„De ce se scrie Yachting cu h”- explică Lucian Mîndruţă de la Regatta Limanu

N-are nici o legătură cu pescăruşii. Nu stă nimeni să-i asculte. Nici cu delfinii. N-are chef nimeni să-i numere. Nu e despre frumuseţea valurilor: ele sunt mai degrabă obstacole. Culoarea mării în larg? De unde să ştim? Ne uităm doar după balize. Şi după barca din spate. Şi aia din faţă.

„Ăia sunt nebuni? De ce se duc la larg?”

„Ia uite la ăia, au prins curent acolo! Trebuia să ne ducem şi noi!”

„Aoleu, nu mai pot de râs! Au încurcat spinnakerul! Cine sunt ăştia?”

Prima lecţie de yachting: lumea te bârfeşte. Că are timp. Dar doar pe bărcile neserioase, cum e echipajul meu. Ăia competitivi rău nu scot o vorbă. Doar căpitanul are privilegiul ăsta. „Trim, trim, trim!” (adică reglează vela). Şi „pregătirea de ginneker, acum, hai, toată lumea!”. Ăialalţi tac şi înghit. Şi câştigă.

Mergem în triunghiuri. Sau în „banane”. Sau… Vă las plăcerea sa descoperiţi online geometria unei curse. Dar nu e complicat: trebuie să avem vântul din mai toate direcţiile. Asta e încercarea cea mare: să reglezi velele astfel încât să te duci repede unde vrei tu, nu unde zice Zeul ăla cu nume grecesc. Eol? Stai, ăsta e cu vântul. Neptun? Staţiunea?

După 2 ore la soare astfel de gânduri se amestecă în mod natural în cap. Odată cu oricare alte gânduri, ca o pastă de alge în care înoţi din ce în ce mai greu. În mintea ta, dacă eşti la timona, ca mine, sunt trei chestii mari şi late:

Am reglat bine focul (vela din faţă)?

Se apropie Indira (barca cu care ne batem de obicei)?

De ce naiba mergem atât de prost? Nu cumva ar trebui să mai închid randa (vela mare)?

Reţineţi ideea ca mergem prost. Noi, adică eu. De când mă ştiu n-am mers bine. Adică am mers destul de repede, dar niciodată să fiu mulţumit. Am citit câteva cărţi din domeniu. Până într-o bună zi când mi-a venit ideea să dau vina pe barcă (e prea grea, prea lentă) şi-am putut să mă întorc, fericit, la condiţia mea dintâi: marinar de ocazie, disperat însă după toata povestea asta cu întrecerile pe mare.

Regatte. Cu doi de t, da? Suntem aristocraţi, ce mama naibii! Şi yachting, cu h la mijloc, că aşa scrie toată lumea. Lumea mare, de la Saint Tropez şi La Rochelle, de la New York Yacht Club, unde se zice că odată a încercat să se înscrie o barcă din România şi ăia le-au spus că trebuie să aştepte doi ani, să se învechească un pic…

Suntem, fireşte, nişte imitatori. Străbunii noştri au fost plugari şi oieri. Nici una dintre poziţiile astea nu te califică pentru postura de bowman (om care meştereşte ceva pe la prova). Si totuşi, ne-a luat flama.

Din ce în ce mai mulţi. În 2006, când m-am apucat eu, erau vreo 20 de echipaje la start. Acum bat spre 40. De două ori mai multe bărci, dar de trei ori mai mulţi oameni. Că şi bărcile s-au mărit. Şcoli de yachting? Checked! Brevete? Sute. Fitze în cap?

Foarte puţine.

Lumea în yachting nu e aici c-o vede cineva. Suntem doar între noi. La 2-3 mile de ţărm îţi trebuie binoclu să ne vezi de pe plajă. Din ce să-l faci, când n-ai la îndemână decât două cutii de bere?

Şi, de fapt, de ce te-ar interesa treaba asta, sportul asta egoist şi dur, obositor şi pe care, spre deosebire de fotbal, trebuie să-l înveţi înainte să te poţi uita la el la televizor?

Habar n-am.

Ştiu doar ca yachtingul nu prea are legătură cu marea, tot aşa cum televiziunea n-are nici o legătură cu circuitele integrate din televizor. Sigur, ele sunt necesare, dar fără oamenii aia din care se compun imaginile, fără poveştile lor si fără emoţiile lor, n-ar exista nici un spectacol.

Si nici aşa nu sunt sigur că e unul.

Suntem doar noi, care alergăm pe apă spre o baliză galbenă, în timp ce ţărmul se face mic, undeva departe şi descoperim subit că planeta asta e majoritate apă pe care bate vântul, iar noi chiar n-avem ce să căutăm aici.

Şi după aia, cineva strigă la noi „haaaai, toată lumea, haaaai, să facem voltaaaaa!” şi-am uitat tot, inclusiv că am scris o poveste despre asta pe un blog.

Lucian Mîndruţă
skipper,
Echipa de Yachting Tiriac Auto / Mercedes-Benz