Daniel Osmanovici, prezentator tv: „Dacă nu te iubești și nu-ți place să admiri ce vezi în oglindă nu ești bun pentru televiziune. Eu vreau mai mult însă”

Daniel Osmanovici este vedetă de televiziune, influencer, om pasionat de natură și sport, implicat alături de prietenii lui, Andrei, George și Memo, în maratonul care deservește cauze sociale, 100K Walk.

De ce ți-ai dorit să devii vedetă de televiziune?

Daniel Osmanovici: Nu știam ce se va întâmpla în momentul în care mi-a fost făcută această propunere. Nu am avut nici cea mai vagă idee.

Eram într-un curs de germană, la master, la ASE, împreună cu Claudiu, care, din păcate, nu mai este printre noi acum. El a primit atunci un telefon de la Delia, prezentatoarea de la postul tv Realitatea, care i-a propus să treacă de la radio, la televiziune. El a răspuns atunci că îi este mai bine la radio, dar că stă chiar lângă un tip, foarte simpatic și mai potrivit pentru propunerea ei. „Și ți-l dau chiar acum la telefon!”, a mai adăugat Claudiu, în timp ce eu mă uitam la el, fără să-mi cred urechilor, cum s-ar zice. Restul îl știi. (râde)

Sigur, ulterior am ajuns acasă, am discutat cu soția mea, ne-am întrebat cum arată viitorul, mă gândeam că până la 30, 35 de ani (atunci eram tânăr și frumos) poate nu voi mai lucra în televiziune și cine știe ce altceva aș mai avea de făcut. „Ce faci după televiziune? Există viață după televiziune?” (râde) Gânduri serioase, cum s-ar zice.

Am mers la probă însă, am dat-o, am greșit numele producătorului, ceea ce a fost foarte drăguț, fiindcă inițial vorbisem la telefon, după care a apărut și numele, cu tot cu corp și am descoperit un T mare, un munte de om. Mi-am dat seama că nu era deloc omul căruia să-i greșești numele, dar ulterior Ionuț Zărescu avea să devină unul dintre cei mai dragi prieteni. Chiar dacă atunci i-am zis Zărnescu.

O lună și jumătate mai târziu aveam să aflu, de la Ana Maria Caia, și motivul pentru care fusesem ales, în detrimentul altora, deloc puțini: îmi stătea bine în costum (chiar dacă era cu două numere mai mari) și aveam un zâmbet, „cu dinții ăia mari”, a punctat Ana, ca de american. (râde)

De la acel moment, când te-ai aruncat în vâltoare, până acum sunt niște ani. De ce ai rămas în lumea asta?

Daniel Osmanovici: Pentru că am descoperit că acolo am o putere pe care nu o pot obține altfel, iar asta a însemnat modalitatea de a ajunge la oameni și de a transmite un mesaj. Oricât de pompos ar suna, am descoperit că am ajuns în niște locuri în care nu cred că altfel aș fi putut ajunge, iar atunci când am fost acolo am văzut reacțiile oamenilor când m-au văzut, cum le-am atins viața. Nu spun cuvinte mari, într-un singur caz am simțit că am influențat direct viața cuiva, dar altfel îmi place să cred că i-am influențat și pe alții. Am văzut ce fel de putere am la dispoziție, nu e bine să te joci cu puterea, dar dacă o conștientizezi e bine să încerci să o folosești cum trebuie.

Eu am considerat că trebuie să o folosesc: să vorbesc despre sport, despre familie și valorile care vin o dată cu rolul de tată, apoi am vorbit despre alergare, bicicletă, natură și ecologie. Și deloc în ultimul rând, despre acțiuni umanitare.

Să le luăm pe rând! M-ai zis la un moment dat că puterea îți dă ocazii, dar te poate ameți. A făcut-o vreodată cu tine?

Daniel Osmanovici: Cred că orice om care lucrează în televiziune este un pic narcisist. Dacă nu te iubești și nu-ți place să admiri ce vezi în oglindă nu ești bun pentru televiziune. Aceasta este categoria de oameni care ajunge să fie „pe sticlă”. Dar da, când ajungi în diverse locuri și oamenii îți spun că te știu, atunci apare pericolul. Sau poate apărea chiar un pic mai devreme, când ești în fața unui obiectiv, se aprinde becul roșu, spui „Bună seara!” sau „Bun găsit!” și știi că în spatele acelei „sticle” se află 10.000, 20.000, 200.000 sau 2 milioane de oameni care te văd și care te vor recunoaște și atunci când nu vei mai fi doar în fața camerei. Iată problema: „Cum, nu știi cine sunt eu?” (râde)

Am fost foarte des întrebat de ce-mi fac concediul la Băile Felix. Cum ar veni, de ce intru în piscinele de acolo, alături de toată lumea, de parcă aș avea cine știe ce foiță de aur pe mine. Răspunsul e simplu: eu chiar nu am vreo problemă cu asta. Așa cum nu am nicio problemă să plec cu cortul, în loc să aleg cine știe ce resort și un hotel de 5 stele. Din punctul meu de vedere, frumusețea vieții acesteia vine din a culege cât mai multe experiențe de la cât mai diverși oameni. Cea mai frumoasă exemplificare a acestui fapt este o experiență pe care am trăit-o doi ani la rând în aceeași localitate. În Bunești se află o speluncă și nu știu cum să-i spun altfel acestui așa-zis magazin sătesc, iar atunci când merg acolo împreună cu prietenul meu, Florin, să pregătim traseul pentru cursa care se desfășoară pe acele dealuri, ne oprim, când coborâm dinspre Viscri, în Bunești, în acest loc, unde bem o bere Harghita și mâncăm napolitane. Într-o zi se apropie de mine un om, mi-a luat mâna și mi-a zis: „Nu cred că sunteți aici!” și i-au dat lacrimile. S-a întors spre vânzătoare și a cerut o bere: „Trebuie să-l servesc pe Daniel cu o bere!”, moment în care toată lumea aceea numeroasă, de toate culorile și națiile, a devenit atentă la noi. „Cine e Daniel?”, a întrebat cineva. „E băiatul de la televizor! Nu aveți cum să nu-l știți!”. Îți dai seama că eram îmbrăcat în costum de ciclist, cu cască, murdar de praf. Dar toți oamenii aceia care ieșiseră la o bere în mijlocului satului și-au schimbat brusc atitudinea. Dar unul dintre ei a început să vorbească urât, iar omul meu l-a oprit: „Vă rog frumos! N-aveți în fiecare zi ocazia să întâlniți așa un om! Haideți să nu-l facem să plece cu vreo impresie greșită!”. Anul următor, amicul meu a ajuns la magazinul din Bunești fiindcă trebuia să rezolve o pană. Eu am sosit cu 10 minute mai târziu. Dar până să ajung eu, oamenii satului care se adunaseră, tot la o bere, l-au recunoscut și l-au întrebat: „Unde-i Daniel al nostru?” (râde) Când am ajuns acolo au fost foarte fericiți și m-au cinstit cu o bere Harghita.

Cine te-a ajutat să rămâi cu picioarele pe pământ?

Daniel Osmanovici: Întâi de toate, nevasta, soția, partenera mea, concubina și amanta mea. Nu că vreau să o laud foarte tare, dar e deșteaptă. Și-a dat seama că-mi place atenția pe care o obțin și a realizat că m-aș simți închistat dacă va interveni și va impune niște limite, oricât de complicat ar fi pentru o femeie să accepte că bărbatul ei este înconjurat de o mulțime de doamne și domnișoare, niște zâne (cât am fost profesor la IMA erau în permanență în preajma mea undeva între 15 și 20 de tinere ușor impecabile). Dar tocmai pentru că nu a impus ea limite, mi-a dat mie responsabilitatea de a o face. Pe de altă parte, mi-a spus că în momentul în care voi pierde contactul cu realitatea, mă va trage de mânecă. Și mi-a mai spus: „Atunci vei arăta ca….” și mi-a arătat pe cineva de la televizor. Când am văzut despre cine era vorba, și nu dau nume acum că nu e corect, mi-a fost lehamite numai la gândul că vreodată aș putea ajunge acolo.

Bunica mea, care se apropie de vârsta de 90 de ani și care este singură, îmi zice: „îmi umpli casa când apari la televizor! Ești băiatul meu, băiatul pe care l-am crescut.”.

În al treilea rând, am apreciat faptul că micuții mei, copiii, nu au fost puși niciodată în situația în care să aibă o problemă că eu sunt la tv. Iată motivele pentru care știu că încă sunt ok.  

De ce te-ai mutat de la Antena1?

Daniel Osmanovici: Îți spuneam mai devreme despre puterea pe care parcă o simțeam. Am primit atunci o propunere de la unul dintre prietenii mei, care m-a făcut să cred că, alături de el, voi putea face o schimbare, una care să conteze. Într-adevăr, pentru un an de zile, toate lucrurile acestea au funcționat, iar combinația dintre forța fiecăruia dintre aceste medii, cel privat și cel public, a mers bine. Numai că, ce n-am înțeles eu și am fost mai degrabă romantic în această privință, a fost că politicul are, mai devreme sau mai târziu, un cuvânt de spus. Și politicul vine cu anumite interese. Iată ceva ce nu am înțeles de la început și nu am știut cum să gestionez. Acum nu aș mai face la fel, iar dacă aș fi obligat să o fac, aș ști și cum să abordez problema. Așa că a trebuit să mă retrag și să revin acolo unde știam că pot face ceva ce să conteze.

Cum e la PrimaTv?

Daniel Osmanovici: Lumea zice că ar putea să fie foarte mult teatru, apropos de modul în care facem noi această emisiune. De multe ori este adevărat, apropo de ce spuneai la început despre vedetism. Sunt mulți care afișează niște posturi.

Dar eu nu am alergat niciodată după like-uri. Și n-am nici profil de wikipedia. (râde) Nici acum, nici în vremurile când nu existai dacă nu aveai profil pe această platformă de crowdsourcing.

La Prima este foarte bine, fiindcă abordarea este diferită de cea a Antenei 1, o televiziune mare, prima sau a doua din România, depinde ce clasamente citești. Aici te simți obligat să te folosești mult mai mult de calitățile și capacitățile tale. Iei mult mai mult asupra ta, când vine vorba de producție, ceea ce apare pe sticlă, ceea ce mă pune în fiecare zi într-o nouă provocare.

Către ce te îndrepți? Nu fugi după like-uri, ai lăsat o televiziune mare pentru Prima Tv. Ce te mână în luptă? Ce-ți dorești?

Daniel Osmanovici: Vreau să fiu ca Andreea Esca. (râde) Deși o cunosc și o respect. Este o persoană senzațională. La fel ca Andreea Berecleanu.

Profesional sunt acolo unde, îmi place să cred, voi sta până când nu voi mai sta. Am încercat și alte intervale orare, dar recunosc că mă simt cel mai bine la matinal fiindcă îmi dă mai mult și mai des ocazia de a fi eu, relaxat și pus pe glume, cu zâmbetul de american la purtător, cum zicea Ana Maria. Probabil că o altă variantă ar fi jurnalul de noapte, dar nu știu încă nimic în acea direcție.

Am descoperit că-mi place să împart binele alături de oameni care vor același lucru ca și mine, iar de prin 2017 am început să fac asta susținut. A pornit de la o întâmplare și s-a permanentizat. Sper să pot continua până la 96 de ani. La 90 de ani voi face un triatlon cu copiii mei.

În 2017 am făcut acel maraton nebun pentru Kasandra și ea este singura persoană pe care simt că am influențat-o în mod direct, prin cele 37 de ore pe care le-am dăruit la momentul acela. Încet, încet am mai făcut lucruri similare. În 2019, a venit Memo la mine și mi-a povestit despre ce voia să facă, dar era de fapt un maraton de mers. M-a convins cumva. El a propus să-l mai aducă pe Andrei, o cunoștință comună, un om căruia mai mult îi place să alerge decât să meargă, iar eu l-am luat cu mine pe George Baltă, prietenul meu din scaun rulant.

Așa a apărut 100k Walk, care are câte o explicație și o semnificație pentru fiecare dintre noi patru. Singurul numitor comun este dorința de a face bine, în rest fiecare dintre noi va da alt răspuns la întrebarea de ce.

Experiențele sunt senzaționale, fiindcă este o luptă cu tine însuți înainte de toate, de a parcurge cei 100 de km, în 37 de ore, fie dintr-o bucată, fie din câte bucăți vrei tu, iar aici intervine detaliul fenomenal: George, din scaun, i-a făcut pe toți legați, Memo a ales să-i facă din două bucăți fiindcă simte că trimite altfel mesajul, Andrei a ținut să-i facă contra cronometru, fiindcă mereu este în competiție cu el, iar eu am vrut să-i bifez fiindcă mi se pare o cifră senzațională. Ți-am spus asta să vezi diferența de abordare a fiecăruia dintre noi.

Cum îți alegi cauzele și cum răspunzi neîncrezătorilor care îți împărtășesc neîncrederea în rezultate, de pildă?

Daniel Osmanovici: Totdeauna poți face față oamenilor negativi când te înconjori de oameni pozitivi, care te vor susține, nu te vor lovi. Dacă ne-ai cunoaște pe toți patru ai zice că vrei să faci cu noi cei 100 de km.

Cauzele, pe de altă parte, nu le aleg eu, ci noi pentru că e despre noi, iar de cele mai multe ori se întâmplă ceva și mai frumos și cauzele ne aleg pe noi. În decembrie s-a întâmplat ca într-o duminică să fiu șofer de suflet pentru Asociația Magic. „Vrei să te duci la Drajna să aduci un copil în București?”, zicea mesajul de pe telefon. Sigur că au venit cârcotașii, că e duminică și e vreme de stat cu familia. E adevărat, dar familia înțelege că un copil, care trebuie să meargă la analize pentru problema lui de sănătate, are nevoie de ajutor. E simplu. Timpul meu nu mai este atât de important față de problemele acelui copil și ale acelei mame. Restul chiar nu mai contează.

La foarte scurt timp după aceea, Habitat for Humanity ne-a adresat invitația de a împărtăși experiența cuiva care nu are o locuință. Așa am ajuns să stau într-o căsuță de 12 mp, replica 1 la 1 a unei familii cu 5 membri, o casă cu niște peereți groși cât o foiță de hârtie. Ieșeam afară să mă încălzesc, fiindcă înăuntru era prea frig. Am rămas acolo timp de 8h, de unde am făcut nonstop live, cu 8 invitați așa încât să convingem oamenii să trimită un sms.

Știi ce am descoperit în acest timp, că oamenii bogați nu prea dau bani, ci mai degrabă cei din clasa de mijloc, să spun așa, oameni care înțeleg nevoia și problemele. Pe mine m-a suprins să descopăr oameni pe care nu-i vezi neapărat în această zonă, dar care se simt foarte natural să facă bine. Când am sunat-o pe Andreea Berecleanu și am invitat-o alături de mine în 100k Walk nu a ezitat o secundă și a adus cu ea toată familia. La căsuță a venit alături de mine, a stat în live o oră, după care s-a dus să prezinte Focus 18. Când s-a terminat transmisia noastră s-a oprit lângă noi o mașină care cred că valora 100 de mii de euro. Șoferul, exact ca-n filme, a lăsat ușor geamul jos și a întrebat: „ce se întâmplă aici?”. I-am explicat ce facem acolo și i-am sugerat să se aboneze și el ca donator. Știi ce mi-a răspuns? Că-i pare rău că nu a aflat despre cauză mai devreme.

Ce-ți aduce ție ce faci? Te-a schimbat în vreun fel?

Daniel Osmanovici: Am mai primit această întrebare și nu am știut ce să răspund. Nu cred că m-a schimbat ce fac. Spunea cineva că nu există fapte bune făcute în mod absolut altruist. Ne întoarcem fără îndoială la povestea cu Narcis și ajungi să spui: „eu sunt ăla care a făcut ăia 100 de km, în alea 37 de ore!”, iar asta poate să ajungă în zona asta de laudă. Dar mi-o asum. Îmi place, pentru că știu că nu sunt mulți oameni care să facă așa ceva. Mă bucur că eu pot.

Iar fapta bună e molipsitoare, deci trebuie împărtășită, cu gălăgie chiar!

Daniel Osmanovici: Da, plus că nu fac singur gălăgie, ci suntem mai mulți. Există un context și încercăm să ne folosim de puterea pe care o avem, fie social media sau prieteni, pentru că, la fel ca în studiile despre foametea în Africa și belșugul din Occident, este doar o chestiune de cum distribui resursele.