Cum un vis a devenit primul centru gratuit de psihoterapie din România. Răzvan Popa și misiunea sa de a aduce speranță și vindecare

Am avut privilegiul de a crește într-o familie care mi-a oferit exemple inspiraționale. Părinții mei au fost mereu implicați în acțiuni de ajutorare și manifestau o grijă deosebită față de animale. Această iubire și implicare m-au influențat în mod pozitiv încă de la o vârstă fragedă. Observam nevoile unui animal rătăcit și încercam să îl ajut cât de mult puteam. Uneori, îl aduceam acasă, îi ofeream hrană și îngrijire, iar apoi îl duceam într-un loc sigur, cum ar fi o casă de la țară. Aşa am început să înțeleg importanța actelor de bine și cum pot face o diferență în viața altora.

Totuși, momentul care a declanșat în mod special dorința mea de implicare a fost când o prietenă, Luciana, m-a invitat să o însoțesc la o acțiune de donații. Aveam 20 de ani pe atunci și am ajuns la un doctor pensionat, care avea în grijă aproximativ 17-18 copii și adolescenți născuți cu HIV. Acești tineri fuseseră abandonați la spital și nu aveau pe nimeni care să le ofere sprijinul de care aveau nevoie.

Am fost profund impresionat de eforturile și generozitatea celor din jur, care aduseseră alimente, dulciuri, haine și pături într-o dubă plină. Am simțit o dorință puternică de a face și eu ceva în acest sens. Mi-am propus să devin o persoană care aduce ajutor într-o dubă, apoi în două și, în cele din urmă, să pot ajunge să mobilizez resurse într-un tir.

De la o pisică, un căţel, tu ai ajuns să ajuţi full time.

Da, full time am ajuns să fac asta dinainte de pandemie, cu o lună înainte să înceapă pandemia.

Pentru că nu mai aveai timp să te ocupi de tot ce voiai să te ocupi sau din alte cauze?

Nu a fost vorba de lipsa timpului sau a altor cauze. Aveam suficient timp la dispoziție și munceam puțin, tocmai acest lucru a şi șocat colegii de birou atunci când am decis să renunț. Însă aceasta a fost alegerea mea, pentru că mi-am dorit să mă implic în aceste acțiuni și asta îmi doresc să continui să fac. Am considerat că este o prioritate pentru mine și am făcut ajustări în viața mea pentru a face posibilă această implicare în proiecte de bine.

Mi se pare că te duci în foarte multe zone. Și copii și animale și persoane în vârstă. Cum reuşeşti să acoperi atât de multe lucruri și nevoi?

Este adevărat că mă implic în multe direcţii. Cu toate astea, gestionarea acestor diferite nevoi nu este atât de complicată pe cât poate părea. Beneficiez de sprijinul unui număr de voluntari minunați, care doresc să se implice și să ajute în diverse proiecte. Împreună formăm o echipă solidă și abordăm fiecare eveniment sau nevoie în mod individual.

De exemplu, în trecut am organizat petreceri mari de Ziua Copilului, cu sute de copii, pizza, picturi pe față, dulciuri și magicieni. Nu este atât de dificil să realizezi astfel de evenimente, deoarece avem parteneri care ne sprijină. Unii ne furnizează băuturi, alții ne oferă reduceri la pizza. Prieteni și voluntari se alătură echipei noastre, unii ajutând la bar, alții distribuind pizza, iar alții facând fotografii și filmări. Suntem Together for Humanity.

În ceea ce privește adăpostul de animale, o avem pe Lavinia, care se ocupă de el zilnic. Eu mă concentrez pe partea de management, asigurându-mă că avem hrană pentru animale și că obținem fonduri necesare. Prin urmare, cu sprijinul și implicarea acestor oameni minunați, gestionarea diferitelor aspecte nu este atât de dificilă pe cât s-ar putea crede.

Nu știu, dar ești primul om care vorbește atât de lejer despre lucrurile astea.

Dacă abordezi aceste lucruri cu plăcere și fără să te stresezi, ele devin înrădăcinate în modul tău de a fi. Înțelegerea faptului că nu poți ajuta pe toată lumea și acceptarea faptului că nu poți fi peste tot îți permite să continui să mergi înainte și să te implici în ceea ce îți aduce bucurie, pentru că despre asta este vorba în cele din urmă în viață.

Asta mi se pare o graniță foarte sensibilă pentru că sunt foarte mulți oameni care ajută, dar se încarcă cu toate lucrurile respective la care sunt martori.

Aceasta este o limită foarte delicată, deoarece mulți oameni care ajută tind să poarte greutatea lucrurilor la care sunt martori. La un moment dat, te călești. Gândiți-vă la un medic – nu mă compar, este doar un exemplu – un medic care vede un copil care a suferit un accident nu se gândește la cât de mult suferă sau cât de traumatizat este copilul, ci se concentrează asupra modului de a-l salva. Același lucru se întâmplă și cu mine când văd un câine lovit de o mașină, de exemplu. Firește, mi se frânge inima în subconștient, dar instinctul mă determină să acționez altfel: înfășor câinele, îl urc în mașină și îl duc direct la veterinar. Plânsul alături de el nu va rezolva nimic. Este la fel în orice situație: ştiu că trebuie să ajut. Aceste situații nu sunt despre mine. De aceea am deschis centrul și am terapeuți care să mă ajute. (n.r.: râde)

Asta spuneam, că tu prezinți lucrurile foarte simplu, par floare la ureche, dar nu cred că e chiar aşa.

Da şi nu. De ceva timp petrecem în jur de 10-12 ore pe zi la centru. Săptămâna trecută am stat aici chiar și 40 de ore consecutiv. Există, într-adevăr, momente plăcute, întâlnind persoane diferite, oameni deschiși care vor să se implice și să ne susțină. Dar, uneori, este vorba și de multă muncă, iar în prezent există un stres suplimentar pentru că inițial am anticipat o creștere treptată, dar ceea ce experimentăm acum este o extindere exponențială care ne-a luat prin surprindere. Viteza cu care inițiativele noastre câștigă tracțiune și cererea tot mai mare pentru serviciile noastre necesită o adaptare rapidă în ceea ce privește resursele și finanțele. Facem eforturi susținute și căutăm în mod activ sprijin suplimentar pentru a ne extinde în mod eficient. 

Mai ai și alte idei de genul ăsta?

Tocmai ce am terminat cea mai tare idee, event-ul Ink for Humanity, pe care îl facem de 2 ori pe an.

Aşa, că şi de el voiam să te întreb. Ce înseamnă tatuajele pentru tine? Când l-ai făcut pe primul?

Mi-am făcut primul tatuaj la vârsta de 13 ani. Tatuajele m-au fascinat întotdeauna și era ceva ce știam că îmi doresc pentru mine.

Şi ai tăi ce au zis?

I-am spus mamei mele că era biodegradabil și că va dispărea în 2 ani. În schimb, tatăl meu şi-a dat imediat seama și nu m-a crezut.

Şi ce reprezenta primul tatuaj?

Primul meu tatuaj nu a avut o semnificație profundă sau o poveste importantă în spatele lui. Era vorba, pur și simplu, de 2 caractere chinezești, nimic deosebit.

Dar acum am văzut că ai tot felul de povești pe piele.

Acum, da. Sunt unele foarte personale, altele sunt pur şi simplu imagini care mi-au plăcut.

Bun! De la iubirea ta pentru tatuaje a plecat Ink for Humanity. Povesteşte-mi cum funcţionează.