De 7 ori Nae Caranfil

Criticul de film Cristi Mărculescu face o trecere în revistă a filmelor semnate de Nae Caranfil care au fost puncte de cotitură pentru cinematografia românească sau care merită revăzute de public. Citiţi cronica scrisă pentru FilmSi.ro!

La festivalul de la Buzău se proiectează pentru prima dată o integrală a filmelor lui Nae Caranfil. 7 piese de colecţie ale unui dintre cei mai savuroşi regizori români. Pe Nae Caranfil îl ştiu mulţi. Ne-a învăţat cum fumează milionarii (Filantropica), ne-a dat singura epopee cinematografică de după ’89, a făcut film de epocă despre scriitori celebri (Dolce far niente) şi-a explorat umoristic marele jaf comunist (Closer to the Moon). S-a jucat şi de-a muzicalul (6.9 pe scara Richter) şi de-a road-movie (Asfalt Tango). Separat şi prin maniera de-a face film, accesibil hollywoodiană şi prin impactul mare la public (suficient de pop-cultural cât să fie citat/plagiat prin reclame la pseudo-brânze) de generaţia Noului Val, domnul Caranfil şi-a construit un status şi un fan-base extrem de invidiabil. Cele 7 filme cu care-a delectat spectatorii, odată revăzute, se cer re-evaluate. Ce rămâne, ce s-a ofilit, şi mai ales, care sunt cele mai „re-watchable” filme ale lui Caranfil?

 07. „Asfalt Tango” (1996)

„Ambiţia mea a fost atunci să fac o farsă, o comedie cît mai aproape de nivelul de excelenţă, de strălucire al unor filme americane precum Some Like It Hot, de Billy Wilder” – Nae Caranfil

Filmele 90-iste au îmbătrânit, majoritatea urât. S-au „datat” cum ar zice americanii. Tot ce era atunci satiră de moravuri şi road-movie bazat pe un autocar plin de prostituate aspirante care pornesc din Bucureşti spre Franţa acum e piesă de arhivă a „tranziţiei”. Umorul de moravuri este încă actual în ţara tuturor videochat-istelor, autostrăzi tot nu avem, dar cu Charlotte Rampling cu tot Tango-ul nu reuşeşte uneori să se ridice de la nivelul asfaltului.

06. „Closer to the Moon” (2014)

„Mi-am dorit un fel de „Once upon a time în Romania”. Eroii mei sînt nostalgici. Sînt nostalgici după tinereţea lor sacrificată pe redutele unui idealism greşit plasat, nostalgici după vremurile cînd poziţionarea lor era pur romantică, adică împotriva sistemului, şi nu în slujba lui, cum e cazul la data la care se petrece acţiunea, nostalgici, în sfîrşit, după o inocenţă pierdută în favoarea experienţei. Inocenţă vs experienţă – iată una dintre temele filmului. Atacul băncii, în sine, este o tentativă de regăsire a acestei inocenţe.” – Nae Caranfil

Istoria senzaţională a unui jaf bancar orchestrat de oameni de bază din partidul Comunist Român a beneficiat de 3 ecranizări. O reconstituire cerută de organele comuniste, un documentar (Marele jaf comunist, regia Alecu Solomon) şi Closer to the Moon. Vorbit în engleză şi realizat cu un buget „hollywoodian”, dar şi cu toate problemele pe care o operaţiune cinematografică de Hollywood le aduce la pachet filmul rezultat este inegal. Momentele bune sunt ocazional geniale, momentele ratate sunt pur şi simplu ratate. Aventuros şi nostalgic filmul poate seduce şi abandona în mai puţin de 10 minute. Nu doar Mark Strong şi Vera Farmiga par pierduţi, filmul în sine oscilează între prea multe  sentimente şi registre narative.

05. „Restul e Tăcere” (2008)

„Aşa era pe vremea aceea, teatrul era o artă respectabilă, cinema-ul era o distracţie de bâlci, iar cei care se orientau spre film erau priviţi, mai ales dacă aveau un background cultural, erau priviţi ca nişte persoane care încearcă o formă de prostituţie.” – Nae Caranfil

Cel mai ambiţios dar şi cel mai îndrăgibil film al lui Nae Caranfil (pe rezonuri cinefile) este o epopee despre pionierii cinematografiei româneşti. O aventură dulce-amară, cu multe nostalgii şi un umor filtrat prin moravurile d’antan. Un ambiţ mare, care, pus pe ecran, nu are cum să nu-şi seducă spectatorii. Cu regi şi soldaţi, umor şi amantlâcuri, înjurături de birjar (când încă existau birje) şi mai ales cu o fascinaţie sinceră pentru acel „atunci” mitologizat Restul e tăcere citează şi în titlu şi în scenariu de prin teatru. Aduce în plus o încredere admirabilă în posibilităţile şi forţa (pe atunci) noului mediu de arte şi divertisment, cinematograful.

04. „6.9 pe scara Richter” (2016)

„Ar fi putut fi o dramă cumplită despre depresii clinice, cutremure şi bătrâneţe. În schimb, a ieşit o comedie despre toate acestea care până la urmă se transformă într-un musical. Am pornit de la ideea unei relaţii tată/fiu în care tatăl este tânăr, iar fiul bătrân. Asta însemnând că tatăl are comportamentul unui tânăr, adolescent chiar, în timp ce fiul se confruntă anevoie cu criza vârstei mijlocii” – Nae Caranfil

Cel mai nou film al lui Caranfil face uz de fobii şi gelozii pentru a livra un film perfect balansat între melodramă de cuplu, thriller psihologic şi… film muzical. Plin de verva, bonomia şi dialogurile sclipitoare care l-au făcut pe Caranfil un regizor redutabil Richter-ul este cât se poate de proaspăt şi bine-intenţionat.

03. „Dolce Far Niente” (1999)

„Stendhal al meu este de un egoism complet, este construit în opoziţie faţă de clişeul artistului cu toate antenele revărsate spre exterior, programat să vâneze tot ce e omenesc, în cele mai infime detalii. E, dimpotrivă, un tip obsedat de el însuşi – şi supărat pe el însuşi. Aşadar, am creat un Stendhal al meu, un Rossini al meu şi o Italie a mea şi a ieşit un film de care sunt astăzi foarte mândru, deşi nu s-a bucurat de succes.” – Nae Caranfil

Elegant, pervers şi subtil filmul „despre Stendhal şi Rossini” se dovedeşte nu un succes de casă (fiind aproape absent din cinematografele româneşti), ci o piesă care trece cu bine testul timpului. Încordat dintr-un scenariu care amestecă frivolitatea personajelor cu întunecimile epocii şi le amplasează pe ambele într-o Italie extrem de idilică, Dolce Far Niente este mai mult decât un film de epocă. Este un film despre modul în care o epocă se percepe pe sine şi felul în care ajunge să fie percepută (secole) mai târziu.

02. „Filantropica” (2001)

„Eu nu încerc să conving publicul să dea sau să nu dea bani la cerşetori. Eu spun o poveste din care el poate să afle că cerşetorii sunt de mai multe feluri (unii profesionişti, alţii amatori) şi că banii au destinaţii şi trasee diferite.” – Nae Caranfil

Cel mai de succes film al lui Nae Caranfil este în egală măsură o comedie spumoasă, o satiră necruţătoare şi „un Ceahlău” al culturii populare recente. Filmul despre industria cerşetoriei a avut fler şi la glume dar mai ales la ton şi subiect. În orice alt registru Filantropica ar fi fost sau prea brutal sau prea trist. Aşa, amestecat din umor şi umori este indiscutabil filmul românesc cu cel mai mare impact la public din ultimele 2 decenii.

01. „E pericoloso sporgersi” (1993)

„Am parcurs câteva etape succesive în clarificarea subiectului: în primul rând, mi-a fost limpede că trebuie să construiesc o viziune mai amplă, să intru mai agresiv în realitatea dictatorială a epocii, deci să introduc în film elemente care nu ar fi fost aprobabile înainte, cele care creionau viaţa noastră cotidiană în România anilor ’80: Europa Liberă, Securitatea, turnătoriile, frica. Şi mai important era să mă hotărăsc cum privesc înapoi spre anii ăia – cu mânie sau fără.” – Nae Caranfil

Un debut redutabil, care pune peste o structură de scenariu de-a dreptul tarantinească (avant-la-lettre, Pulp Fiction va avea premiera un an mai târziu) toate chestiunile cotidiene ale unei adolescenţe provinciale 80-iste. Un film nostalgic, dar de fapt amar despre ce însemna comunismul. Prinşi în plasa unor amoruri şi iluzii protagoniştii (un actor, o liceană, un militar) au fiecare partea lor din film şi adevăr. Dragoste şi trădare, speranţe deşarte şi dizidenţe de buzunar, munci patriotice, serviciu militar obligatoriu şi turnee de teatru provincial se amestecă în probabil unul din cele mai bune 3 debuturi din cinemaul nostru ante şi post-revoluţionar. 

Citiţi mai multe cronici de film pe FilmSi.ro.