De ce tuia și gazonul au cucerit curțile românilor? Diana Culescu, peisagist: „La noi, oamenii nu apreciază neapărat parcul, natura, ci o folosesc drept loc unde să pună grătarul!”

Diana Culescu este peisagist, doctor în horticultură, a predat, de-a lungul timpului în școala unde și-a finalizat studiile, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București și este un neobosit activist pentru a impune un model de educație în materie de peisagistică urbană.

Iubește orașul în care s-a născut, Bucureștiul, a cărui transformare într-o uriașă parcare care a înghițit sistematic spațiile verzi și arborii o șochează încă, și s-a format într-un liceu de arhitectură, influențată de bunicul ei patern, Alexandru Culescu, arhitect, profesor și scenarist, un om cu care descoperea secretele micului Paris, la pas, duminica. Iar dragostea pentru plante, pentru misterul timpului și a modului în care ne supunem lui, și noi, și plantele, ca toate ființele vii, le-a descoperit într-un sat mic din Brăila, acolo unde petrecea verile, în gospodăria bunicilor materni și a mătușii ei, omul dispus oricând să-i împlinească orice dorință.
Această fată, formată între desen tehnic și fascinația naturii așa cum este ea, a crescut și s-a transformat în unul dintre cei mai mari susținători ai educării unei prietenii reale a românului cu natura, cu parcul, cu pădurea.

De ce ai ales să fii peisagist?

Diana Culescu: Toți ne dorim să salvăm lumea, nu? Când eram mică, îmi doream să devin doctor, fiindcă voiam să ajut oamenii, doar că am aflat repede că mi se face rău când văd sânge. Mai târziu, am dat examen la Liceul de Arhitectură, imediat după Revoluție, când s-au refăcut trei clase de arhitectură în ceea ce știm acum a fi Colegiul „Socolescu”.

Am mers acolo pentru că am această calitate de a vedea foarte bine în spațiu și mi-e foarte ușor să rezolv astfel de probleme matematice; eram talentată la desen tehnic, dar la cel artistic niciodată nu am fost. În plus, în familia noastră, din partea tatălui, bunicul a fost arhitect, iar bunica profesoară de română. În școala generală, eu eram cu vreo două culegeri de română mai înainte decât colegii mei. (râde) Deci prima versiune a alegerii era să intru la Școala Centrală de acum, în ideea de a deveni ulterior profesoară, mai cu seamă că mi-e destul de simplu să învăț limbi străine.

Dar arhitectura a fost varianta câștigătoare, mai ales că bunicul chiar fusese profesor la acel liceu și predase desen.

Era un om fantastic bunicul, Alexandru Culescu.

A făcut Facultatea de Arhitectură în vremea când erau foarte puțini studenți admiși, a făcut parte dintr-o gașcă foarte unită, care făcea foarte multe trăsnăi. Cu acele povești am crescut eu și mi s-a părut întotdeauna că cea mai tare chestie de făcut în viață este să te duci la Arhitectură.

La sfârșit de săptămână ieșeam la plimbare prin oraș, vechiul București, iar el ne povestea despre clădirile pe care le întâlneam. În plus, ne „instiga” să desenăm dar îi și plăcea enorm să facă glume. Bunicul a fost colaborator la TVR, la emisiunile de Revelion, a prezentat niște show-uri televizate, a scris scenariul de la filmul Pantoful Cenușăresei, unde are și o apariție scurtă. El, bucuros că am intrat la liceul acela, mi-a făcut cadou o trusă de desen Rotring și mi-a dat și trusele lui de trăgătoare, le am și acum.

Ce ți-a mai rămas de la el?

Diana Culescu: Mi-a lăsat un anume mod de a privi orașul. De pildă, de la el știu că Palatul Regal, Muzeul de Artă de acum, are una dintre cele mai mari greșeli de arhitectură: are număr impar de coloane, motiv pentru care una dintre ele este chiar în mijlocul ieșirii, iar Regele ieșea fie de-o parte a ei, fie de cealaltă parte. (râde)

Și mi-a mai rămas amintirea cercurilor lui perfecte, desenate direct cu mâna. Bunicul citea foarte mult, la fel și soția lui, iar ei știau exact, chiar dacă nu călătoriseră foarte mult, ce și-ar dori să vadă în diverse orașe din lume.

Din păcate a murit în primul meu an de liceu și chiar mă întrebam ce ar fi gândit despre ce facem noi, eu și Mihai, unul dintre frații mei, tot peisagist. Cred că mi-ar fi plăcut să discutăm despre ce înseamnă arta și arhitectura acum, despre ce face omul în jurul lui.

În liceu am avut norocul de a avea un profesor foarte bun, Paul Foșca, fost coleg al bunicului, iar din clasa a X-a până într-a XII-a am fost prima din clasă. Iar de-atunci cam asta fac.

Cred că în spatele acestei performanțe e și ceva ce mi-a spus mama: ”Să nu fii niciodată unde sunt mulți. Să fii ori prima, ori ultima!”

Aș zice că ești prima din familie care a transformat aceste studii tehnice într-o muncă ce ține de estetică?

Diana Culescu: Te-aș contrazice aici, fiindcă exact asta încerc să transmit oamenilor, că deși credem că ne uităm la grădini sau la parcuri din interes estetic, noi, românii, folosim aceste amenajări ca să ne simțim bine.

Predau un curs de design de grădini, unde discutăm: noi credem că mergem în parc și avem așteptarea aristocratului din secolul XIX, să stăm pe bancă și să admirăm o floare, când de fapt ajungem cu grătarul, cu micii și cu berea. Partea estetică este secundară, dacă vrei.

Cișmigiul s-a creat pe locul de ieșire a românilor, primăvara, la grătare și la bere. Acolo se făceau chermeze.

Nouă ne place să credem că suntem ca francezii, italienii, olandezii care au inventat uitatul la floare, dar noi nu apreciem atât de mult floarea. Iar întrebarea mea favorită este: „Când ai fost ultima dată în parc, te-ai așezat pe bancă și ai contemplat florile?”

În plus, aș mai adăuga că frumusețea este în ochii privitorului, iar noi putem vedea frumos sau urât tot ce e în jurul nostru. De exemplu, pentru cei mai mulți dintre oameni, până prin secolele XVII-XVIII, pădurea era urâtă. De fapt, pădurea era locul unde, dacă intrai, te mânca lupul sau ursul. Mai târziu, au început botaniștii să intre în păduri, în căutare de plante pentru a le descrie. Iar toată lumea a putut vedea că se întorc cu floricele și nicidecum atacați de lupi. Așa că au început și alții să intre în păduri, pictorii, în căutare de subiecte. Apoi au venit grătarele.

În plus, ți-aș spune că la noi, marea nu trece drept frumoasă iarna, ci este subiect doar pentru turism estival. Dar dacă te duci în Germania, Estonia sau Franța lumea este la malul mării iarna.

Ce spune asta despre noi?

Diana Culescu: Spune că vrem să fim ca alții, dar nu înțelegem lucrurile foarte bine, iar pe asta se bazează și un marketing recent dar și industria de plante de la noi: flori mari, plante, care nici nu contează dacă se adaptează și trăiesc la mine în curte. Ba chiar e mai bine dacă nu supraviețuiesc.

Dacă reușești să te uiți atent la natură, vei vedea că există o alternanță a anotimpurilor, pe care o poți pune și în grădina ta. Fiindcă tu practic faci o grădină, nu un tablou.

La noi, toată lumea își dorește tuia și gazon. De ce, mai ales că tuia moare în București, iar gazonul la fel. În plus, pentru tine acest peisaj rămâne neschimbat, oricare ar fi anotimpul. Este, de fapt, imaginea cu care românii s-au obișnuit de la începutul anilor ‘90, când s-au dus să muncească în străinătate, iar cei care le închiriau case, apartamente nu aveau timp să construiască și să întrețină grădini, ci puneau ceva să fie verde și bine. Iar acel ceva a devenit maximum de ce ne putem dori acasă, când revenim în România.

Cum scapi de sentimentul că trebuie să faci un curs pentru a avea o grădină? Sau chiar trebuie să faci un curs pentru asta?

Diana Culescu: Eu nu cred că scapi vreodată de a învăța. Cred că trebuie să învățăm continuu. Și nu vorbesc despre a face cursuri neapărat, dar poți citi cărți, articole. Astfel afli ce ziceam eu mai devreme. Sau, că în străinătate nu se mai poartă de multă vreme ceea ce se numește „instant garden”, adică ceva ce va rezista de acum până peste 30 de ani, neschimbat.

Este foarte frumos și ofertant procesul de a forma o grădină. Iar toată lumea din străinătate se orientează către un astfel de experiment. La noi nu există vreo curiozitate, fiindcă oamenii își doresc dovezi sociale, adică o grădină care să dovedească faptul că au, dețin lucruri valoroase.

Cu ce ochi vede un peisagist orașul nostru?

Diana Culescu: În afară de faptul că sunt peisagist, eu m-am născut aici.

Multă vreme, acest oraș era ca un sătuc, unde toată lumea era foarte politicoasă și cred că pentru București este o mare pierdere faptul că lumea pur și simplu se urăște pe stradă. Este încă șocant pentru mine.

Bucureștiul era foarte verde când mi-l amintesc eu. În toate cartierele. Mă distrez acum când vin străini în România, intră în oraș prin nordul Bucureștiului, cel mai verde, de fapt, și sunt uluiți. Dar pentru mine e aproape un deșert. Iar toată acea verdeață pe care o știu s-a dus în parcări. Uită-te în sectorul 4, unde toate zonele mari de spațiu verde și arborii au dispărut pentru locuri de parcare.

Din anii ’60 specialiștii au descoperi o dinamică urbană: cu cât faci mai mult loc pentru mașini, cu atât el va fi ocupat de mașini pentru că, de fapt, nu faci loc pentru ca oamenii să se deplaseze și cu altceva.

Din acest motiv, la un moment dat îmi voi cumpăra și eu o mașină, fiindcă îmi va fi mai ușor să mă deplasez. Gândește-te cum e ca pieton printre autoturismele care stau la semafor. Unde e mai bine? Pe jos, ca pieton, sau în mașină?

Or, alternativa este, de fapt, să dezvolți transportul în comun, ceea ce descurajează mașina personală, pentru care locurile sunt din ce în ce mai puține iar când vezi că trec autobuzele goale pe lângă tine, a doua zi vei vrea să lași mașina acasă.

În Lyon, unde am făcut un internship, făceam de acasă până la serviciu, invariabil, 15 minute, fiindcă luam tramvaiul și metroul. Iar toate erau conectate. Niciodată nu am stat în stație să aștept tramvaiul. La noi, în medie, pe o distanță similară, poți face mai mult de o oră.

Noi nu înțelegem încă acest adevăr din toate cărțile de urbanism. E foarte simpatic Jan Gehl, care povestește în toate conferințele internaționale despre cazul României care caută să facă parcări și zice: „Românii nu au înțeles un adevăr, tot Bucureștiul este o imensă parcare! Mașinile care sunt în trafic nu merg.”

Cât e muncă, cât e pasiune și iubire în munca ta?

Diana Culescu: Cred că e mai mult pasiune.

Eu am făcut parte din a 4-a promoție de peisagiști din România. Îmi amintesc cum căutam câte un cotlon sau o săliță în clădirea universității să facem și noi cursurile. La un moment dat, într-o iarnă, la subsolul Facultății de Agronomie, ne-am înghesuit trei promoții în același spațiu. Când dădea primăvara ieșeam nerăbdători să facem ore mai puțin apropiați unul de altul. (râde)

Mi-amintesc o zi când Florin Teodosiu, unul dintre cei trei profesioniști care au înființat învățământul de peisagistică din România, ne povestea cum nu aveam o profesie, fiindcă eram la început și nimeni nu știa de noi, iar pentru ca oamenii să afle de noi, va trebui să ne zbatem. Am rămas perplexă atunci și am realizat că e adevărat, omul avea dreptate.

Dacă povesteam cuiva pe-atunci despre faptul că sunt peisagist, credea că pictez.

Ultima dată mi s-a întâmplat în 2014, când am organizat un eveniment și a venit cineva, s-a așezat în atelier, a început să se uite în jur și a întrebat: „Unde sunt șevaletele?”. (râde)

De-atunci nu mi s-a mai întâmplat, dar am și muncit mult pentru asta. În plus, nici statul român nu ajută profesiile noi pe care le creează, așa încât eu nici la firma mea nu mă puteam angaja ca peisagist, fiindcă nu exista codul COR pentru asta. Cu asociația din care fac parte ne-am zbătut, iar în 2014 s-a întâmplat să apară profesia.

Am participat la nenumărate școli de vară, la făcut diferite intervenții, am făcut evenimente, am participat la evenimente, fiindcă orice este bun și folosește pentru a le arăta celorlalți ce știi tu.

Discuția începe cu „Am și eu un ficus acasă”, asta dacă ai reușit să treci de întrebarea: „Unde sunt șevaletele?”, dar aceste discuții au ajutat. Lumea învață de la tine multe alte lucruri, iar de-a lungul timpului am învățat să transmit mesajul esențial foarte scurt, așa încât mi se pare că lumea a ajuns acum să știe mai bine ce înseamnă peisagistica. Oricum, că e ceva cu plante, că se întâmplă „afară”, are legătură cu un ficus și în tot cazul, nu e bine să întrebi de șevalete. (râde)