ArtsLife Storiesteatru
ArtsLife Storiesteatru
De ce a abandonat Vizante visul de a deveni bucătar
Monica Tănase
|Reading time: 9 mins
Share this article

Pe Marius Florea Vizante îl știți din E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere sau Filantropica, pelicule semnate de Nae Caranfil, ori din Moartea unui comis voiajor și D’ale carnavalului, de la Teatrul Național. V-a făcut să râdeți și v-a pus pe gânduri.

Citiți mai jos un dialog onest cu un om care știe că munca lui înseamnă servire, nu vanitate.

Cum te-ai decis să devii actor?

Cine nu ar vrea să știe momentul acela magic când vine o voce supraterană și îți relevă misiunea? (râde) Credința mea și a altora, despre care am mai citit, este că plutim într-o supă de emoții și chemări, iar noi avem datoria să traducem magma asta de trăiri și să o slujim.

Mi-a zis o dată Nina Cassian, când m-a văzut: „tinere, ai talent, dar ai mare grijă că talentul nefolosit este un mare păcat!”

Prima dată când am trăit sentimentul că îi bucur pe alții fără prea mari eforturi a fost la o serbare, prin clasa a IV-a. Știi clasicele serbări în care doamna învățătoare, cu rezerve mici de imaginație, crea un spectacol al anotimpurilor și dădea rol tuturor celor 30 de copii din clasă. Fetele fâșnețe erau anotimpurile, iar restul erau copăcei ori diverse animăluțe de prin pădure.

Eu n-am fost nici Vara, nici Soare, ci eram un Licurici, rătăcit undeva în planul trei. Și, pentru că veneam dintr-o familie sărmană, cu patru copii și un singur salariu, al tatălui, nu am avut bani să-mi fac costum.

Așa că mi-am cumpărat niște izmene chinezești foarte albe, peste care am cusut niște staniol de la ciocolatele altora, fiindcă nu aveam bani de ciocolată. Toți colegii care primeau ciocolată „străineză” îmi păstrau staniolul, pe care îl netezeam cu unghiuța și îl coseam pe pantaloni.

În ciuda acestor neajunsuri, la sfârșitul spectacolului, lumea a venit la mine să-mi zică ce treabă bună făcusem. Atunci am înțeles că, dacă fără nimic am reușit să transmit ceva, însemna că aveam talent. Dar de aici până la a deveni actor au fost mii de ore de muncă, de revelații, întrebări și dezamăgiri.

Katia (a doua din stânga, jos) în Corul de Copii al Radiodifuziunii

 Ce ți-a plăcut, ce ai detestat la copilăria asta candidă, dar cu neajunsuri?

Nu prea aveam de niciunele acasă, îmi doream o pereche de blugi și una de adidași și nu i-am putut avea decât după Revoluție.

Tata era ofițer de carieră, dar numai salariul lui nu ne ajungea. Părinții noștri au fost niște eroi sacrificați pe altarul familiei și al corectitudinii.

Eu m-am născut în Oradea fiindcă acolo era unitatea militară a lui tata. De acolo, am plecat la Mediaș, unde s-a născut fratele meu, apoi ne-am mutat la București, unde s-a născut sora mea ce mică. Aș zice că am fix cei 7 ani de acasă, făcuți la zi, în Mediaș. După care, în 1979, înainte de Crăciun, am ajuns aici și m-am „bucureștenizat”. Lucru care m-a ajutat, dacă mă gândesc la tupeul și îndrăzneala de care ai nevoie în această meserie.

Dacă aș fi rămas în Ardeal, probabil că nu aș fi ajuns niciodată actor, ci un bun bucătar, cum îmi doream când eram mic. Îmi plăcea ideea să servesc oamenii, să le provoc bucurie. Undeva este aceeași chemare, de a servi oamenii, de a le face plăcere și de a le și vâna reacția imediată, chipul care radiază.

 Mi-a plăcut că eram mulți frați acasă și foarte diferiți. Sora mea este acum doctor în opto-electronică sau fizică cuantică, n-am înțeles bine, și lucrează pe platformă la Măgurele. Este un savant recunoscut chiar de Academia Română. Fratele meu era foarte talentat în ale cifrelor, dar pentru că l-au chemat tot timpul chema boemia și filozofia, acum este un IT-ist priceput pe undeva. Sora mea cea mică s-a dedicat familiei.

Doar eu am ajuns artistul în familie. Și, de ceva timp, fiica mea îmi calcă pe urme: cântă în Corul de Copii al Radiodifuziunii, a ajuns pe scenă alături de Alexandru Tomescu (eu doar l-am prezentat, nu am cântat cu el) și cu Rod Stewart. Are talent muzical, pe care îl moștenește, cred, de la bunicul soției mele, Alfonse Popescu, dirijor de cor.

 Ne întoarcem la licuriciul din poveste. Cum ai ajuns, de acolo, candidatul la teatru?

În liceu, de prin clasa a IX-a, a X-a, devenisem vedeta școlii. Spuneam monologul cu Vizantea Haiducul, care, de fapt, era Vizantea bișnițarul. Mergeam pe la toate serbările, Cântările României și alte întâlniri festive, în care recitam poezii patriotice și interpretam aceste monologuri satirice.

În plus, eram în câteva trupe de teatru de amatori și îmi făcusem propriul cenaclu literar: cu spectacole de poezie și mici spectacole dramaturgice. Mergeam și în alte licee, am ajuns chiar la Sava, și colaboram cu cenaclurile lor literare.

În 1990, când am dat admitere la teatru, știam cam ce vreau să fac, ce înseamnă scenă ori spectacol. Sigur că în sufletul meu am sentimentul și astăzi că i-am fraierit pe unii de am ajuns aici, că sunt alții mult mai talentați decât mine, dar nu au avut norocul meu. (râde)

 În 1990 am terminat liceul și, fără niciun fel de pregătire, am dat la Institutul de Teatru. Am trecut de toate probele eliminatorii însă nu am avut media finală să intru. Am fost extrem de dezamăgit, îți închipui. Mai târziu aveam să pricep că nu eram copt, nu aveam repertoriu și mai aveam nevoie de practică.

Cred că nu știam ce înseamnă teatrul atunci. Ca tot omul. Acum, dacă ieși pe stradă, oamenii îți vor spune de viața frumoasă, de strălucirea scenei. Nu ia nimeni în calcul munca și de frământările din spate.

Multă lume nu realizează că noi nu mimăm ceva, nu suntem buni la a minți, dimpotrivă. Eu trebuie să găsesc în mine resursele de a spune adevărul acelui personaj. Altminteri publicul nu mă crede. Este o chestiune de dedublare la limita patologicului. Dar omul are o natură duală. Asta am învățat la facultate: toate personajele sunt în noi, trebuie doar să le scoatem la suprafață, să le lăsăm să se exprime. Sigur că te costă mult să joci cu toate cărțile pe masă, cu viscerele în văzul lumii, te consumă.

Dar să revenim. Nu am renunțat la actorie și m-am dus la prima Academie de Arte din România, Luceafărul. Am făcut trei ani de actorie la o facultate particulară și am început să învăț ce înseamnă teatrul. M-am întâlnit cu mulți alți tineri, mai mari decât mine ca vârstă, care dăduseră ani la rând examenul de admitere la teatru, pe acele patru locuri, singurele disponibile înainte de Revoluție. Așa l-am cunoscut pe George Ivașcu, de pildă. Probabil că așa urma să fac și eu dacă nu venea Revoluția.

După trei ani de „plictiseală” am dat din nou la Institut, am intrat și am mai făcut încă patru ani de facultate la stat.

 Ai tăi ce au zis?

În anii ‘90, când m-am dus la această facultate particulară părea o himeră. Întâi de toate costa enorm, mult mai mult decât costă acum. În plus, toți banii trebuiau plătiți la începutul anului: 38.000 de lei, când un salariu mediu era de 2.500 de lei. Practic, era salariul pe mai mult de un an.

Nu știu ce față am avut și ce am spus, cert este că tata a venit într-o zi cu un diplomat plin cu bani și mi-a zi: „ăsta este CAR-ul cu care voiam să ne luăm și noi un covor nou, o mașină de spălat automată și televizor color. Nu le mai luăm, du-te la facultatea asta, stai un an și lămurește-te dacă ăsta este drumul”.

Eu chiar nu mă așteptam la așa ceva. Tata a sacrificat atunci interesul întregii familii. I-am jurat că nu voi mai cere niciun ban niciodată, că le voi returna până la ultimul bănuț și, în plus, îi voi ajuta mai departe. Lucru pe care l-am făcut. Am început să joc, făceam niște monologuri satirice prin baruri de noapte. Mi-am plătit astfel următorii doi ani de facultate și le-am dat și alor mei banii înapoi. 

Marius Vizante împreună cu Katia.

 Cum te-a schimbat succesul ăsta timpuriu?

 Aveam 20 de ani, eram student la a doua facultate, jucam la Comedie, eram pe ecrane cu E pericoloso sporgersi, debutasem la Cannes, la Quinzaine des realisateurs. Sigur că toate astea îți dau aripi.

Ai toată lumea la picioare, ești tânăr și nu-ți pui prea multe întrebări fiindcă nu vezi toate fațetele realității, mai ales pericolele.

Am mers din noroc în noroc. Dar am dat de oameni care mi-au dat peste mână, Gelu Colceag, Tania Filip, Ion Cojar, Radu Gabriel, Olga Tudorache, Mircea Albulescu, oameni care mi-au spus: mai taie din aripi și mai pune pe corp! Așa mi-am domolit un pic avântul în favoarea conținutului.

La facultate aveam o lozincă pe perete: procesul nu succesul! Succesele sunt efemere. Atunci e bine să nu te îmbeți cu apă rece, că ești un mare creator. Ești un mare creator câtă vreme creezi.

 Ce găsesc regizorii de exploatat în tine încât te duc în acest tip de roluri?

Comedia este un talent. Nu fac eforturi supra-omenești să stârnesc râsul. Fără a fi lipsit de modestie, darul de a-i face pe alții să râdă nu este dat oricui. Așa încât trebuie să îl apreciezi, să îl șlefuiești și să îl folosești.

Eu am realizat că îl am din liceu. Eram pontosul găștii. Ne adunam seara, la bancă sau la bătător și eu îi aliniam pe toți și le spuneam bancuri, povești, monologurile lui Amza și ale lui Caragiu.

Dădeam spectacole în fiecare seară la bătător.

Luai bani?

Nu, evident că nu.

 Dar te iubeau fetele!

De fapt, eu eram confidentul fetelor. Îi iubeau pe ăia cu chitările, ăia muți, cu mister. Eu nu aveam mister, la mine ce-i în gușă și-n căpușă. (râde)

Povestește-mi despre soția ta?

Ce să-ți spun? Este femeia cu care am decis că voi întemeia o căsnicie. Iar căsnicia este mai mult decât o îndrăgosteală. Este un angajament social foarte serios și pe termen lung. Iar eu sunt de părere că dacă simți că poți să te înhami până când moartea vă va despărți, fă-o. Altfel, nu te încurca!

 Cum te-a schimbat copilul?

Lucruri pe care credeam că nu le voi trăi și simți vreodată le-am avut în suflet a doua zi de când mi s-a născut copilul. Am realizat că suntem și noi mici piese în mâinile altor creatori. Și de atunci, de 12 ani, mă bucur de ea și de ce aduce în mine. 

 Ce mai cauți acum?

Voi căuta la nesfârșit să uimesc, să bucur, să atrag atenția oamenilor din profesie în care cred. Și voi vrea să descopăr lucruri noi.

Tocmai am terminat de scris un spectacol pe care urmează să îl montez la Comedie. Deci anul acesta voi debuta ca regizor și ca scriitor de teatru. De doi ani toto rafinez la el și acum cred că i-a venit momentul.

Nu pot să-ți dau prea multe detalii, dar este un fel de one-man show, am început deja munca la el și toată echipa este entuziasmată.

ArtsLife Storiesteatru
Share this article