Daniel Castle sau cum doi tineri corporatiști reușesc să rescrie o poveste veche de 400 de ani a unei familii nobiliare din inima Transilvaniei

Daniel Castle nu este un castel ca în povești, dar are o poveste de 400 de ani pe care îți este foarte drag să o auzi. Iar întâmplările recente așternute pe foaia istoriei sunt fascinante și inspiraționale, așa că am vrut neapărat să le aflu.

Daniel Castle a fost construit spre sfârșitul secolului al XVII-lea ca domeniu important al unei familii de conți din Transilvania. Abia pe la începutul anului 1900 a primit actuala față însă nu avea să se bucure mult timp de ea pentru că ceva timp mai târziu venea naționalizarea și comuniștii aveau să-l transforme în sediu de CAP, depozit de cereale, grădiniță, măcelărie, centru de colectare a laptelui și tot felul de astfel de întrebuințări ce nu aveau nimic în comun cu ținuta sa nobiliară.

Prin 2008, o familie de tineri secui ale căror vieți erau bine înrădăcinate în București, corporatiști, au văzut în ziar un anunț de vânzare a Castelului Daniel, aproape în același timp în care citeau povestea conacelor din Transilvania. Din pasiune pentru istorie, tradiție și frumos, dar și pentru că erau în căutarea unei oportunități de a se retrage în zonă, au cumpărat. Au urmat ani grei de investiții și renovări însă, la final au reușit să rescrie o istorie veche de 100 de ani, de care azi se bucură foarte mulți oameni care îi trec pragul.

Attila și Lilla Racz spun și azi că au fost puțin inconștienți însă au pus suflet și pasiune în această poveste, iar rezultatul se vede în Daniel Castle, unul dintre cele mai frumoase locuri de vacanță din Transilvania.

Daniel Castle e un castel ca în povești?

E un castel ca în Transilvania. Adică este un castel din punct de vedere istoric – așa este denumit și pe lista monumentelor istorice – dar dacă îl luăm și îl comparăm cu castelele de pe Valea Loarei, este mai degrabă un conac mai mare. Totdeauna le explicăm și oaspeților că sunt multiple motive pentru care castelele din Transilvania sunt diferite față de cele din povești și cele din occident. În primul rând este vorba de un motiv financiar. Era contele Teleki care în secolul al XVIII-lea a avut o ecuație prin care explica că îți trebuie un hectar de pădure ca să întreții un metru pătrat de castel. Cum nobilii noștri nu au fost nici pe vremuri atât de înstăriți ca să întrețină niște palate uriașe, așa și dimensiunea clădirilor era una mai mică. În plus ținea și de succesiune. În occident, întotdeauna, fiul cel mare primea toată averea, restul fraților și surorilor fiind trimiși în lume pentru a-și face singuri rostul în viață, iar din acest motiv averile deveneau din ce în ce mai mari. Aici, în Transilvania, era similar și totuși diferit: fiul cel mare primea domeniul principal al familiei pe când ceilalți frați primeau părți egale, așa că averile deveneau din ce în ce mai mici sau cel puțin se fărâmițau din generație în generație.

În felul acesta noi avem castele mai mici, dar foarte multe. Doar în județul Covasna sunt aproape 200 de clădiri nobiliare.

Care e istoria  castelului vostru? Cui i-a aparținut?

Castelul i-a aparținut familiei Daniel, așa cum i-a rămas și numele. Familia Daniel era o familie nobiliară din zona secuimii, originară din satul învecinat nouă, Vârghiș, unde se află un alt castel Daniel, castelul principal al familiei. Cândva, în secolul al XVII-lea doi frați ai acestei familii și-au împărțit averea, fiul cel mare a primit  castelul din Vârghiș, fiul cel mic a început construcția castelului din Tălișoara, în jurul anului 1640. De atunci clădirea a tot fost transformată din generație în generație, o etapă importantă de construcție fiind între anii 1669-1680, de când datează și picturile murale pe care le-am  descoperit în clădire. Până în secolul al XIX-lea castelul și-a primit înfățișarea actuală.

Dar voi cum l-ați găsit când l-ați cumpărat?

L-am găsit puțin mai dărâmat 😀

Cum ați aflat voi de acest castel și cum ați decis să-l cumpărați? Bănuiesc că nu aveți nici o legătură de sânge cu familia Daniel…

Nu avem nici o legătură cu familia Daniel, suntem din zonă, eu din Sfântu Gheorghe, Attila din Miercurea Ciuc și ne căutam drumul înspre casă, din București. Cumva castelul ne-a găsit pe noi și noi l-am găsit pe el. A fost o pură întâmplare. Am dat de clădire într-o carte despre conacele zonei în același timp în care am citit și un anunț de vânzare. Așa a început povestea. Am văzut un potențial turistic, un proiect frumos și ne-am hotărât să-l cumpărăm.

Chiar erați pe drum spre Miercurea Ciuc când ați găsit acel anunț?

Nu, în sensul figurat 😀. Locuiam în București însă planificam ca la un moment dat să ne mutăm undeva mai aproape de casă. Eu cu background-ul meu de multinațională și Attila cu business-ul lui de IT bancar căutam ceva în care să fructificăm know how-ul din București și așa ne-am gândit la turism.

Ce înseamnă business-ul de IT bancar, Attila? Sună foarte important… 😀

Împreună cu un fost coleg de clasă, un bun prieten de-ai mei am o firmă de IT în Miercurea Ciuc cu care deservim în principal firme mari, bănci cu sisteme informatice. Acești clienți ai noștri sunt din București și din Budapesta, avantajul foarte mare în IT fiind acela că activitățile în sine se pot face de oriunde.

Practic aveam acest business, Lilla avea un job foarte bun și din proiectele noastre se acumulaseră niște resurse financiare pe care voiam să le investim. Și astfel dintr-o poveste digitală am ajuns la reînnoirea unei povești de 400 de ani.

Adică voi trăiați bine mersi în București. Unde lucrai Lilla?

La Procter&Gamble, pe consultanță cercetări de piață.

Attila: Da, eram împliniți din punct de vedere job, însă am avut un sentiment că viața de familie e mai ușoară și mai plăcută acasă, oricum am denumi acest acasă.

Când se întâmpla asta?

Lilla: 2008-2009.

Cât costa acest castel mai dărâmat?

Attila: Cum au spus pe vremea respectivă unele publicații: Costa cât un apartament mai mare în București.

Lilla: Vorbim de perioada de dinainte de criză și în cazul unui castel nu investiția de a-l cumpăra e mare, ci aceea ce urmează la renovare.

Dar nu erați înainte de criză, ci în criză, nu?

Attila: Practic, în momentul în care am decis cumpărarea eram înainte de criză, iar în momentul în care trebuia să mergem la bancă pentru credit, eram în plină criză. Am avut și noroc că am obținut creditul bancar destul de ușor, tocmai când criza a izbucnit din plin.

Și nu v-a fost frică atunci să vă apucați de investiție?

Attila: Eram deja până peste cap cu povestea asta, erau și câteva situații foarte delicate ce puteau duce la pierderea posibilității de a cumpăra. Au apărut și alți cumpărători mai mult sau mai puțin serioși al căror efect a fost acela de a crește prețul, însă noi fiind în negocieri nici nu ne gândeam să facem un pas înapoi.

Adică era un singur drum: înainte. Înapoi nu se mai putea?

Lilla: Eu, de multe ori spun că am cumpărat din pură inconștiență, însă cred că pentru un astfel de proiect nu poți să iei o decizie foarte calculată. Îți trebuie pasiune și inconștiență, așa că nu regretăm ulterior. Nu ne-am făcut niște calcule foarte conservatoare.

Ce s-a întâmplat cu castelul din secolul al XIX-lea când a prins fața actuală, până l-ați cumpărat voi?

A fost momentul 1948 când a fost ultimul val de naționalizări. Familia Daniel a plecat din țară înainte de valul de naționalizări și pentru că deja erau vremurile destul de grele a vândut castelul unor localnici pe bunuri și pe tot ce au mai putut să ia cu ei când au plecat. Castelul a fost naționalizat de la două familii din sat care cumpăraseră clădirea. Pe vremea comunismului castelul a fost folosit ca sediu al CAP-ului, depozit de grâne, grădiniță, măcelărie, centru de colectare a laptelui și toate cele. După 1989 a fost revendicat de către acele familii care îl cumpăraseră. Ei având un contract de vânzare-cumpărare au avut un proces relativ ușor de recuperare, dar care a durat 11 ani. După revendicare cei care au cumpărat erau deja oameni bătrâni, copiii lor erau deja angajați în alte domenii, așa că nu au avut o perspectivă de a valorifica castelul și astfel au hotărât să-l vândă.

Ce au spus părinții voștri când v-ați băgat la așa ceva?

Attila: Deja eram pe cont propriu, eram oameni maturi, cu job, cu business care merge, nu cred că s-au speriat.

Sigur că erați pe cont propriu, dar visul oricărui părinte este să-și vadă copilul angajat în bancă sau în multinațională. Iar să-i spui părintelui că renunți la job-ul de vis ca să te apuci să recondiționezi un castel pe jumătate dărâmat…

Lilla: Nu a fost cazul și nici nu am lăsat multinaționala decât după cinci ani. La început am lucrat în paralel, castelul era ca un hobby în care băgam banii aduși din altă parte și abia când a început afacerea, în 2014, am lăsat definitiv multinaționala.

Adică cinci ani a durat renovarea?

Aproximativ. Cu procesul de cumpărare, de proiectare, tot felul de cercetări de istoria artei, de accesare fonduri, plus renovarea propriu-zisă, ajungem la un total de cinci ani.

Să vă întreb câți bani ați băgat în plus față de bugetul planificat?

Pentru renovarea castelului am avut un proiect de pensiune turistică de 400 de mii de euro, din care jumătate a fost cofinanțare proprie și clar a fost puțin mai mult de atât, însă de la bun început am avut o atenție financiară foarte riguroasă, mai ales că de la bun început am cumpărat cu credit. Iar unde nu am avut bani, am compensat cu timpul și atenția personale. Nu pot să spun că am depășit foarte mult calculele inițiale. Apoi am mai cumpărat o altă clădire pe lângă castel care se cheamă Castelul mic, tot o clădire istorică ce a aparținut domeniului Daniel, iar renovările le-am terminat acum vreo doi ani, din fonduri proprii.

Cine au fost primii voștri clienți?

Cred că primii oaspeți au fost cumva cunoscuți ai cunoscuților dar destul de repede au început să vină și oaspeți obișnuiți.

Ce ați păstrat acolo? Povestește-mi puțin despre ce găsesc oaspeții la voi.

Sunt 8 camere, imediat se fac 11 în castelul principal și 12 camere în Castelul mic. Am păstrat tot ce era vechi și autentic din clădire. Din păcate nimic din mobilierul inițial al castelului nu s-a păstrat însă, așa cum am povestit, am descoperit picturi murale renascentiste din secolul al XVII-lea, pe pereții interiori ai castelului, au fost alte podoabe, ancadramente, steme din piatră cioplită pe pereți și am încercat să facem renovarea în așa fel încât să scoatem în evidență toate aceste valori și să păstrăm atmosfera autentică a castelului. Tot ce am adus nou am pus în opoziție cu ce era original și elementele introduse de către noi potențează valoarea celor originale.

Credem că încă are din șarmul vechi al acestor clădiri Castelul Daniel. Doar dacă te uiți la pereții groși de un metru și pietrele mari din pereți, observi acest lucru. Și are foarte multe povești, de evocă o istorie fascinantă.

De exemplu, una dintre picturile de pe pereți reprezintă plata birului de către Principatul Transilvaniei către înalta Poartă Otomană. O alta depictează o nuntă princiară la care unul dintre membrii familiei Daniel a fost maestru de ceremonie și chiar și azi se păstrează în arhive scrisoarea de întrebuințare cu care acest membru al familiei Daniel a fost trimis la pețit în diverse curți europene, având o listă foarte clară a caracteristicilor miresei: pricepută la toate, cu relații de rudenie pe unde trebuia și undeva la sfârșit scria că „nici ochiului prea displăcută să nu-i fie”. Am încercat să descoperim toate aceste povești, am avut ajutor un istoric de artă în toate aceste cercetări și am aflat niște lucruri fascinante care cred că dau mult mai multă autenticitate unei experiențe de cazare decât o clădire nou construită.

Aveți și restaurant? Le oferiți oaspeților și mâncarea bună din zonă?

Da, avem și restaurant și încercăm să le oferim oaspeților experiențe care să le arate din nou autenticul de aici. Și în restaurant ne folosim de câteva rețete tradiționale dar cumva reinterpretate, prezentate într-o manieră modernă care totuși să spună povestea locului. De exemplu avem o reinterpretare de mămăligă cu brânză care arată mai degrabă ca o prăjitură, dar are toate ingredientele acelei rețete tradiționale.

Câți copii aveți?

Avem trei fetițe. Cea mai mare are 11 ani, iar cea mai mică face 6 ani.

Lor le place la Tălișoara?

Da, foarte mult.

Cum v-ați cunoscut voi doi?

La București 😀 La Casa Petofi.

Câți ani ați stat în București?

Attila a stat vreo 17-18 ani, iar eu 10.

Și nu v-a fost greu să plecați din București? Nu vă lipsește nimic de aici?

Eu spun totdeauna că mi-ar lipsi enorm Bucureștiul dacă partea bună a lui, oamenii, discuțiile, acea mentalitate frumoasă nu ar veni la noi, la castel.

În plus viața de familie e mult mai ușor de gestionat într-un orășel mai mic.

Cum v-ați descurcat acum, în pandemie?

Pe perioada stării de urgență am trimis toată echipa în șomaj tehnic și ne-am concentrat în a-i liniști pe oameni, atât pe oaspeții care aveau rezervări, cât și personalul care își punea semne de întrebare legate de ce se întâmplă. Am încercat să folosim timpul acesta pentru a construi sau a face lucruri pentru care altfel nu am fi avut timpul necesar. Ne-am ocupat de extins și amenajat parcul din jurul castelului, am dezvoltat parteneriate cu alte castele din zonă în ideea în care știam că atunci când va trece această perioadă vor fi persoane care în loc să călătorească în străinătate, o să caute alternative de vacanță exotică la ei în țară, așa că am folosit timpul într-un mod util. Planurile ne-au fost confirmate din fericire și am avut un sfârșit de iulie și un august foarte pline și de succes. Nu știm ce o să urmeze din septembrie, dar cel puțin pe moment suntem bucuroși că oaspeții ne consideră o locație sigură unde, într-adevăr, am luat toate măsurile de precauție.