De la ecuații la arta islamică: Cum a ajuns moscheea din Cordoba să-i schimbe radical viața fostei olimpice la matematică Ana Negoiță? Și de ce a fost subiectul unui „scandal” cultural din cauza unei lucrări considerate blasfemică

Ana Negoiță este o fostă olimpică la matematică, convertită în curator de artă, un cercetător în artă islamică și un călător neobosit, care, dacă s-ar stabili vreodată undeva, ar fi în Africa de Sud.

Ana Negoiță s-a îndrăgostit de artă când profesorul de matematică le-a adus în clasă un album cu scheme compoziționale renascentiste, pentru ca, într-o călătorie de studii în Spania, să descopere moscheea din Cordoba, iar fascinația acestei lucrări complexe să o ducă spre cercetare profundă a artei islamice.

Întoarsă în România, după o perioadă în care a imersat în arta contemporană din Africa de Sud, a fost subiectul unui „scandal” cultural, după ce a refuzat să excludă dintr-o expoziție din Complexul Mogoșoaia o lucrare considerată blasfemică.

Ce caută un olimpic la matematică în artă?

Ana Negoiță: Tot timpul am fost o fire artistică, citeam, ascultam operă, pictam cu tata, care avea un talent nativ la arte plastice. Arta era o zonă care mă hrănea. În plus, cred că matematica e foarte creativă, de fapt. Pe mine m-a ajutat să fiu foate organizată, structurată, concisă. Și sunt foarte mulți teoreticieni de artă care vin din zona științelor exacte.

Științele abstracte au un tip de creativitate prin mecanismele de thinking out of the box.

Am fost dintotdeauna un om cultural, iar la școală îmi dădeam libertatea de a fi în vârf la ce îmi plăcea și cu note mici la ce nu îmi plăcea.

Proful de mate din liceu, care încerca să ne convingă că geometria analitică – care mie îmi plăcea– nu e doar o înșiruire de ecuații fără conotații în lumea reală, ne-a adus un album olandez despre scheme compoziționale din Renaștere. Prima pagină la care am deschis era Paolo Uccelo, Bătălia de la San Romano, apoi am dat peste compozițiile centrifuge ale lui Rupen, calculate matematic. Asta mi s-a părut extraordinar.

Brusc, aveam senzația că tot ce e în jurul meu poate fi calculat matematic. Așa m-am hotărât să merg spre arte. M-am apucat destul de târziu de meditații pentru istoria artei, prin clasa a XI-a, dar am intrat prima, deși nu terminasem un liceu de profil.

Convertirea matematicii în artă: Ana Negoiță și fascinația pentru călătorii

Ai fost vreodată tentată să faci artă?

Ana Negoiță: Nu, pentru că am un mare respect pentru artă, mi se pare că e o altă meserie și sunt prea mulți cei care fac artă. E bine că stimulăm creativitatea, dar e bine și să nu zicem despre fiecare obiect agățat pe un perete într-o galerie de artă că e o opera de artă. Sunt lucruri pe care nici eu nu le înțeleg și nu mi se pare deloc rușinos să spui asta.

Cum a fost la tine trecerea de la cultura balcanică la arta islamică?

Ana Negoiță: Am plecat în Spania cu o bursă, să studiez secolul XVIII spaniol. Mie oricum îmi plăceau chestiile alea ciudate, tenebriste.

La un moment dat, m-am dus să văd moscheea din Cordoba și am avut sentimentul de ”sunt acasă”. Nu fusesem până atunci în moscheile din România, dar aveam să aflu ulterior că totul era diferit față de ce mai văzusem în Cordoba: edificii la intersecția artei maure cu o structură creștină, care reveneau la o structură creștină. Erau acolo niște elemente destul de tensionate, dar am simțit că pot să înțeleg.

Proful din Spania mi-a zis că am o minte foarte teoretică și foarte abstractă – probabil că a simțit matematicianul din mine – și că nu am tendința de a mă pierde în detalii. Asta e o calitate, dar și un defect, fiindcă la un moment dat îmi scapă anumite detalii și nu e ok. Avantajul însă este că văd the biger picture. Așa că m-am orientat, la recomandarea profului, spre zona de analiză formală, de analiză în istoria artei și, mai departe, studiul meu a fost pe relația dintre urbanismul din trecut, cum se mișcă orașul, care e dinamica structurii organice a orașului și tipul de societate respectiv religie. Adică, pe scurt, cum religia și mișcările oamenilor într-o anumită credință, într-o anumită structură socială creează orașul.

Pe seama cui pui rezistența orașului peste timp?

Ana Negoiță: E un fel de structură. Planimetria e o structură, care se adaptează, se modifică, se mai strică, se mai rupe, dar rămâne acolo. E foarte complicată, dar, în general, dacă nu apar mutații extrem de violente, cum sunt invaziile, orașele rămân acolo. Un exemplu foarte frumos e Alep. Alep a fost roman, foarte dinamic, ca orice oraș roman, dar când au venit arabii cu tradiții, cu obiceiuri, orașul s-a schimbat. În câteva decenii sau câteva secole vezi cum se schimbă.

Acum e foarte ușor, cu ajutorul sateliților, să vezi modificări în planimetrie. E ca un schelet căruia îi cresc oase, îi cad oase, e un organism foarte viu și extrem de rezonant la nevoile noastre, la fricile noastre. E ca un gigant care se mișcă încet, deși, la nivel istoric, foarte repede.

Bucureștiul te reprezintă?

Ana Negoiță: Sunt locuri din el care mă reprezintă, dar mi-aș fi dorit să fie mai asumat cultural. Bucureștiul e un fel de studio, de casă de producție în care toată lumea vine, înregistrează și pleacă. Are însă și chestii foarte bune: e un oraș sigur.

Ce te-a învățat pe tine zona Africii?

Ana Negoiță: Eu am fost doar în Africa de Sud. Scena culturală a Africii de Sud contemporană e fabuloasă. Ei au rămas foarte conectați cu spațiul olandez, dar au și un tip de creativitate, legat de libertatea, pe care ți-o dă peisajul. Africa de Sud sau mai degrabă Capetown și Johanesburg cred că sunt cele mai non-invazive din punct de vedere al mediului, dar cele mai wild designed. Probabil că asta vine și din acest melanj între civilizații – britanice, olandeze, civilizațiile locale. Totul este foarte smart și deloc încărcat, nimic ostentativ. Asta mi-a plăcut foarte mult. Nici la nivel de dinamică socială lucrurile nu sunt ostentative. Sunt extrem de discreți, de diplomați. Îți lasă timp să te acomodezi la cultura lor, sunt extrem de conectați la contemporan și sunt extrem de creativi.

Prima expoziție pe care am avut-o eu la nivel de cercetare de proces curatorial a fost să văd expoziție despre portretul feminin. Mă așteptam să văd portrete de femei. Am văzut și asta, dar erau într-o singură sală. Apoi am început să văd broderie, chestii de cuttlery și mi-am dat seama cât sunt de deștepți, pentru că acestea sunt reflexii ale feminității în spațiul domestic. Mi s-a părut absolut fabulos.

Citește și:

▶️ Povestea de dragoste spectaculoasă între o profesoară din București și un artist din Mexic. Florentina Murteza și Julio s-au cunoscut pe plajă la Costinești. Au avut o viață și o afacere în țara lui, dar amenințările și atacurile armate i-au făcut să o ia de la zero în România

▶️ De la „Străzile din București”, la tainele muzicii inspirate din iubirea de sine. Cum a ajuns Florian Rus să cucerească toate topurile muzicale și cine este omul din spatele artistului: „gestionez succesul încercând pe cât posibil să îl ignor cu desăvârșire”

▶️ De la cântăreț la căutător de mistere ezoterice: Cum a renunțat la muzică un artist promițător pentru a-și găsi sensul vieții

De ce te-ai întors în România?

Ana Negoiță:  Nu știu. Poate pentru că aici era mama, iar eu aveam nevoie de cineva care să aibă grijă de mine. În plus, nici nu mi-am dorit vreodată să rămân în străinătate. Dar, dacă ar fi să-mi doresc să mă întorc sau să rămân undeva, locul acela este Africa de Sud. Iar acum, când spun asta, știu deja toată Europa, și ceva din Asia, și din America.. Dar m-aș întoarce în Africa de Sud.

De ce ai da Spania pe Africa de Sud?

Ana Negoiță: Cred că tipul de creativitate foarte naturală, genetică, faptul că nu e nimic ostentativ acolo, care se imprimă și la nivelul comunicării cu ceilalți oameni. Te face să poți să te exprimi.

Culmea, asta într-o țară în care au existat niște probleme majore care se simt încă. E o țară violentă în anumite aspecte sociale și anumite zone, dar eu nu am pățit nimic niciodată. Mergeam cu microbuzul și treceam prin zone periculoase, dar nu am pățit nimic. M-a frapat că toți aveau gratii la geamuri.  

Venind de acolo, cum ai găsit România?

Ana Negoiță: Prima dată când am revenit în România trebuia să merg la mama, care locuiește la Clinceni. Mă uitam pe geam la lumea de pe stradă și mi se părea urât îmbrăcată, îmi venea să mă duc și să le spun asta. Apoi, limba română mi se părea urâtă, totul părea dezastruos.

Dar m-am obișnuit.

Am făcut doctoratul în cotutelă, La CESI, am petrecut niște ani în Roma, la Sapienza și am studiat la secția de Artă Orientală. În plus, începusem să fac expoziții de artă contemporană și să scriu despre artă contemporană.

Mutarea și revenirea în familia CESI a fost oarecum organică. Zona de artă orientală e mai complicată: sunt puțini specialiști, interesul e foarte mic, dar e prima mea iubire: citesc, în continuare, foarte mult despre ea, mă duc la Dubai Art, urmăresc artiștii contemporani din zona islamică. Sunt spații foarte creative, unde mi se pare că văd mult mai multe conotații.

Matematica și arta islamică: evoluția uluitoare a fostei olimpice Ana Negoiță

De ce te-ai războit cu autoritățile?

Ana Negoiță: Pentru mine, cel mai important lucru pe lumea asta este libertatea, aceea înțeleasă matematic. Adică: lasă-mă să demonstrez, să gândesc cum cred eu, fără să îți distrug sistemul de valori, dar poate îți propun o variantă. Or, acest lucru e foarte complicat.

La Mogoșoaia, o lucrare a fost considerată problematică: era redarea Sfintei Treimi, a Stejarului lui Mamvri, în care îngerii erau răsturnați. Culmea e că artistul era un om destul de religios, dar majoritatea găștilor de muzeografi a sărit: e blasfemie. De aici a ieșit un adevărat scandal.

Pentru mine, a fost o problemă de principiu. Nu pot fi de acord să cenzurezi o lucrare, o expoziție. Este o intruziune nepermisă. Dar eram dispusă să creăm o dezbatere despre care sunt limitele. Nu s-a întâmplat. În plus, am refuzat să scot lucrarea din expoziție, ceea ce a declanșat tot felul de probleme, de bullying. A fost ciudat.

Deznodământul: eu a trebuit să plec, pentru că se blocau expozițiile.

Mogoșoaia, pe vremea echipei mele, începuse să fie recunoscută ca un centru destul de important pentru arta contemporană. Acum lucrurile sunt destul de întâmplătoare acolo, din perspectiva mea de om care privește din afară.

Elveția are o strategie de reconversie a patrimoniului în zone culturale care pot produce bani. Pentru asta, desigur, e nevoie de susținerea comunității și a statului. Însă vorbim despre cel mai simplu mod de a le conserva. Pe termen lung, e mai avantajos să transformi aceste patrimonii în hub-uri culturale decât în restaurante și discoteci.

Ce urmează pentru tine?

Ana Negoiță: Facem expoziții de artă contemporană. Sunt foarte fericită că vin niște valuri de curatori cu care lucrez – cu care lucrează toată echipa de la CESI, de fapt – care sunt foarte creativi și sunt expuși la niște chestii extraordinare în contact cu arta contemporană. Mi-am asumat destul de conștient rolul de coleg mai mare, dar învăț foarte mult de la ei.

Eu nu cred în conflictul dintre generații pentru că se pare că e un fel de spirală în care intrăm și ne contaminăm. Sunt tot felul de artiști pe care eu nu îi cunosc și despre care aflu de la colegii mei mai mici, de 25 de ani. Mi se pare foarte fain lucrul ăsta.