Dan Pavel, ofițerul de marină ce prezintă Survivor România, se destăinuie: poveștile care îl definesc, din copilărie până-n prezent

Dan Pavel este, așa cum ar spune-o un scriitor precum Mario Vargas Llosa, un povestaș, și așa cum chiar el s-a autodefinit un Forest Gump al supraviețuirii. Viața lui este o poveste în sine, cu imagini puternice, extrem de emoționante, cu amintiri din copilărie idilice, cu decizii riscante asumate fără regrete, cu educație militară și experiență uriașă în lumea media. Asta pentru că, înainte de toate, iubește poveștile din viață și viața din povești.

Altfel, devenind un pic mai pragmatici, Dan Pavel este una dintre cele mai cunoscute vedete din spațiul autohton prin prisma alegerii de a prezenta cel de-al doilea sezon Survivor România, difuzat până nu demult pe postul de televiziune Kanal D, cu un succes răsunător printre oameni de diverse vârste, de la copii la bunici, o emisiune-fenomen.

Întors din Republica Dominicană pentru o pauză binemeritată cel puțin până încep filmările pentru cel de-al treilea sezon Survivor România, Dan Pavel ne-a mărturisit câteva dintre cele mai importante momente și relații din viața lui – de la copilărie și relația cu părinții, la rolul de tată în raport cu fiul său Antoniu-Constantin, la viața din Viena unde locuiește de cinci ani și unde s-a mutat pentru primul proiect de radio instore din România -, dar și detalii din backstage-ul emisiunii Survivor România… de data aceasta chiar din munții Rodnei.

Dacă îmi permiți, aș vrea să încep cu un arc în timp. Te rog, spune-ne care sunt cele mai pregnante amintiri pe care le ai din copilărie, unde te-ai născut, unde ai învățat să mergi, să vorbești și ce fel de copil erai – erai de mic un aventurier?

Cu drag de povestit împreună, mulțumesc și eu! De altfel, provocarea arc peste timpul aparent o mai adopt și eu din când în când, mai ales ca tată, așa că revizuiesc des amintiri și emoțiile legate de acestea.

Am fost un copil curios, explorator și aventurier, așa cum bine intuiți. Este o trăsătură pe care o am la purtător și astăzi și a început, cronologic, în lumea de poveste a sectorului 7 al Bucureștiului. Dacă ne gândim că astăzi orașul lui Bucur are doar 6 sectoare, deja mutăm în mitic zona cartierului antiaeriană – prelungirea Ghencea, cu mahalalele sale idilice, ce încă existau în anii ’70.

Acolo era casa bunicilor materni și locul în care am auzit primele povești, sub cei mai blânzi-irizați ochi verzi din univers – ochii mamei, în colbul străduțelor, sub pomii fructiferi, în buruienile câmpurilor de la ieșirea din oraș sau la lumina felinarelor.

Bucureștean prin naștere, deci născut cu jocurile specifice citadelelor de asfalt, am avut, prin părinți și șansa unei anuale oaze de picior de plai și guri de rai românesc, zona Sângeorz Băi din munții Rodnei. Acolo aventura a însemnat desfășurarea deplină a conectării cu energiile subtile și senzoriale ale naturii, animale și fân, fructe de pădure și apele repezi ale izvoarelor de munte.

Dan Pavel: „Am vorbit destul de repede, cred, și am și început să alerg de îndată ce am învățat să merg. Și de atunci, ca un Forest Gump al supraviețuirii, nu mă mai opresc 🙂 ”

Copiii mici au frici mari și bucurii mărunte. Care erau ale tale?

Și mai au copiii frici mărunte și bucurii colosale, din aproape aceleași motive. Ale mele erau teama de autoritatea prezentă și necesară a tatălui, o ușoară anxietate de a livra pe măsura așteptărilor – școală, sport, acasă sau în mica lume socială. Dublate de bucuria de a alerga – pe jos, cu bicicleta, de a înota sau mânca ciocolată, de a bate mingea de 35 (optzeciștii știu despre ce este vorba) sau de a mă cățăra în copacii parcului IOR, de lângă casa de mai târziu. 

Există, de obicei, această dualitate, poate pe nedrept, fără o nuanță de gri: oameni care au avut copilării fericite și oameni care au avut copilării nefericite. Când privești acum în trecut, cu ochii de adult – ai avut o copilărie fericită? Dar când privești cu ochii tăi de copil, cum arată copilăria ta?

Cred cu tărie că perspectiva duală e parte din natura lumii în care ne naștem și evoluăm. Tușele de bine-rău sunt destul de fine și ușor de confundat atunci când le privești prin lupa anilor. Eu, poate și prin gena dominantă a povestitorului, pot să văd doar culorile auriu deschis și portocaliu ale unei copilării minunate, alături de frații mei mai mici, în decorurile locurilor de care am amintit și, mai ales, însoțită de tovarășii mei de aventuri, Decebal, Winnetou și Old Shatterhand, Jack Sparrow, Prâslea cel Voinic, Aleodor Împărat, Ileana Cosânzeana, Luke Skywalker sau alți tipi și tipe foarte frecventabili chiar și pentru copilul meu, peste ani.

Sigur, erau și cozile la alimentele de bază sau cele so nice to have – portocalele, în frigul mușcător sau vipia orașului, anii gri ai finalului de epocă comunistă marcându-ne cel puțin indirect.

Dan Pavel: „Jocurile Frunza, Lapte Gros sau artele războiului cu cornete erau pentru copiii din intrarea Odobești, Matei Ambrozie colț cu parcul IOR, o lume a copilăriei fericite.”

Ce relație aveai cu părinții tăi, cu sora și fratele tău? Ce crezi că te-au învățat ei pe tine cel mai prețios și, la rândul tău, tu pe ei?

Părinții noștri pe care astăzi îi avem separați la o distanță de două ceruri – tata încă e cu noi, aici, ne-au dat absolut tot kitul codului de procedură umană. Tata, cu amprenta foarte palpabilă a focului său, dar și cu chibzuința în chestiunile care țin de economisire și sfaturi de viață pentru bărbați, iar mama predându-ne limbajul sacru al divinului – blândețea e modul în care dialogăm cu Duhul Sfânt, spune o înțelepciune din Cartea Sfântă. 

Puteri și deprinderi pe care le-am înglobat și noi, copiii, mai bine, mai puțin bine, însă parinții s-au străduit ca, pe lângă educația formală, să plecăm în viață și cu cât mai multe ingrediente de supraviețuire socială.

De la fratele meu Liviu, mai mic cu 1 an și 9 luni, am ca oglindă de învățare, o extraordinară ambiție și determinare de a schimba o stare de fapt, de a lucra cu psihicul și fizicul, cu metodă de antrenor și profesor de sport. Cea mai importantă lecție este tenacitatea sportivului și a celui care postește renunțând la carne sau alte plăceri culinare, în ciuda unor eforturi fizice care se văd atât în musculatura clienților săi, cât și în a sa.

De la surioara noastră Alexandra învăț constant flexibilitatea cognitivă a unei mămici de trei copii, modernă și într-o relație minunată cu soțul ei, Isam, și care gestionează excelent mica afacere de familie a lor, o cafenea, mai ales având în vedere presiunea uriașă pe domeniul Horeca, în ultimii ani.

Există acest clișeu, de cele mai multe ori adevărat: adolescența este o perioadă dificilă. Ce îți mai amintești din perioada când erai adolescent?

Perioada adolescenței mele a fost un pic atipică pentru că, asemeni celor trecuți prin sisteme de educație militară și liceul de marină pe care l-am absolvit și ulterior, institutul de marină, nu prea era loc de întors pentru dramele adolescentine clasice. În creuzetul dur al acestor școli stau multe dintre trăsăturile personalității mele de adult și, la o analiză psiho-terapeutică, probabil și un spirit de adolescent întârziat care încă mă bântuie 😀

Eram clase formate exclusiv de băieți, ne testam reciproc constant, fizic și psihic, adevărate boot camp-uri, și valea portului din Constanța, Poarta 6 pentru cunoscători, nu era chiar o plimbare pe bulevard, în primii ani de după Revoluție. De la copilul îmbrăcat decent cu cămașă albă și pantaloni la dungă în primele zile de liceu, tranziția spre un mini-zmeu local, gata de toate trăsnăile, sub rigoarea de sorginte militară, a fost destul de rapidă. Primii fiori ai dragostei sau vizitele acasă, în iubirea familiei sau în lacrimile sfâșietoare ale mamei când plecam, acestea sunt amintirile cele mai puternice.

Asist și trăiesc cu intensitate adolescența băiatului meu ca pe un spectacol care confirmă câteodată clișeul, însă atât de diferit, încât învățăm de la el, ca orice părinte atent.

Povesteai la un moment dat despre cum, în urmă cu 20 de ani, pe vremea când erai în marină, i-ai trimis mamei tale o scrisoare care a ajuns în trei săptămâni. Ce îi scriai atunci mamei tale, ce îi povesteai?

Da, ce amintire  transcendentală și duios-dureroasă evocați. În general, îi scriam despre viața pe vapor sau ce apucasem să văd prin porturile pe care le parcursesem – mama a fost prima mea cititoare atentă, însă anume acea scrisoare era compusă în cea mai lungă perioadă petrecută fără să văd țărmul – cele 18 zile de traversare a Atlanticului, spre Brazilia, și erau niște introspecții generale, legate și de cea cu care aș fi vrut să-mi împart viața. 

În câmpurile subtile, icoana mamei mi-a apărut întotdeauna, atunci ca și acum, când o mai întreb câte ceva, cu ochii ei cât Marea Caraibelor în verde-albastru, fixându-mă și dând ușor din cap: ‘Daniele…’

Cumva, la polul opus, în prezent, cu tatăl tău care are 84 de ani ai ținut legătura chiar și din Republica Dominicană – te-a urmărit cât ai fost acolo, cum i s-a părut experiența ta de la Survivor România?

Tata este un fidel telespectator Kanal D de când, alături de mama, cu ani în urmă, s-au apropiat de serialele turcești, începând cu „Suleyman Magnificul – Sub domnia iubirii”, așa că fenomenul „Survivor Romania” l-a prins, literalmente, acasă. Și pandemie fiind, dar și pentru că nu îl mai văzusem din vara lui 2020, a fost unul dintre cei mai mari fani ai aventurilor Faimoșilor și Războinicilor din jungla dominicană. De comunicat cu el am reușit grație tehnologiei, prin intermediul FaceTime-ului cu sora mea. 

Am apucat să vorbim, pe îndelete, după ce am revenit, despre modul în care a perceput el sau grupul său de prieteni ce vedeau la TV, și este un feedback extraordinar să afli cât de mult poți atinge suflete de o mare varietate.

Ai un fiu, deja la liceu. Felicitări! Cum ți-ai descrie relația cu el, ce vă aseamănă și ce vă diferențiază?

Da, am Slavă Domnului, se numește Antoniu-Constantin și e la liceul francez de la Viena. Relația mea cu băiatul meu este exponențial către minunat din primele secunde în care a pulsat în burtica mamei lui sau câteva luni mai târziu, când remarcându-i piciorușele, am observat niște miniaturi perfecte ale picioarelor mele.

Acum este aproape cât mine, super cool și chill, distant și apropiat, alert și în lumea lui, cam ca toată suflarea adolescentină. E de ajuns o privire pe sub freza lui să înțeleg ce comunică ochii pătrunzători – fizionomic este un hibrid foarte reușit între cele două linii de sânge, însă ochii îi are de la mama mea.

Dan Pavel: „Sper și cred cu tărie că fiul meu este dotat esențial mult mai bine decât mine în a decripta mai atent răscrucile importante în viață. Oricum am să fiu lângă el să învățăm împreună.”

Capacitatea de a folosi energia vibrațională a cuvântului scris este și ce ne aseamănă și ce ne diferențiază în măsura cea mai pregnantă, la acest moment deoarece, dacă este mai rezervat în a se exprima verbal, într-o prezentare de eseu de exemplu, în scris, angajează resurse mult peste ce am eu – fluent la nivel nativ în franceză, germană, engleză și, evident, română, acoperă foarte bine sensurile și înțelesurile în a explica ceva. 

Facem mult sport și outdoor împreună și spiritul totemic al lupului dacic, identitar autohton ne animă pe amândoi.

Fiul tău locuiește cu mama lui, la Viena, unde locuiești de fapt și tu. Ei te-au urmat la Viena când te-ai mutat acolo pentru primul radio instore, de rețea, din România? Cum s-a schimbat viața ta în urmă cu cinci ani și cum ai reușit să fii aproape de fiul tău, în ciuda divorțului?

Așa este, băiatul locuiește cu mama lui, la câteva stații de metrou de unde locuiesc eu și da, am reușit să creăm un mediu psiho-emoțional propice creșterii echilibrate a lui. În general, m-am adaptat ușor pe stilul citadin al Vienei unde, bucureștean fiind, ritmul liniștit și predictibil amintește de orașele frumoase ale Transilvaniei noastre. Pe de altă parte, pulsează și viață de metropolă modernă, cu Dunărea omniprezentă și parcuri imperiale primitoare. Cumva și acest cadru a ajutat relației de creștere a copilului, însă într-adevăr focusul trebuie să cadă pe gestionarea punctelor de interes comun și pe scopul superior. Cam ca în orice relație interumană de fapt.

Spuneai într-un interviu: „Pentru mine Austria este o poveste de succes.” Te rog, descrie-ne mai în detaliu această poveste a ta.

Da, o poveste de succes atât la nivel profesional, cât și la nivelul dezvoltării mele personale. Proiectul de radio instore s-a integrat perfect în suita de comunicare a trustului de retail alimentar pentru care emiteam programele noastre live, în România din Viena, iar echipa de 8 profesioniști de media s-a ajustat foarte bine pe realitatea unui proiect custom-made. 

Vreau să mai revin puțin la începuturile drumului tău profesional și să te rog să îmi spui cum și ce te-a determinat să ajungi în marină, cum ai devenit apoi om de radio și cum s-au așezat astrele pentru prezentarea unuia dintre cele mai cunoscute show-uri din România, Survivor România?

Alegerea către cariera de ofițer de marină comercială a venit cumva tot din zona de poveste, din zona călătoriilor imaginare pe care le făceam cu lecturile, citeam și îmi doream să ajung să văd locurile, să simt și să le descopăr. La 14 ani am ajuns la Constanța, la liceul de Marină. Corelația pe care am văzut-o între studiile de marină și activitatea mea de creator de conținut media era reprezentată de plăcerea de a spune povești, de a asculta, de a explica și descrie pentru oamenii care nu văzuseră ceva anume, iar eu îi puteam pune în temă. Drumul de la ofițer de marină la creator de conținut media a trecut faptic prin zona de relații publice – am lucrat o vreme după ce am plecat pe nave port container câțiva ani, am rămas în București, am plecat la drum cu o firmă proprie de PR, am lucrat și pentru camera de Comerț și Industrie a României și, apoi, ultimii 12 ani m-am focusat exclusiv pe activitatea de media.

Cum te-a schimbat experiența Survivor România? În afară de faptul că acum ai mult mai puține kilograme decât atunci când ați început filmările? 🙂

Aprecierea colosală a oamenilor, experiența aceasta de a fi apreciat oferă un echilibru tuturor celorlalte lucruri situaționale ale vieții mele din acest moment. Mi-a completat viața, poate, prin faptul că m-am redescoperit ca fiind un explorator și un aducător de povești și de emoție publicului. Asta intenționez să fac în continuare.

Dan Pavel: „Experiența „Survivor România” a fost cu adevărat transformațională pentru că m-a resetat mental, psihologic.”

Ce povești frumoase ți-a spus Republica Dominicană? Ce te-au învățat concurenții Survivor România?

Republica Dominicană a avut și are foarte multe povești frumoase, în special pe platourile de filmare de la „Survivor Romania”, mai ales în cadrul acesta luxuriant, marea Caraibelor, cerul, toate aceste imagini de vacanță reprezintă cadru de bătălie pentru foarte multă emoție; iar poveștile frumoase țin de oameni, de tinerii dominicani pe care i-am întâlnit acolo, de cei 41 de concurenti care m-au învățat, de la primul și până la ultimul, ce înseamnă cu adevărat tenacitatea și dorința de a lua un punct și de a mai rămâne înca o zi în competiție, de a te lupta, oricât de greu ar fi.

Cum era în backstage-ul emisiunii, cum se desfășurau filmările, care erau punctele cele mai intense?

Poate punctele cele mai intensee erau momentele în care luau puncte concurenții astfel încât ajungeam la ștafetă. Ștafetele au fost, cu siguranță, cele mai dinamice momente deoarece creșteau intensitatea, adrenalina, cu toții erau foarte motivați și reușeau foarte bine să gestioneze tensiunea; noi trăiam în tandem cu ei. Alte momente interesante erau schimbările de vreme, de la ploaia intensă, apoi urmată de o căldură sufocantă, seriile cu jocurile de quizz în care încercam să le schimb starea concurenților…

Colecționezi arme albe, săbii, pumnale, cuțite — artefacte sau replici. Cum a început această pasiune pentru tine și ce te motivează să ai un astfel de hobby? Ți-ai dori să realizezi o expoziție într-o zi sau sunt doar pentru bucuria personală?

Poate sunt 5 ani, de când am ajuns la Viena, dar mă preocupau artele marțiale și istoria, în care sabia era ustensila de onoare. Mi-aș dori să realizez o expoziție, nu am suficiente obiecte pentru asta, însă bucuria personală este împletită și de faptul că știu să le și folosesc. Sunt săbii europene sau orientale, mă și antrenez cu ele; sper să ajung cu ele și la o expoziție, într-o zi.

Citește și: Teo Trandafir: „Am intrat în depresie postpartum, fără partum”. Cum vede acum relația cu Mircea Badea, de ce a ieșit din politică și cum arată relația cu Maia, fata ei deja adolescentă

Te rog, spune-ne povestea unuia dintre obiectele tale de colecție care te impresionează foarte mult.

Este o sabie de pirat, o replică a celebrei săbii care i-a aparținut sultanului amiralului otoman Haiderium Barbarossa. Imperiul otoman nu a strălucit maritim, însa pe vremea lui Suleyman Magnificul, otomanii au reușit, într-un efort sinergic, să își facă o flotă, iar acest amiral a înglobat toate tradițiile marinărești din spațiul mediteranean, de la vechii fenicieni, la popoarele mării, la arabi, la spanioli…

Ce alte bucurii mai ai?

La capitolul bucurii aș numi chiar locul în care mă aflu în acest loc, este despresiunea din munții Rodnei și orașul Sângeorz-Băi. E o bucurie să stai de vorbă cu oamenii, să te cuplezi în picioarele goale cu energia telurică colosală a pământului românesc, să știi că îi ai pe cei foarte dragi alături de tine. La capitolul bucurii sunt clar conexiunea cu energia virbrațională a pământului nostru, cu liniștea unei mănăstiri, bucuria pe care ți-o oferă un mesaj, un apel video… În același timp, bucuria de a înota, sunt un locuitor al mărilor, apa pentru mine, în toate formele ei, este impresionantă, colosală…

Ce înseamnă spiritualitatea pentru tine?

Înseamnă o călătorie de explorare, înseamnă bucuria de a citi un text – fie că este o psaltire în filocalie, sau o poezie; l-am redescoperit de ceva timp pe Rumi, poetul persan care scrie atât de frumos despre iubire… Spiritualitatea înseamnă mirarea pe care am avut-o când am ajuns pentru prima dată cu nava în Brazilia și dintr-o biserică care îmi amintea de bisericile europene, se auzeau tobe, dansuri, dansau aproape lasciv pentru un ochi neantrenat, însă aceasta era parte din manifestarea culturii și a spiritualităților.

De asemenea, chiuiturile din Tunisia pe care le-am auzit de la femeile berbere, spiritualitatea bătutului de toacă românească, de lemn… Spiritualitatea înseamnă o călătorie de explorare și nu am să las nicio piatră neîntoarsă, este dorința mea de a mă apropia de Dumnezeu, de a fi în dialog cu El, de a fi de mână cu El.

Despre cel de-al treilea sezon Survivor România bănuiesc că nu ne poți spune acum nimic, dar ce planuri ai pentru următoarea perioadă?

Planurile pe care le am în urmatoarea perioadă țin în mod direct și nemijlocit de dragii mei colegi de la Kanal D, îmi doresc să ajungem în continuare în casele milioanelor de oameni, să ne bucurăm împreună de această suită de emoție, de acest carusel de lucruri superbe pe care televiziunea reușește să le aducă.

Citește și: Mihai Panfil, fondator Origo: „Fermierii de unde cumpărăm cafeaua poate nu și-au gustat niciodată produsul, dar sunt foarte fericiți când le vine cineva în vizită”