Cum trăiesc doi părinți după ce au simțit că și-au găsit copiii: povestea fericită a doi frați salvați de pe lista de greu adoptabili

De ce este mai bine să adopți de pe lista de greu adoptabili? Adrian și Cătălina sunt împreună de mai bine de 20 de ani, dar pentru mulți ani pe primul loc a fost cariera. Până într-o zi când au simțit că este timpul să aibă copii. Și-au dorit dintotdeauna să adopte. Iar atunci când au început procesul, au știut că vor să se ducă direct la lista de greu adoptabili. Și amândoi au simțit că Ștefan și Cristina sunt copiii lor. A fost dragoste la prima vedere. 

Au știut de la bun început că vor să adopte doi frați. Și au fost realiști că aceștia o să aibă o vârstă puțin mai mare. Așa că atunci când Ștefan și Cristina au intrat în viața lor, a fost un proces foarte natural. Deși i-au cunoscut la 9, respectiv 11 ani, Adrian nu consideră că a pierdut primii ani din viața celor mici, ci se uită cu speranță la viața pe care o au împreună înainte. 

Ce simți atunci când ți se spune prima dată „mami” și „tati”? Ce se schimbă în viața a doi copii care trec de „la voi acasă” la „acasă la noi”? Și de ce este mai ușor să adopți de pe lista de greu adoptabili? Aflăm împreună de la Adrian Dinu, un tată iubitor și implicat care abia așteaptă să se bucure de următorii zeci de ani împreună cu copii săi. 

Povestiți-ne cum au venit cei doi copii în viața dvs…

Am fost hotărâți, la un moment dat, să adoptăm și, practic, am început procesul. Pentru că, dacă tot amânăm, nu ajungem niciodată la punctul în care chiar începem. Așa că ne-am decis să facem pasul: ne-am luat certificatul de adoptator, după care am început să ne uităm pe profilul copilului adoptabil.

Și, practic, și eu, și soția mea am avut inițial – nu știu – două, trei opțiuni după ce ne-am uitat prima dată. Dar copiii aceștia au fost, cumva, prima noastră opțiune. Adică, amândoi ne-am uitat foarte serios la ei.

Asta ne-a făcut să zicem: „Hai să ne mai uităm o dată!”. A doua zi ne-am dus din nou și tot la ei ne-am uitat, de fapt. Și atunci am hotărât: „Ok, hai să-i blocăm, să încercăm să-i întâlnim.” Și i-am întâlnit.

I-am întâlnit o săptămână și ceva mai târziu. Am avut o vară în care ne-am văzut constant. După care i-am luat la noi, în încredințare, în vederea adopției.

Cum să zic… Totul s-a întâmplat – deși multă lume spune că adopția durează foarte mult și că e un proces complicat – la noi a fost foarte fluent. A mers de la sine. Dacă am luat certificatul de adoptator în iulie, cred, atunci prin octombrie deja copiii erau încredințați la noi, în vederea adopției.

În ce an s-a întâmplat asta?

În 2023. După care ne-am început viața de familie. Chiar dacă adopția nu era încă finalizată, chiar dacă mai aveam lucruri de făcut și mai trebuia să așteptăm cele trei luni de încredințare, așa a început povestea noastră.

Ne-am luat rolul de părinte în serios. L-am luat în piept, cum se spune, din prima, cu tot ce presupune asta.

Deci, practic, copiii au fost prima și singura variantă?

Da. Nu am văzut alți copii. Cu ei ne-am întâlnit, cu ei ne-am plăcut și cu ei suntem și acum.

Și cum a fost prima întâlnire cu ei?

Inițial a fost dificil, într-o anumită măsură, pentru că nu ne cunoșteam. Ei erau un pic influențați și de către asistentul maternal. Nu atât de rău ca în alte cazuri – din ce am auzit de la alte persoane care au trecut prin proces – dar, totuși, a fost o influență.

Țin minte că am avut un mic șoc, pentru că băiatul plângea și zicea că „el are mamă” și că „nu vrea altă mamă, nu-l interesează altă mamă”.

Am aflat, abia un an mai târziu, că asistenta maternală îi pusese să plângă, să ne respingă, și așa mai departe. Dar chiar de la prima întâlnire, după ce a trecut acel episod un pic mai dificil – vreo jumătate de oră – am ieșit împreună în parc, ne-am jucat și, parcă, totul a dispărut. Toată atitudinea aceea de început s-a risipit.

Și noi am trecut printr-un mic șoc, pentru că nu ne așteptam la o respingere chiar din prima. Dar după ce am văzut că lucrurile încep să evolueze într-o altă direcție, am zis: „Ok, hai să ne vedem și a doua oară, și a treia oară, și mai departe.”

Povestea fericită a doi frați salvați de pe lista de greu adoptabili

Fetița este mai mare?

Mai mare, da. Aveau atunci 9 și 11 ani, acum au 11 și 13.

În general, oamenii când adoptă își doresc copii cât mai mici…
Da, însă noi am fost realiști. Știm că, în general, oamenii își doresc ca acești copii să fie mici, să-i crească ei, să nu aibă un bagaj emoțional în spate, să nu fi trecut prin prea multe. Dar, realist vorbind, lucrul acesta este foarte dificil. Iar dacă vă uitați pe profilul copilului greu adoptabil – așa cum se numește – nu poți pleca de acolo fără să fii profund emoționat.

Sunt niște cazuri, unele dintre ele foarte dificile. Sunt copii cu probleme majore, copii cu dizabilități, copii cu foarte, foarte multe nevoi. Iar noi, așa cum am mai spus, nu aveam experiență de părinți.

Ceea ce a însemnat că, într-o anumită măsură, am încercat să găsim copii cu cât mai puține probleme. Iar copiii care apar pe acel profil și au cât mai puține probleme sunt, în general, copii care au un alt „dezavantaj” în ochii celor care adoptă: sunt frați. Pentru că majoritatea nu vor să adopte mai mulți copii. Mulți spun: „OK, adopt un copil.” Dar când sunt frați, automat intră pe lista de greu adoptabili și rămân în sistem.

Și, din nou, sunt copiii care nu sunt bebeluși. Aproape de la început am pornit cu ideea aceasta. Ne-am dorit să găsim niște copii care să fie sănătoși, pentru că, neavând experiență ca părinți, nu știam dacă am fi putut cu adevărat să ajutăm niște copii cu probleme mai mari. Nu aveam absolut niciun fel de experiență în sensul acesta.

Așa că am căutat frați, tocmai pentru că astfel aveam mai multe șanse să găsim copii cu mai puține probleme comportamentale, fizice și așa mai departe.

„Când sunt frați, automat intră pe lista de greu adoptabili și rămân în sistem”

Deci de la început v-ați dorit frați și ați fost conștienți că vor fi mai mari?

Da.

Cum a venit această dorință sau nevoie de a adopta?

Noi aveam de ceva vreme în gând ideea de a adopta. Ne gândeam serios la asta.

Trecusem deja de 40 de ani de ceva timp. Inițial ne-am gândit: „Hai să avem un copil al nostru, natural, și să adoptăm încă unul.” Din păcate, nu am reușit să avem un copil al nostru.

Și atunci ne-am spus: „OK, dar oricum putem să ne formăm o familie și, în același timp, să primim niște copii care au nevoie de o familie.” Așa am ajuns aici.

Deci, cumva, ideea adopției a existat dintotdeauna…

De la început era ideea să adoptăm un copil – adică, eventual, să avem un copil natural și să mai adoptăm unul.

Pentru amândoi a fost această idee?

Da, da, da.

De cât timp sunteți împreună?

Eu și soția suntem împreună de 25 de ani. Din 2000 sau 2001.

Mulți înainte.

Mulțumim. Ne-am căsătorit în 2017, pentru că nu ne-am grăbit în mod deosebit.

Și de ce abia acum, după aproape 20 de ani, v-ați gândit să adoptați? De ce nu mai devreme? Sau cum s-a întâmplat să se întâmple acum?

Amândoi lucrăm, am avut și avem joburi în corporații. Și cred că e ceva ce se întâmplă frecvent: nu te gândești la asta din timp. Când ai un copil, vrei să-i poți oferi cât mai multe.

Vrei să-i oferi siguranță, o educație bună, oportunități, stabilitate. Așa că, o perioadă foarte lungă, ne-am concentrat pe carieră, pe dezvoltarea noastră personală și profesională. Ne-am dorit să fim într-un punct în care să-i putem oferi unui copil o viață fără griji majore. Cu timpul, prioritățile ni s-au schimbat.

Așa că, atunci când am simțit că suntem pregătiți să ne mărim familia, am luat această decizie.

Și cum vi s-a schimbat viața?

Radical, aș spune. Odată ce am devenit o familie mai mare, totul s-a schimbat. Fiecare dintre noi are acum nevoile lui, dorințele lui, și ne concentrăm foarte mult pe ceea ce au nevoie ei, pe educația lor, pe recuperarea anumitor lucruri pe care le-au pierdut în viața de dinainte.

Încercăm să facem cât mai multe lucruri împreună, să recuperăm timpul pierdut. Ne străduim să construim amintiri comune, să umplem acel gol cu momente frumoase împărtășite acum. Toate amintirile pe care nu le avem împreună încercăm să le construim de acum încolo.

Simțiți că e important faptul că ați pierdut cumva 9–11 ani din viața lor?

Nu neapărat. Nu e ceva ce poți ignora complet și să spui: „Nu contează.” Dar credem că e mult mai important să ne concentrăm pe viitor. Pentru că, da, poate am pierdut 9 sau 11 ani, dar avem înainte o grămadă de ani pe care îi vom petrece împreună, ca o familie.

Citește și: Marius Brăila a fost condamnat, în copilărie, la o viață petrecută în scaunul cu rotile, dar s-a metamorfozat. Iar astăzi, Nicu, copilul pe care l-a adoptat, are „mânuța de supererou”

Povestiți-ne despre ei…

Cristina este o fată foarte veselă, extrem de prietenoasă. Reușește să-și facă prieteni oriunde, iar râsul ei este mereu prezent. Este exuberantă, expansivă și foarte creativă. Îți dai seama imediat că este în preajmă — umple spațiul din jurul ei cu energie și voie bună.

Ștefan, care e puțin mai mare, se apropie de adolescență — va împlini curând 13 ani. E mai retras, dar are alte calități. Este foarte bun la matematică, pasionat de gaming și are propriile lui preocupări. Amândoi sunt copii iubitori și… dacă ne gândim că acum doi ani nu aveam o familie, nu aveam copiii noștri… e incredibil. Acum, când ne uităm la ei, știm că suntem o familie. Ei s-au integrat complet în viața noastră și noi în a lor. Îi simțim aproape în fiecare zi.

Cum se înțeleg între ei?

Se mai tachinează, evident, ca orice frați, dar sunt foarte conștienți că sunt frate și soră. Sunt frați naturali și se comportă ca atare. Își iau apărarea unul altuia, își fac cadouri, vor să petreacă timp împreună — nu întotdeauna, desigur, dar în mod normal. Au o relație frumoasă și, aș spune, firească pentru vârsta lor.

Mai ales acum, la preadolescență…

Exact. Nu vedem nimic ieșit din comun în relația lor. Se poartă la fel cum ne purtam noi cu frații noștri. Eu am un frate, iar soția mea are o soră. Cred că și asta a contat în decizia de a adopta doi frați.