Dănuț și Viorel Dejeu, medicii ajunși eroii pacienților cu obezitate. De la viața într-un sătuc bihorean, la recunoașterea internațională drept chirurgi experți în bariatrie

Și chirurgie?

Dănuț Dejeu: Am ales în necunoștință de cauză, dar știam că îmi place să fac ceva cu mâinile, iar chirurgia, pe lângă faptul că-ți solicită foarte mult creierul – chiar dacă unii cred că folosești doar mâinile – mi s-a părut că mi s-a potrivit cel mai bine.

Viorel Dejeu: Eu cred că eram la grădiniță când am avut primul gând că vreau să fiu medic și asta pentru că o vecină se îmbolnăvise destul de grav, avea o tumoră pe creier și m-a impresionat foarte tare, mai ales când am văzut-o că a venit acasă, fără păr și cu cicatrice. De atunci am spus că vreau să fiu neurochirurg, să operez pe creier.

În școala gimnazială a dispărut puțin gândul acesta pentru că nu eram așa de serios cu școala. Spre deosebire de Dănuț care e mai conștiincios și mai sistematizat ca persoană, eu am o latură mai artistică și m-am gândit că vreau să fac muzică, să devin profesor, inginer, orice altceva.

În clasa a VIII-a nu știam exact și ai mei mi-au spus: „Poți să faci ce vrei, dar să te gândești că o să trăiești cu consecința alegerii tale”. Nu au făcut nicio presiune asupra mea, m-au lăsat să aleg la ce mă înscriu la liceu, iar eu nu am știut ce vreau până în dimineața în care m-am înscris la liceu. Atunci m-am hotărât că vreau să fac medicină, chiar dacă mi-ar plăcea și alte lucruri și era foarte clar că vreau să fac chirurgie.

Evident că pe Dănuț, fiind cu trei ani mai mare ca mine, l-am avut ca antemergător și după vreo patru ani de șovăieli am spus: „Gata, ar trebui să termin cu prostiile și să mă pun serios pe treabă”. Am ales profilul bio-chimie și de acolo s-au legat lucrurile.

Domnul Dănuț a fost antemergător sau și exemplu? 😊

Viorel Dejeu: Și, și.

În copilărie și primii ani ai adolescenței, între doi frați, nu prea recunoaște cel mic că cel mare e exemplu 😊

Viorel Dejeu: Dacă ați fi întrebat asta acum zece ani, probabil că aș fi zis că nu, însă acum avem o vârstă deja… 😊

Dănuț Dejeu: 😊 Poate a fost o influență fără cuvinte. De multe ori nu trebuie să spui mare lucru, însă poți să-l influențezi pe celălalt prin felul de a fi, prin ceea ce faci, ușor, ușor poți să-l duci unde vrei.

Dar i-ați zis vreodată că ați bătătorit poteca pentru dumnealui?

Dănuț Dejeu: Nu. Normal că mi-am dorit să aleagă și el medicina, dar știam că dacă o face de gura mea și nu-i place, o să mă simt prost toată viața. Să faci o facultate foarte lungă și foarte grea și să nu-ți placă, atunci e un fel de pușcărie 😊

Aș vrea să vorbim puțin și despre muzică. Din ce am aflat eu, ați avansat bine cu această pasiune…

Viorel Dejeu: Am avansat și m-am oprit. Noi venim din mediul protestant. În mediul protestant e foarte obișnuit să ai o educație muzicală încă de mic, să cunoști un instrument sau două, să înveți să vorbești în public, să reciți și așa mai departe. Avem foarte mulți în familie care cântă și având înclinația asta moștenită, s-a dezvoltat și pasiunea mea de a face muzică. Am avut timp de muzică până la final de rezidențiat. Oricum o făceam la un nivel de amator, nu de profesionist 😊

Dar era o trupă acolo…

Viorel Dejeu: Da, am făcut o trupă, am lansat două albume, am și câștigat niște premii în direcția asta. Evident că mi-ar fi plăcut să continui, dar nu mai e timp. Însă îmi doresc cândva, când o voi lăsa mai încet cu medicina, să revin în zona asta artistică.