De la cariera de pianist, la conducerea unei școli private internaționale la București, Alina Pele: „ Eu am vrut să fiu mândră de mine, să duc o viață fără regret, să fiu lumină pentru cei din jur.” - LIFE.ro
Prima pagină » De la cariera de pianist, la conducerea unei școli private internaționale la București, Alina Pele: „ Eu am vrut să fiu mândră de mine, să duc o viață fără regret, să fiu lumină pentru cei din jur.”
De la cariera de pianist, la conducerea unei școli private internaționale la București, Alina Pele: „ Eu am vrut să fiu mândră de mine, să duc o viață fără regret, să fiu lumină pentru cei din jur.”
Alina Pele s-a pregătit de la 6 ani pentru cariera de pianistă. 8-10 ore pe zi, când ceilalți copii alergau la joacă, Alina studia la pianul din casa părinților ei din Timișoara. Cu un tată tenor, apoi dirijor al Filarmonicii orașului de pe Bega, un alt drum decât cel al muzicii părea de neconceput pentru ea.
La 16 ani a câștigat o bursă de studii în SUA și a plecat în țara tuturor făgăduințelor, unde însă nu și-a dorit niciodată să rămână pentru totdeauna. A terminat acolo studii de liceu și de facultate de muzică și afaceri, iar când munca ei părea să intre pe un făgaș bun, profitabil, a realizat că își dorește să revină pe bătrânul continent.
Alina s-a stabilit la Valencia, unde lucra în paralel la Conservator și la Filarmonică. Programul însă făcea imposibilă îndeplinirea celei mai mari priorități, fiul ei. Așa încât Alina a renunțat la slujba de muzician și a devenit profesoară de muzică, ocazie prin care a descoperit frumusețea educației. În doi ani a devenit doctor în pedagogie, iar școala în care s-a dezvoltat, SEK International School, a pregătit-o pentru rolul de manager.
Acum, Alina s-a întors în România și a lansat SEK International School la București, un mandat de încredere atât din partea fondatorilor școlii din Spania, cât și din partea românilor.
De ce, dintre toate lucrurile posibile, un om cu formare muzicală alege să conducă o școală privată?
Alina Pele: Decizia are foarte mult de-a face cu fiul meu.
Fiul meu avea un orar foarte diferit de-al meu, iar eu, când am avut copil, am știut exact care îmi e prioritatea: creșterea copilului. Când am văzut că el ajungea acasă și trebuia să îl las cu vecinii sau cu alții, că lucram amândoi și ajungeam acasă la 11 seara, când el deja dormea, am început să caut un proiect în care, atât eu, cât și el să avem un orar compatibil. Și mi-a venit ideea, când fiul meu avea 8 ani, să trimit CV-ul la școli private ca profesoară de muzică.
Inițial nu aveam ideea să mergem împreună la aceeași școală. Până în clasa a treia am fost la instituții diferite, dar am găsit de lucru la această școală, SEK International School, Am început part-time, am trecut la full time, iar împreună cu el am decis mutarea. Mergeam împreună la școală, veneam împreună de la școală, aveam același program, aceleași zile libere.
Planul nu a fost să rămân în educație pentru că nu am știut că o să-mi placă atât de mult educația. Nu am știut impactul pe care îl are un profesor. Este atât de apropiat de sufletul meu acest proiect că acum este greu să mă gândesc la altceva. Satisfacția în a preda e mult mai mare față de cea pe care o aveam inițial în a ieși eu pe scenă ca să fiu aplaudată și să stau 8 ore într-o sală de studiu toată ziua, chiar între 8 și 12 ore, fără socializare, fără nimic. Copiii îți dau viață.
Am 45 de ani și oamenii îmi spun că sunt foarte tânără. Iar eu cred că dacă sunt tânără este pentru că m-au ținut ei așa. Lucrez cu copii de la vârsta de 2 ani până la 18 ani, fiind și eu mămică, și probabil și stilul meu este mai prietenos și mă simt, și fizic și psihic, încă copil, pentru că îmi transmit energia asta foarte pozitivă și atunci îmi dă mai multă satisfacție.
Satisfacția în sine este mult mai mare, chiar dacă mă gândesc la acei ani de concursuri, de studiat atâtea ore, la ce mi-au folosit? Nu știu, dar îmi place ce fac în acest moment și nu pot să spun că îmi este dor de viața aceea singuratică, de pianist, de artist, de mers într-o parte și alta, schimbat hoteluri, etc. La început e interesant, dar când ajungi la o anumită vârstă dorești ceva stabil, bucurie, energie pozitivă.
Hai să facem o paranteză în care să cuprindem perioada de solitudine, dar și de glorie. De ce ai plecat din România?
Alina Pele: La 16 ani am câștigat un concurs Cântarea României, ca interpretă la pian, iar acest concurs mi-a oferit o bursă în Statele Unite. A apărut neașteptat, printr-o prietenă a tatălui meu, care locuia în Atlanta, Georgia, și a fost o decizie de o secundă pentru mine.
Am gândit că este o poartă deschisă. Nu m-au atras Statele Unite, mai ales că știam țara, fiindcă fusesem acolo cu toată familia, în dilemă dacă să ne stabilim sau nu acolo. Am stat 4 luni atunci, cu mama și cu tata, dar nu m-a atras. Nu m-am simțit în mediul meu. A fost mai degrabă visul tatălui meu să ajungem în Statele Unite, majoritatea neamurilor noastre fiind deja acolo. Dar când am ajuns acolo, culmea, nici mie și nici lui tata nu ne-a plăcut. Mamei da.
Viața acolo este foarte diferită. Mi se pare că omul, persoana, nu contează, ești un robot. Așa ne-am simțit, chiar dacă am revenit la bursă și am rămas 8 ani. Dar aș fi mers oriunde pentru acea bursă, fiindcă am convingerea că dacă ți se deschide o ușă, trebuie să te duci. În plus, am și niște părinți cu o mentalitate deschisă. Mă gândesc că alți părinți ar fi ales ca unica lor fiică să rămână lângă ei, dar ai mei nu au fost egoiști deloc și au avut încredere suficientă că eu la 16 ani sunt capabilă să am grijă de mine singură în străinătate.
Cum a fost adaptarea?
Alina Pele: E foarte interesantă adaptarea când ajungi în străinătate. Nu știu dacă toți trec prin asta, dar mie mi-a plăcut foarte mult orașul inițial, totul era nou, bine întreținut. Zona în care eu am locuit era superbă, în spatele casei lui Elton John, printre familii care își permiteau un stil de viață înalt chiar și pentru Statele Unite.
În prima lună ești pe un nor, apoi începe căderea. Te cuprinde o singurătate pentru că nu recunoști nimic familiar, totul este nou și până te adaptezi îți poate lua mult timp. În cazul meu a fost dificilă adaptarea pentru că în primul an am stat cu o familie de prieteni ai părinților mei, în al doilea an m-am mutat cu altă familie care era mai aproape de școală, apoi am mers la facultate, unde am primit o bursă completă pentru pian. Bursa acoperea și chiria, și mâncarea, absolut toate cheltuielile ca eu să concurez pentru ei și să le fac un renume. Era o facultate privată. E destul de greu să te adaptezi pentru că te simți singur, mereu e ceva nou…
Și cum ai reușit?
Alina Pele: Nu voiam să mă dau bătută. Deși, te rog să mă crezi, ajunsese să-mi fie dor și de gropile de pe strada mea, de pomi, de orice. Era o disperare să revin. Niciodată singură, dar emoțional mă simțeam încă legată profund de România. Am spus că iau tot ce pot de aici și revin acasă. Eu am o relație foarte apropiată cu familia mea mare, nu doar cu părinții, am avut o relație superbă cu colegii de la școală, m-am simțit enorm de bine la școală, la grădiniță.
De ce era nevoie de această bursă, de aceste studii? Ce-ți aduceau în plus?
Alina Pele: Experiența de viață. Pentru că, la nivel de studii nu am învățat nimic în plus față de ce aș fi învățat în România. Odată ce am luat decizia să termin liceul în Statele Unite, ca să mă întorc în România trebuiau să-mi fie recunoscute studiile sau trebuia să fac din nou liceul. Am încercat asta în clasa a XII-a, apoi am zis că poate de la facultate îmi va fi mai ușor, dar a fost aceeași problemă. Atunci am văzut că nu am încotro și mi-am luat gândul.
Dacă e să dau cuiva un sfat despre plecarea din țară, acela este ”când te duci, uită de unde ai venit”. Eu nu am uitat și m-a ținut emoțional în spate.
În Statele Unite nu am simțit pe deplin niciodată. De aceea am fost de acord să mă căsătoresc și să mă mut în Spania, unde m-am simțit acasă din primul moment. Pentru că suntem latini.
De ce pian? De ce muzică?
Alina Pele: Eu am fost mereu interesată de mișcare, de sport sau balet. Voiam aer liber, activitate fizică, mișcare. Dar tatăl meu, Achim Pele, lucra la Filarmonică, era tenor, apoi, după Revoluție, dirijorul Filarmonicii Banatul din Timișoara, m-a împins spre pian. Și mi-a plăcut. Noi locuiam într-o clădire care era a Filarmonicii și toți din clădire erau fie la Filarmonică, fie la Operă – cântăreți, muzicieni, balerini. O vecină îmi dădea ore de pian. La 5 ani și jumătate am intrat la anul pregătitor pentru Liceul de Muzică și acolo am avut-o pe doamna Toth, mama lui Zoli Toth. A rămas să fac pian, pentru că aveam pian acasă, îmi plăcea, făceam la școală.
A fost o responsabilitate. Ce te-a atras?
Alina Pele: Nu m-a atras pe mine. Mi-a fost cumva impus, dar nu mi-a displăcut.
Ce-ți aducea?
Alina Pele: Acceptarea părinților (râde). Eu, din clasa a doua, am început să particip la concursuri, deci aveam premiile, simțeam că fac ceva bine, frumos, aplauzele, publicul. Cu dorința mea de a face balet sau altă activitate fizică nu am făcut nimic, pentru că erau prea multe ore de pian. Nu am mai avut timp.
Eu stăteam la pian, în vreme ce prietenii mei mergeau la joacă, iar obrajii îmi erau plini de lacrimi. Dar nu mă lăsau părinții să ies: prima dată să fac pian, temele și, dacă mai era timp de joacă, ieșeam. Problema era iarna sau toamna, când se întuneca prea devreme și nu mai ajungeam să mă joc.
De mică a trebuit să fac aceste sacrificii.
Nu vine gratis nimic. Dar m-a ajutat că eram într-o grupă foarte bună, cu alții ca și mine, și nu simțeam că sunt excepția. Față de muzicienii care sunt, de exemplu, în Spania, până la facultate ei nu au o școală integrată și după-masa, ei încep studiile. Și e mult mai greu. Pe la 10-12 ani realizează că ei fac două școli și că, cei de vârsta lor, care nu fac muzică, au doar o școală și au timp liber.
Când au început să vină beneficiile? Când ai început să le vezi?
Alina Pele: În clasa a X-a, când m-am dus mai serios pe studiul de pian, am câștigat acest concurs și primul beneficiu a fost că am primit această bursă. Când am ajuns în SUA familia cu care locuiam m-a dus la o școală de muzică și am mai continuat studiul. Nu mă gândeam, în clasa a XI-a, în SUA, că voi ajunge să particip la concursuri și acolo să câștig. Am participat la un concurs fără nicio așteptare, am câștigat locul 1 local, apoi am câștigat regional și ceva s-a pornit din nou în mine.
La facultate am vrut să fac Music and Business, nu am vrut doar pian, pentru că un lucru era clar în acel moment: nu doream viața aceasta de 8-10-12 ore pe zi. Așa se muncește la pian, ca să ajungi la un nivel competitiv. Poate cineva cu mai mult talent se descurca cu 4-5 ore, dar eu aveam nevoie de mai mult.
Ca să obțin însă bursă completă, trebuia să fac muzică, și nu la nivel de educație muzicală, ci de artist concertist la pian. Pentru asta primeam bursa. Vorbim de 20 de mii de dolari pe an școlar pe care nu mi-i permiteam, și pe care școala mi-i garanta.
Și m-am trezit din nou închisă într-o cameră cu pianul. Pentru mine, la acel moment, muzica a fost o formă de transport către o altă etapă din viața mea. Știam sigur că nu asta voi face toată viața mea, că nu asta va fi calea pe care o voi alege pentru viitor.
Deși ți-a fost greu, tu ți-ai păstrat calea…
Alina Pele: Da, aveam libertate totală și toate cheltuielile acoperite. De ce am continuat? A fost decizia mea. Fiecare om ia o decizie când pune capul pe pernă. Eu am vrut să fiu mândră de mine, să duc o viață fără regret, să fiu lumină pentru cei din jur. Dacă e să îmi doresc ceva de la viața mea, nu îmi doresc să ajung la un anumit post sau să am 10 case, sau să am un Lamborghini, nu astea sunt țintele mele. Țintele mele sunt să am o viață cu care să mă mândresc eu, în primul rând. Eu sunt cea mai mare critică a mea.
Și cum îi închizi gura acestui critic?
Alina Pele: Uneori îmi vorbesc eu mie. Eu sunt foarte conștientă – nu știu când am ajuns așa – că cerințele mele față de mine sunt foarte mari. Și am un stres de la 16 ani, de când am plecat: am simțit această poartă ca o responsabilitate. Nu am simțit-o ca o ieșire din România spre o distracție sau ca pe un drept. Din acel moment am fost foarte atentă cu fiecare decizie. E obositor să mergi așa prin viață.
Nu e greu să trăiești în competiție continuă cu cei din jur și cu tine însăți? Cum faci?
Alina Pele: Ba da, este foarte greu. Am o capacitate foarte bună de a lucra sub stres, inclusiv stresul pe care mi-l cauzez eu. Și nu mă las. Am această putere. Nu știu dacă este bine, nu mă mândresc cu asta, dar știu că trebuie să dau 100% în fiecare zi. Nu reușesc mereu. Când încep să vină familia, copilul, alte responsabilități, și acolo ai o presiune.
Cum vezi tu eșecul?
Alina Pele: Nu există. Pentru mine nu există eșec și, până acum, tot ce mi-am propus am realizat. Dacă ar fi existat vreodată, nu l-am văzut ca pe un eșec, ci ca pe o lecție care să mă ajute să ajung undeva. Nu suntem perfecți. Nu venim cu o carte care să ne spună cum să fii mamă, cum să fii soție… cei din jur ne ajută, ne spun, dar din perspectivele lor. Și suntem diferiți. Și putem să greșim, dar nu sunt eșecuri. Sunt doar lecții ca să știi că pe acolo NU e drumul tău.
Și succesul?
Alina Pele: Nici succesul nu există pentru mine. Pentru că, în acest proiect în care sunt acum, au fost foarte mulți munți, multe obstacole. Și ziceam că trec. Trecea unul, venea altul, și altul. Spuneam că, după ce trec de o anumită fază, o să mă relaxez.
Succesul probabil că e la sfârșit, când tragi o linie și faci bilanțul. Pentru că un succes pe care tu azi îl vezi ca succes, mâine poate fi viciat.
Cum ai ajuns în Spania?
Alina Pele: Mie îmi era foarte bine financiar acolo, câștigam foarte bine, locuiam într-o zonă sigură, premium, dar am ales să renunț la tot, inclusiv la demersurile de a obține cetățenia, pentru a avea o viață normală. În Statele Unite însă deja începuseră problemele cu armele în școli. Nu așa voiam să trăiesc. Nu așa voiam să-mi cresc copilul.
Așa că am ales să revin în Europa, doar că nu în România, ci în Spania. Am intrat în Valencia pe 5 ianuarie 2001. Și mi-a plăcut mult din prima clipă. Documentația a fost greoaie, recunoașterea studiilor, aproape că am vrut să mă întorc în SUA pentru că nu voiau să-mi echivaleze studiile superioare, iar încă 4 ani de facultate nu am vrut să mai fac. Până la urmă, mi s-a recunoscut facultatea și am ajuns să lucrez la Conservator. Doar că lucram foarte mult și programul era complicat, fiindcă trebuia să ajung și la Filarmonică.
Așa că am decis să renunț la cariera de muzician profesionist și am trimis, până seara târziu, prin poștă, CV-uri la 20 de școli private din Valencia. Peste o săptămână, în timpul unei ore de canto, am primit un telefon căruia nu i-am putut răspunde, dar am ascultat mesajul la final și era o școală din Valencia, care îmi oferea un job de profesoară de muzică. Nu făcusem asta niciodată și am luat foarte în serios pregătirea mea pedagogică. Astăzi sunt doctor în Pedagogie.
Ce a început să-ți placă în acest mediu educațional?
Alina Pele: Faptul că transmiți mai departe cunoștințele pe care le ai. Muzica e o necesitate emoțională, iar impactul pe care l-am avut asupra copiilor cred că a fost unul important și cred că își vor aminti de relația noastră. Mulți dintre ei au ajuns să-și dorească să facă muzică la nivel profesionist și îmi trimit filmulețe. Asta doar datorită dragostei mele pentru muzică pe care am reușit să le-o transmit. Asta va fi moștenirea pe care o las eu. Atât fiului meu, cât și multor fii și fiice pe care eu îi am în această profesie. Fiul meu e pianist mult mai bun decât mine, e compozitor, și face totul din pasiune, fiindcă de fapt este student la Fizică în Madrid. Pentru el muzica e un hobby, pentru mine era o necesitate.
De ce te-ai întors acum în România?
Alina Pele: Întotdeauna mi-am dorit să mă întorc… și din SUA, chiar și din Spania. Iar revenirea mea nu era de la zero. Aș fi putut să o fac pentru că veneam într-un oraș în care aveam cunoștințe, financiar eram ok, emoțional la fel. Dar când am început masteratul și doctoratul și să lucrez la școală, nu am mai avut timp să mă gândesc prea mult la revenirea în România. M-am liniștit. Am știut că trebuie să rămân în Spania, măcar până termina fiul meu școala și vedem pe viitor ce se va întâmpla. Nu m-am așteptat să mi se ofere această posibilitate.
Eu am fost pregătită pentru postul de director în cadrul instituției în ideea de a putea prelua oricare din școlile deja existente.
Acum funcționăm în 17 țări cu 29 de școli și centre educative superioare, facultăți și postuniversitare, iar eu aș fi putut ajunge în oricare dintre ele. Spre marea mea surprindere, oferta a fost să vin la București și să deschid o nouă școală. M-am bucurat pentru că reveneam acasă într-un proiect de suflet și aveam și o nouă țintă, o nouă aventură. Am venit să dau românilor un proiect parcurs ca profesoară, ca mamă.
Eu sunt o persoană internațională și vin cu o școală internațională, lucrăm pe 3 continente cu 17 sisteme educaționale diferite, cu o viziune completă grădiniță – facultate – masterat – doctorat. Avem o viziune foarte completă a cerințelor actuale.
Instituția împlinește 130 de ani, deci au trecut prin războaie, schimbări politice, pandemii și au rezistat când nu e ușor să o faci. Dar nu a fost doar reziliență, ci și dezvoltare.
Ce niveluri acoperiți voi și cine sunt beneficiarii voștri?
Alina Pele: În acest moment, pentru primul an școlar, deschidem pentru grădiniță, grupa mică, grupa mijlocie, grupa mare și clasa pregătitoare până la clasa a patra inclusiv. Această primă generație, care va crește și va merge apoi la ciclul gimnazial și la liceu. De ce așa? Suntem o școală trilingvă, spaniola, engleza și româna trebuie să fie la același nivel. Trebuie să înceapă de mici pentru a atinge un nivel de performanță.
Pentru ce fel de sistem educațional îi pregătiți voi?
Alina Pele: Noi am implementat structura de Bacalaureat internațional de foarte mult timp în toate școlile noastre și lucrăm pe sistem local, dar și internațional, ca să poată deschide porți în orice altă țară. Sistemul IB adoptat de noi nu schimbă conținutul. Copilul învață ce trebuie să învețe. Dar schimbăm metodologia, cum se predă – poate să fie prin descoperire, unde fiecare spune ce știe despre subiect și încet, încet pun cap la cap informații, ghidezi copilul să înceapă să gândească. O astfel de școală învață copilul să fie maleabil, flexibil, să nu aibă teamă, să fie sigur pe el, să fie lider. Dar totul se face pe curriculum românesc. Este grea, e dură poate mai ales pentru copiii de vârste mici. Dar, când un copil din România pleacă în străinătate, este întotdeauna primul la școală.
Ce planuri de viitor ai?
Alina Pele: În cazul școlii din București, nu există o dorință de a schimba directorii, ca în cazul altor școli ale noastre, unde este o anumită rutină de a-i schimba după 5-6 ani. A fost foarte importantă deschiderea școlii din București pentru că am sărbătorit 130 de ani prin deschiderea acestei școli. Școlile noastre au rezistat și au crescut pentru că fiecare școală e unicat. Eu cunosc cultura, cunosc oamenii și planul este ca eu să fiu aici și aici să rămân. Deocamdată am venit să rămân, iar soțul meu, care este spaniol, este foarte încântat de România, de București.
Cu ce te mândrești?
Alina Pele: Cu rezultate. Mă mândresc și sunt recunoscătoare pentru această mare responsabilitate pe care instituția mi-a dat-o. Mă mândresc că putem deschide atât de rapid, când toată lumea spunea că nu se poate din cauza birocrației din România. Noi în martie ne-am apucat de treabă, am obținut toate aprobările și avizele și uite că se poate: deschidem în septembrie. Și mă voi mândri când școala va fi plină de copii și părinți. Pentru că noi creștem copii fericiți, siguri, mândri, care să fie motivați în viață și, mai apoi, copii care la nivel academic vor fi ajutați să ajungă cât mai departe, atât cât pot ei. Pentru că fiecare copil este o lume. Unii vor ajunge foarte departe, alții vor depune dublu efort pentru fiecare pas. Iar eu valorez mai mult efortul decât rezultatul.