenă, care este terapeut, și cu care am lămurit un lucru aparent simplu: într-o dinamică de putere, cel care este în poziția de beneficiar nu va renunța niciodată la rolul acela, pentru că are beneficii multe, de ce să renunțe? De ce să renunți atunci când cineva aleargă pentru tine și poartă toate discuțiile dificile pe care ar trebui tu să le porți și face toată munca emoțională în locul tău, așa cum sunt Moscu și Ruxx.

Cum faci tu această trecere de la o postură de vulnerabilitate, la una de putere și cum acest proces de scriere s-a reflectat și în tine?

Vera Ion: Cred că fiecare dintre personaje își caută puterea ei, dar nu știu dacă putem zice de vreuna din ele că ajunge până la final să o dobândească. Fiecare ajunge la o formă de compromis în care e mai bine decât era la început, ca în viață: ești pe o treaptă diferită față de unde erai când ai plecat, dar ferice de cei care pot să spună: „Gata, am rezolvat, sunt bine!”.

Tu cum faci?

Vera Ion: Eu, Vera, am început să fac asta când am început să petrec mai mult timp cu mine, să înțeleg ce vreau, ce-mi palce să fac. E un proces care durează și ia destul de mult timp. Despre mine am aflat că puterea mea este de a scrie, dar mai vine și faza pe care ți-o asumi onest, nu în limite de ego, ce tare sunt eu că am un show la HBO, ci ca pe o muncă. Mie nu-mi place, dar pentru alți oameni poate să funcționeze, e o compensare bună. Dar pe mine ego-ul ăsta mă împinge într-o zonă care mă împiedică să lucrez cumva.

Când ți-ai dat seama că scrisul e mai mult decât o abilitate de a face compuneri bine notate?

Vera Ion: Am scris de mică. De pe la 11, 12 ani scriam poezii. Cred că era o formă de expresie a unor emoții pe care nu aveam alte instrumente de a le exprima. Deci era o formă de sănătate, cu alte cuvinte; mă simțeam copleșită, nu știam ce să fac, dar mă așezam la masă, scriam și mă simțeam mai bine. Ulterior, s-a întâmplat că cine citea ce scriam zicea: „uuu, ce-ai făcut, dragă, aici?”. Deci, era ceva ce mi se întâmpla, oamenii reacționau pozitiv, eu îmi luam ce aveam nevoie, mă simțeam mai bine când scriam, cunoșteam și oameni noi, fiindcă am început să merg la cenacluri, în tabere, dar genul de asumare, legată de cine sunt, la ce sunt bună a venit mai târziu, recent.

Cred că am avut nevoie de multă validare în viață. Am scris și teatru, iar asta s-a întâmplat destul de devreme, am avut prima piesă montată prin școală, pe la 20 de ani, deci a fost un moment ok pentru mine, în carieră.

Au fost foarte mulți pași, am lucrat foarte mult, am fost la rezidențe, o perioadă destul de lungă am lucrat ca trainer de scris, iar eu am încetat să scriu o vreme, dar am lucrat cu adulții. A fost un proiect independent, „Scrie despre tine”, care a existat timp de 10 ani în București și care a consumat foarte multe resurse, ca energie și ca bani. După aceea am revenit în zona de scriitură.

Cu cine ai învățat să citești?

Vera Ion: M-or fi învățat părinții cred; aveam multe cărți în casă. Am citit în mică, e adevărat. Am fost genul de copil destul de sigur pentru că, din diverse motive, nu am mers la grădiniță, mă îmbolnăveam foarte des, de foarte mică. Mi-am găsit destul de repede o zonă de evadare în povești pe care mi le ziceam mie și în citit, în tot felul de cărți. Deci copilăria mea a fost cu multe cărți și multe povești auto-spuse și auto-zise.

E ceva ce ți-a rămas?

Vera Ion: Din cărți? Fix acum, când vorbeam cu tine, mi-am adus aminte de o carte cu un câine. Am fost distrusă când a murit câinele. Și nu cred că era Colț alb, ci altceva. Dar țin minte mirarea față de faptul că poți să trăiești o emoție de puternică doar citind o pagină. S-a întâmplat foarte rapid, adică citeam, citeam, știam că acel câine nu o s-o sfârșească bine, dar în pagina în care am văzut cum s-a dus din lumea asta, m-a lovit această emoție.

În general, la cum m-am manifestat până acum, sunt o persoană destul de emoțională în procesul de a scrie și trec destul de multe lucruri prin filtrul emoției. Când scriu, când am filmat. Multe lacrimi mi-au curs la filmarea aia. (râde) Trecem la feedback bun, dacă cel puțin trei persoane plâng la video assist.

Ce profesie aveau părinții tăi?

Vera Ion: Sunt matematicieni amândoi.

Și n-a fost frecventabil pentru tine?

Vera Ion: A fost un pic frecventabil (râde). Dar puțin. Cam la clasa a V-a s-a rupt filmul.

Ei erau matematicieni sau profesori de matematică?

Vera Ion: Cercetători, da. Și bunicul era fizician, cercetător și el. Pasiunea asta, de researcher pentru viață cred că am preluat-o destul de mult, doar că am aplicat-o în alt domeniu. Cred că era prea multă matematică și fizică la noi acasă și am vrut să îmi construiesc o teritoriu al meu.

Ce anume te-a fascinat din ce munceau ai tăi sau bunicul tău?

Vera Ion: Bunicul, Victor Simion, s-a dus chiar acum zece zile, la 90 de ani, și a muncit până acum doi ani. A  fost cel mai pasionat om pe care l-am cunoscut în viața mea. El a adus destul de puternic în casă și în mediul în care creșteam pasiunea pentru ce face. Omul lucra în laborator, mereu venea mulțumit, pleca la 6 dimineața la lucru, mergea până la IFA, la Măgurele, deci vedeam mereu pe cineva care a fost conectat foarte pozitiv la ce face. Probabil acest mod de a vedea munca, fără să-mi dau seama, m-a format; cred că am căutat același gen de plăcere a bunicului, când ajungea în laborator.

La părinții mei însă, pentru că munca lor era mult mai abstractă decât ce făcea bunicul, multă vreme a rămas un mister pentru mine. Țin minte, prin adolescență ziceam, cu amuzament, că dacă îl întreb pe tata ce a făcut azi, nu am cum să înțeleg ce îmi explică. Crescând, i-am cunoscut și pe colegii lor și-i vedem cum se entuziasmează de la niște cifre, ca niște poeți ermetici, inițiați într-o știință numai de unii cunoscută.

Dar această hiper-sensibilitate de unde vine? E culturală, cultivată cu niște lecturi sau e moștenită?

Vera Ion: Cred că e moștenită, fiindcă și mama e un om destul de empatic. Dar, este o povară până când începi să înțelegi cum să o gestionezi. Când a făcut Facultatea de Regie Teatru, într-o perioadă în care nici nu exista discursul despre feminism în vreo formă, dificultățile erau foarte mari chiar din familie. Auzeam: „uită-te și tu la tine, ești o față sensibilă, te atinge orice, cum te duci tu să-i zici unuia ca Albulescu ce să facă?” Și am plecat la luptă cu asta, cu senzația că e ceva greșit cu mine, că trebuie să-mi ascund sensibilitatea, crezând că am un handicap într-un fel.

Acum, după multe experiențe și contact cu oamenii, știu destul de bine cum să gestionez această sensibilitate, știu când e cazul să nu mă văd câteva zile cu oamenii, să stau să procesez ce s-a întâmplat. E altceva, dar și pentru că am înțeles-o și nu o mai văd ca pe o slăbiciune.

Chiar sunt curioasă cum arăta Vera care-și bloca emoțiile doar pentru a nu interzice un monstru sacru al teatrului românesc!

Vera Ion: Eram cool, așa. Fumam. (râde)

Cu masculinitate, nu?

Vera Ion: Da, da. Păi, toate persoanele de la masa câștigătorilor erau bărbați. Noi, pe atunci, ce era să facem? Încercam să fim și noi la fel, să ne masculinizăm. Nu cred să fi fost un moment atunci în care să mă fi îmbrăcat…

În rochie?

Vera Ion: Nu, nu.În nici un caz. Numai în pantaloni. Nu zic, până la urmă poți să te îmbraci cum vrei. Chiar mă uitam de curând la o absolventă de regie de teatru care a venit cu un look feminin, cool, așa, cu rochii și machiaj, moment în care am avut un sentiment autentic de admirație, tocmai pentru că din ce trăisem eu, codul, când te prezentai așa, era că ești frivolă și prostuță și că maxim e de ieșit așa la beri și la distracție. Sau la altele, dar nu le mai menționăm. Dar altfel, nu. Altfel, trebuia să te prezinți masculin ca să dai senzația că ești profesionistă. Dar atunci nu știam, nu conștientizam deloc asta.

Când ai început să conștientizezi și să te lupți pe această aparență dureroasă?

Vera Ion: Nu-mi dau seama, dar e o întrebare. Uite, în proiectul „Scrie despre tine”, în proporție covârșitoare, 98%, participantele erau femei. Acolo am cunoscut atât de multe persoane, atât de diferite și atât de bogate ca experiență, care se îmbrăcau în moduri atât de diferite, pe care sigur l-aș fi judecat când eram în mica enclavă UNATC și cred că acolo a fost începutul.

Am realizatcă oamenii sunt super diverși și complecși, iar reprezentarea masculinizată vine doar dintr-o zonă masculină. Dacă ar exista mai multă reprezentare pentru femei, de către femei lucrurile ar fi mai nuanțate. De fapt, cred că se reduce la atât: să fie mai multe femei care fac lucruri.

Uite, mă gândesc acum la UNATC, acest spațiu creativ care ar trebui să te crească și înflorească, dar care pentru tine a fost un bloc de piatră, copleșitor.

Vera Ion: Major, da. A fost o copleșitor. Sunt foarte multe experiențe intense, pe care oamenii le aveau acolo. Acum nu știu cum este, la generația actuală.

Zi-mi două povești relevante!

Vera Ion: Era o relație bizară între profesori și studenți, în sensul că era o comunicare ciudată, mereu aveai senzația că trebuie să cauți acel ceva special, care să fie validat de atenția și admirația profesorului. Toți ne luptam ca să fim noi aceia la care râde mai mult când prezinți planul tău de repetiție. Clar, simțeam cine are mai mult capital de simpatie și cine nu.

Nu știu cum ar putea fi împiedicată asta. Cu mintea de acum aș zice că o formulă mai bună ar fi să existe mai multe seturi de profesori care să se schimbe. Dar noi aveam niște tătici patru ani de zile: proful mare și asistentul. Dorința noastră foarte mare de a reuși, visul care aproape te anula ca cine erai înainte, o dată ce ai reușit să intri la UNATC. Uitai că aveai o valoare de dinainte și că lucrurile nu stau în termenii: exiști sau nu doar prin validarea sau non-validarea profesorului.

Însă ritmul de lucru era foarte intens, stăteam în școală de dimineața până noaptea târziu și a fost prima experiență în care am asociat ideea de muncă, cu ideea de a da totul, totul: orele din zi și din noapte, masa de acasă pentru recuzită. Evident că sinapsa asta nu a fost una sănătoasă, fiindcă nu mai aveai un spațiu al tău în care să te întrebi, cum mă simt eu în legătură cu ce s-a întâmplat, să procesezi. Deci, a fost un tăvălug foarte mare, patru ani foarte intenși, dar și o perioadă în care am și legat niște colaborări foarte importante, cu niște colegi de clasă. Ce s-a întâmplat bine a fost ne-am organizat noi și am avut niște proiecte, din care a învățat foarte multe.

Prin anul doi sau trei a fost un proiect independent, inițiat de unul dintre colegii mei, Bogdan Georgescu, numit Tanga Project, prima experiență în care am colaborat, mai mulți studenți, de la mai multe secții, pentru a face un produs comun: niște scenariști, colegi de la scenografie, alți colegi făceau producția, alții făceau decorurile. Deci a fost prima experiență de colaborare, într-o școală în care secțiile nu colaborau între ele. A fost foarte mișto experiența, mai ales că avem senzația că facem noi, că descoperim noi și că putem să ne luăm o autonomie pe lucru. Am descoperit împreună cu colegii mei și zona socială, în care am trăit conștientizarea impactului tău, ca artist, în lumea reală, adică ce faci, ce contează și ce impact are. În școală făceam parte mult teatru din zona clasică, Cehov, Caragiale, în anul IV, tot cu Tanga, am avut o piesă se chema Rahova non-stop, un maraton de 25 de ore care presupunea să pornim de la punctul zero mai multe echipe, într-un  scuar din Rahova, unde mai lucrasem, știam oameni, documentasem niște povești, iar 25 de ore mai târziu aveam niște piese montate, pornind de la povești de acolo.

Mă rog, cu mintea de acum m-aș întreba de aveam nevoia să ne prăjim așa de tare. (râde) Dar eram tineri, adrenalina era mare, a fost o experiență bună. Faptul că am început să lucrăm în zona Rahova a avut un impact foarte puternic, pentru că ne-am confruntat prima dată cu ideea de realitate; ieșeam din școală, nu mai aveam Cehov, ci o zonă cu oameni reali, cu povești destul de dure. Pe de altă parte, vedeam și impactul pe care îl ai când lucrezi cu oamenii, ceea ce pe mine m-a împins într-o zonă de artă comunitară. Ulterior, am făcut un master la Londra, de community arts, și mi-a plăcut destul de mult să intru și în zona reală, socială, să nu rămân doar în construcțiile clasice.

Deci cumva ți-ai găsit singură pârghiile să ieși.

Vera Ion: Și cu colegii. Prin descoperirea conceptului de artă comunitară, care a devenit foarte puternic și semnificativ. În anul III am aplicat și am primit o rezidență, International Play writing Residency, la Royal Court, în Londra, un proiect care ținea o lună. Ajungeai acolo, făceai parte dintr-un grup de dramaturgi din toată lumea; noi am fost 11 oameni, și lucrai la ceva timp de o lună întâlnind diverși oameni din domeniu.

Acolo mi-am luat confirmarea că nu sunt greșită, pentru că, din momentul în care am intrat la UNATC, totul a început să fie foarte copleșitor și greu de gestionat. A apărut senzația că la mine nu este ceva bine și că nu trebuie să mă mai gândesc la a scrie sau a regiza.

Erau mesaje articulate la acest mod?

Vera Ion: Nu, era concluzia mea,neavând eu instrumente să fac față la presiunea competiției, la presiunea notelor, la faptul că nu aveam destul de mult timp să repetăm, așa încât nu ieșea voiam, profesorii veneau și-ți făceau ei cu mâna examenul, iar tu nu mai înțelegeai ce înveți, cine ești și de ce faci asta. Când am ajuns în această rezidență la Londra, eram în anul III la București și mă aflam  într-un punct foarte jos, în UNATC. Dar felul cum era făcut programul acolo, în sensul că ne-au zis de la început că vom putea să scriem sau nu cât suntem acolo, știind că urmează o lună care are multe experiențe și e posibil să nu găsim timpul să scriem, iar această lipsă de presiune a fost foarte liniștitoare.

Apoi, am avut workshop-uri cu scriitori, l-am cunoscut pe Harold Pinter, ceea ce a fost wow! pentru mine, am stat în aceeași cameră, i-am pus întrebări și am vorbit cu Harold Pinter. El! Numai puterea și faptul că acești oameni sunt acolo să împărtășească cu tine, fără să-ți dea vreun examen, fără să te valideze sau nu. Toți eram super validați și nu se simțea deloc competiția: drama tipei din India e mai grea decât a colegei ei. Era o cultură care făcea loc și nu încuraja competiția asta, ceea ce a fost foarte vindecător pentru mine.

Mi-a venit inima la loc, am scris, mi-a plăcut și am descoperit că era bine, doar că metodele erau grele.

Care e măsura succesului pentru tine?

Vera Ion: Să fie o egalitate între cât investești tu ca energie să cauți proiecte și cât ți se propune. Asta ar însemna cumva o validare.

Iar personal?

Vera Ion: Nu aș atașa cuvântul succes zonei personale. Fericirea sau împlinirea este să trăiesc cu familia mea în pace și bunăstare. (râde) Simplu. Dar e multă muncă pentru a obține asta. (râde)