„Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale”. Silvia Preda, una dintre puținele femei chirurg cardiac din România, nu a vrut să mai dea examen de rezidențiat, știind că oricum va emigra. Cum a ajuns să nu-și mai dorească mirajul spitalelor din străinătate

Secția de chirurgie de la Spitalul Floreasca se luminează în fiecare zi când doamna doctor Silvia Preda intră și spune: „Bună dimineața!”. Nici nu ar avea cum altfel pentru că zâmbetul și energia ei sunt molipsitoare. Iar tehnicile inovatoare în ceea ce privește chirurgia cardiacă, pe care încearcă să le implementeze în România salvează vieți.

Silvia Preda vine dintr-o familie din Giurgiu, unde nimeni vreodată nu a îmbrăcat halatul alb. Ea a fost pasionată de mică de tot ce înseamnă corpul uman, de cum se vindecă o rană, cum curge sânge, cum ne îmbolnăvim și cum îmbătrânim încât, atunci când a fost momentul să-și aleagă un drum în viață, acesta era oarecum decis de soartă. Când a văzut cât e de anevoios drumul, a pus cărțile de-o parte și a început să caute prin visele ei altă meserie care i s-ar fi potrivit. Nu a găsit niciuna, așa că a pariat totul pe o singură carte: o singură încercare de a fi admisă la UMF Carol Davila. Nu numai că a fost admisă, dar în facultate și-a promis că nu va lucra niciodată pe chirurgie cardiacă. I se părea că e prea mult să stea șase ore în picioare în timpul unei operații, într-o sală friguroasă.

Astăzi Silvia Preda spune că „dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale”. Nimic din ce a planificat în viață nu a fost să fie așa. La fel s-a întâmplat și cu emigrarea. Inițial nu a vrut să dea examen de rezidențiat, știind că ea oricum va emigra. Soarta a făcut să se specializeze pe chirurgie vasculară, să lucreze la Fundeni și să nu-și mai dorească mirajul spitalelor din străinătate.

A ajuns acolo, a lucrat, a învățat, a practicat medicina, dar s-a întors înapoi, realizând că impactul ei asupra oamenilor de aici e mult mai mare și încercând să aplice ce a văzut acolo.

Silvia, ce vârstă ai? Se spune?

Da 😊. Am 37 de ani.

Cum sună titulatura ta?

Sunt medic specialist chirurgie vasculară și cardiovasculară, asistent universitar la UMF Carol Davilla și sunt și student doctoran.

Citește și: Cum îi putem ajuta pe oamenii care primesc un diagnostic tulburător? Și de ce sănătatea nu ar trebui să fie un privilegiu? De vorbă cu Lucian Rușitoru, chirurgul oncolog care nu-și vede viața departe de pacienți, spital, sala de operație

Și când mai dormi?

😊. E o poză foarte interesantă pe care o arăt la unele prezentări – nu la toate, ca să nu-i sperii pe tinerii aspiranți – în care se arată patul diferitelor categorii profesionale, inclusiv al unei mame. La chirurgie patul e gol și așternuturile sunt curate și neșifonate mai mereu. 😊. Și al unei mame e asemănător.

Și ai știut poza asta din momentul în care ți-ai ales specializarea?

Nu. Chiar în perioada asta a vieții mele sunt într-o descoperire și creștere continuă și îmi dau seama că indiferent ce planuri ne facem noi, se întâmplă sau nu se întâmplă indiferent de ce vrem noi sau cât le aranjăm. Așa că încerc să mă relaxez, să fac ce-mi place și să mă concentrez foarte mult pe ce fac.

Nu am avut nici cea mai mică idee despre cum o să fie, eram doar curioasă, așa că în studenție am trecut pe la multe specialități, majoritatea chirurgicale pentru că mă pasiona ideea de chirurgie.

Am intrat de 2 ori în sală la chirurgie cardiacă și am zis că nu o să mai intru niciodată în acea sală. Mă bufnește și acum râsul când mă gândesc la asta pentru că știi vorba aia: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale. 😊

Am ales chirurgie vasculară la rezidențiat, nu cardiacă pentru că voiam să emigrez. Voiam să plec în afară unde nu e neapărat roz, dar știam că sunt condiții mai bune de muncă și ești și mai respectat ca medic. Voiam să-mi practic meseria și atât, fără să mă lupt cu sistemul și să fie o povară toată situația asta a noastră.

Am nimerit pe secția de chirurgie cardiovasculară unde, actualul meu șef, profesorul Moldovan, era atunci conferențiar la spitalul Fundeni. Înainte să încep rezidențiatul m-am dus să vorbesc cu el, să aflu mai multe informații, iar el mi-a propus să rămân pe secția de chirurgie cardiovasculară, unde am și rămas, fără vreun interes anume, doar din curiozitate. Am cunoscut un colectiv foarte impresionant care m-a inspirat, așa că mi-am dat termen de gândire șase luni pentru a-mi da seama ce vreau să fac, însă după vreo două luni știam că nu aș putea să fac nimic altceva.

M-aș întoarce puțin la secția de chirurgie cardiovasculară în care ai spus că nu vei mai intra. De ce?

Am văzut două operații pe inimă în studenție. Operațiile durează destul de mult și știu că am stat în jur de șase ore la fiecare. În plus, în specialitatea noastră, ca o particularitate, în sală este frig. Îmi aduc aminte că era foarte frig și afară, a trebuit să mă schimb într-o uniformă de unică folosință și niște papuci și am înghețat de frig în bluzița aia de hârtie. Am zis că nu am ce să caut într-o sală în care e frig. Am intrat și a doua oară, gândindu-mă că prima dată am fost ghinionistă. La final am zis că nu e de mine să stau 6 ore în picioare într-o cameră atât de friguroasă.

Puteai să te faci medic de familie…

Îmi doream ceva chirurgical. În facultate intram în sălile de operație pentru că-mi plăcea să lucrez cu mâinile. O singură dată m-am gândit la altă specializare non chirurgicală și anume la anestezie și terapie intensivă unde, în timpul facultății, mergeam în gărzi la niște prieteni care erau rezidenți sau specialiști și mi se părea foarte interesant. Vedeam și partea de chirurgie, făceam și anestezie și aveam acces și la partea de anestezie care era foarte dificilă și, mai presus de orice, salvam vieți.

Asta mi se pare foarte interesant la tine. Sunt studenți care aleg ori o chirurgie mai comercială, ori una mai ușoară, la tine a fost ori la bal, ori la spital: dacă nu e chirurgie, e anestezie și terapie intensivă…

Da 😊. Mi s-au schimbat alegerile. La începutul facultății mă gândeam la chirurgie plastică și reconstructivă și chiar am avut ocazia să-l cunosc pe doctorul Zamfirescu care m-a inspirat foarte mult. Mi-a plăcut, dar cumva simțeam că nu e de mine. Apoi mi-a plăcut partea de chirurgie generală care se intersectează cu alte chirurgii și mi-a plăcut partea de urologie. Mi-am făcut și lucrarea de licență pe urologie și mare parte din rezidențiat am fost pasionată. Îmi plăcea și partea de infertilitate masculină, mai ales că intram în sală și operam la microscop. Era totul foarte nou și foarte greu, lucram mult cu mâinile, lucram cu o echipa foarte mare.

Cum e treaba asta cu echipa foarte mare… dacă unul are o zi proastă sau nu-l ai la suflet pe un altul…

Oh, da 😊 Partea mai grea e când toți avem o zi proastă. Dar ne înțelegem din priviri și nu trebuie să mai explicăm: „Mi-e foarte greu, sunt foarte obosită…”. Trebuie să vâslim în aceeași direcție, că suntem împreună.

Silvia, ești din București?

Nu. Sunt din Giurgiu.

Fată de medici?

Nu. Nu am pe nimeni medic în familie. 😊

Ce sunt părinții tăi?

Amândoi au lucrat în domeniul public, în administrație. În Giurgiu, cred că 75% din oraș lucrează în vamă. Cam asta era sursa de venit. E o familie de oameni simpli, normali, mai am două surori mai mari și nu pot să-mi dau seama de unde vine pasiunea mea față de medicină și chirurgie. Pur și simplu am descoperit ceva ce simt că mă împlinește și-mi dă satisfacții foarte mari.

Dar trebuie să fi fost tocilară… 😊

Nu 😊. Chiar deloc. Fiind cea mai mică, chiar reușeam să prind foarte repede lucrurile de la surorile mele. La școală ajunsesem să mă plictisesc și eram copilul ăla enervant care ridica mâna prea des că le știa pe toate sau care se plictisea și se ocupa cu altceva. Am fost copil problemă la școală, nici gând de tocilară.

Dar nu ai fost și sora surorilor tale în ochii profesorilor?

Nu, nu era cazul. Mă înțelegeam bine cu profesorii pentru că au văzut ce potențial am, însă se mirau cum de sunt atât de rebelă, când surorile mele fuseseră atât de cuminți.

Ce meserie au ales ele?

Sora cea mare lucrează în IT și e plecată în afara țării de niște ani, iar cea mijlocie în învățământ.

Când te-ai dus să le spui părinților că dai la Medicină ce au zis?

Am cugetat destul de mult la ce-mi doresc să fac, nu era pe vremea aceea posibilitatea de a fi consiliat pentru a vedea ce ți s-ar potrivi, însă am avut suportul profesorilor. Trebuie să recunosc că am avut mare noroc că au existat câteva personalități în dezvoltarea mea, ce au avut un impact enorm.

Îmi plăcea să cunosc cât mai multe despre corpul uman, cum funcționează, cum se dezvoltă, cum îmbătrânește, aveam bunici, aveam vecini care se mai îmbolnăveau, eu am fost un copil foarte bolnăvicios și abia acum, având la rândul meu un copil, îmi dau seama că, fiind cea mai mică, luam toate virozele de la surorile mele. Eram foarte curioasă referitor la cum se vindecă rănile, cum îți curge sângele, cum te doare, cum îți trece și apoi, în școala generală, eram foarte atașată de animale. De aici a pornit mai departe pasiunea mea către Medicină. În liceu m-am gândit că mi s-ar potrivi această meserie, mai ales că puneam o mulțime de întrebări medicului de familie. Toată lumea mă sfătuia să nu dau la Medicină că e foarte greu și condițiile nu sunt deloc bune. Nu m-au încurajat, dar nici nu m-au descurajat, am hotărât să dau la Medicină pentru că nu-mi doream să fac nimic altceva.

A fost și atunci o experiență interesantă: aveam impresia că la Medicină intră doar oamenii absolut geniali, cu un IQ foarte mare și eram tare intimidată de asta. am învățat o perioadă, după care am spus că eu nu dau la Medicină, credeam că o să fie mult prea complicat. La finalul liceului, neavând altă alternativă, am zis că dau totuși la Medicină. Nu am făcut meditații cum fac toți liceenii, cu doi ani înainte, am învățat doar ultimele două săptămâni înainte de examen. Uitându-mă acum în spate, îmi dau seama că lucrurile au fost să fie așa. Apropo de planuri.

Țin minte că am avut o discuție cu mama și i-am spus: „Medicina mi se pare ceva foarte greu și nu cred că mi se potrivește”. Răspunsul ei a fost: „Du-te și înscrie-te și prezintă-te la examen, nu trebuie să faci nimic altceva”. Și iată că m-am dus și am intrat.

Dar nu aveai un plan de rezervă?

Am avut pentru scurt timp, respectiv, când am dat la UMF, se deschisese facultatea privată Titu Maiorescu. Știind că nu am învățat, mama mea m-a sfătuit să mă înscriu și la privat. M-am dus până acolo că nu aveam nimic de pierdut. La înscriere, am întrebat în ce constă. „Depuneți dosarul și plătiți taxa”, a fost răspunsul. Știind că la stat e un examen destul de greu, nu înțelegeam cum se face triajul. Nu m-am înscris și am sunat-o pe mama și i-am zis că dacă intru din prima la stat bine, dacă nu, o să descopăr pe parcurs ce este pentru mine. Așa a fost să fie.

A fost ca o amenințare la adresa destinului 😊

Nu-mi place să pierd timpul și ideea de a sta acasă un an ca să învăț să intru la Medicină nu era pentru mine. Nu știu ce aș fi făcut, trebuie să recunosc, dar cred că lucrurile să așază din toate punctele de vedere.

Ai zis că ales chirurgia vasculară ca să pleci din țară. Ai plecat până la urmă?

Nu chiar. Când am terminat facultatea, îmi plăcea foarte mult urologia, însă, făcând foarte multă practică, mi-am dat seama că nu e pentru mine. Fusesem în afară, în diferite contexte și am văzut spitale din afară. Îmi plăcea ideea de a face urologie în afară. Nu am vrut să mă înscriu la examenul de rezidențiat, pentru că eram foarte hotărâtă să plec. Prietenii mei din facultate, pe care azi îi consider familia mea adoptată, m-au convins să dăm un ultim examen împreună – eu fiind cea mai dornică să plec, ei cei mai patrioți. Așa e cu prietenii, m-am lăsat convinsă de ei și la selecția specializării am zis să aleg ceva chirurgical, orice, planul meu fiind să fac ceva pe aici cât timp mai aveam de așteptat până îmi luam atestatul de limba germană. Am luat chirurgie vasculară că era o poziție în București și nu suna rău. Pe secție, la Fundeni, mi-a plăcut mult și am decis să rămân. Am renunțat la cursurile de germană și cam asta a fost pentru mine.

În afară am fost ca medic vizitator, fără să am voie să practic și am fost și ca un fel de rezident, când am avut voie să exersez meseria de medic. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut stilul de viață cu totul, nu doar a fi medic.

Și?

😊. Am fost în Belgia un an de zile, după ce mi-am terminat rezidențiatul de chirurgie vasculară, într-un spital în care mi-am dorit să ajung. Fusesem la un workshop cu un profesor belgian și l-am întrebat cum aș putea să beneficiez de acest training în mod real, nu doar la congres. Mi-a răspuns că trebuie să vin la spitalul la care lucrează. Apropo de multele coincidențe și întâmplări, la final de rezidențiat am trimis un CV, am fost la un interviu și am stat un an de zile, învățând o tehnică nouă de chirurgie coronariană. Am avut o oarecare fobie față de ideea de a fi imigrant din România într-o țară a Europei de vest, însă am fost din prima primită cu brațele deschise, m-am înțeles bine cu toată lumea, în schimb am ales să mă întorc de teamă. Era perioada când erau atentate în Belgia, am tras niște sperieturi și îmi era incomod să mă adaptez ideii că militarii umblau pe stradă  cu veste antiglonț și cu mitraliere.

Adică tu te-ai întors de frica atentatelor?

Nu chiar de frică… am trecut pe lângă niște episoade.

Am înțeles. Motivul a fost nesiguranța…

Da. Țara noastră e foarte liniștită comparând cu situația de acolo. La noi cel mult ți se fură geanta sau ți se taie un cauciuc că ai parcat pe un loc greșit. Acolo am văzut câteva incidente pe stradă, în plină zi, care m-au cam speriat.

Și nu puteai să alegi altă țară?

Ba da. Dar am preferat să mă întorc pentru că la vremea respectivă aveam doar diploma de specialist chirurgie vasculară și voiam și pe cea de chirurgie cardiovasculară cu care să am drept de liberă practică în România. Așa că m-am întors să-mi iau diploma, a venit COVID între timp…

Te-ai măritat? 😊

Nu. M-am măritat înainte să plec în Belgia. La interviu eram în luna de miere 😊

Ideea e că m-am întors să-mi iau diploma și s-a amânat examenul de specialitate pentru că tocmai venise COVID. Până la urmă mi-am luat examenul și mi-am pus din nou problema să plec din țară, găsisem în Franța niște variante, însă deja aveam un copil mic, era lockdown în mai multe țări și nu eram sigură cum vor evolua lucrurile. Am preferat să rămân în România și între timp mi-am pus problema dacă are rost să mai plec. În principiu aș vrea să rămân – nu spun niciodată definitiv 😊 – aș vrea să rămân și să îmbunătățesc tot ce pot în jurul meu, începând cu mine.

Știu despre tine că vrei să aduci și aici ce ai învățat și practicat afară…

Cred că am început să aduc deja și spun asta în ideea că anul acesta am fost în Germania de câteva ori, am colaborat cu un chirurg extraordinar, ce a contribuit în mod decisiv în chirurgia valvei aortice. Tehnica lui (el este unul din cei care au dezvoltat-o) ajută să păstrezi valva naturală, fără a-i pune o proteză. El a reușit să standardizeze această metodă. Anul acesta m-am focusat foarte mult pe această metodă, am fost la el, am învățat, am citit, am studiat foarte mult și am început să aducem proiectul acesta și aici. A venit și acest profesor în țară și chiar am avut două cazuri la Floreasca și ulterior am mai aplicat această procedură singură la alte două cazuri. Există mai multe metode de prezervare a valvei aortice, însă metoda lui mi se pare foarte bună pentru că a simplificat foarte mult ce ține de chirurgia cardiacă și are rezultate predictibile. Noi vom ști încă din timpul operației dacă acea valvă va funcționa.

Cum arată pacienții tăi, care ar fi profilul lor?

Sunt chirurg cardiac doar de adulți și doar o singură dată și în mod excepțional am fost implicată într-un caz cu un copil, când o colegă de-ale mele de la Marie Curie a avut o urgență și m-a sunat și m-a rugat să o ajut. Fiind o fetiță mare, aproape de vârsta adultă, m-am dus și am ajutat-o. Fetița e foarte bine acum și a fost un caz impresionant.

Profilul pacienților mei este cel al adulților, femei și bărbați, în jurul vârstei de 60 de ani, deși operăm și cazuri de 30 de ani. Cel mai vârstnic pacient pe care l-am operat avea 94 de ani și nu mai știu exact câte by pass-uri i-am pus. Eram în Belgia, trebuie să recunosc 😊. Era un pacient care juca golf, alerga, mergea cu bicicleta, eu venită din România, am rămas cu gura căscată 😊. Îl durea genunchiul, trebuia să-i pună o proteză ortopedul și la controlul de dinainte de protezare, s-a descoperit că are și niște leziuni coronariene și trebuie operat. După operație, la 3 zile, s-a dus la ortopedie, i-au pus proteza și l-am văzut după alte două săptămâni și era foarte fericit: „Să știți că am început din nou să fac sport”, mi-a spus. Nu știu dacă alerga, dar juca golf și făcea și recuperare în spital. Acum, când văd un pacient vârstnic care vine la spital, chiar îmi pun problema că vârsta e doar un număr. Zic asta frecvent, nu știu până când o voi mai spune 😊, dar chiar o cred. Nu contează doar numărul, contează cum arăți, cum te simți, ce vrei să faci.

Nu regreți că nu ai rămas în afară?

O să răspund altfel: am fost în Germania, la un medic român care practică chirurgia cardiacă pediatrică. Am stat o lună acolo ca să văd cum este. Mi-a plăcut foarte mult, nu am ce spune, dar nu mă simțeam în stare să o iau de la capăt pentru că bolile congenitale la copii diferă foarte mult de patologia adulților. Deja învățasem destul de bine și ar fi însemnat să o iau de la capăt și, în același timp, știam că în România nu am unde. Nu e dezvoltată această specialitate și chiar dacă ai vrea să începi, e foarte greu să formezi o echipă și să ai un spital unde să poți să spui că funcționează. Văzând ce se întâmplă acolo, pot spune că suntem la o distanță destul de mare, chiar dacă am început să facem chirurgia cardiacă pediatrică de câțiva ani, mai avem mult până să ajungem acolo unde, cel puțin eu mi-aș fi dorit.

Citește și: Andreea Șerban, chirurgul pediatru ce pariază pe tehnologie în tratarea micilor pacienți. Și povestea KIDoc, prima aplicație venită în ajutorul părinților copiilor cu boli cronice

Am avut discuții cu medicul respectiv și punându-mi problema dacă ar trebui să plec din țară pentru că e clar că mi se potrivește un sistem foarte clar, strict, eficient, am ajuns la concluzia că aș fi doar un chirurg, poate foarte bun, dar impactul meu ar fi fost spre zero. Impactul meu aici, însă, e mult mai mare și cred că e mult mai important pentru comunitatea în care trăiesc decât ce aș fi putut să fac în afară.

Adică aici e cu adevărat nevoie de tine?

Nu știu dacă asta, dar cred că pot avea un impact mult mai mare asupra oamenilor din jurul meu. Profesorul român din Germania mi-a spus: „Tu în România, cu capul tău, cu mâna ta ai putea să îmbunătățești lucrurile, pe când în Germania ai fi doar un medic care ar face niște operații – poate foarte frumoase, foarte mari – dar atât”.