De la o copilărie cu neajunsuri și tristețe, la renovarea a zeci de școli. Mihaela Petrovan: „BookLand o fi copilul meu”

Mihaela Petrovan s-a născut la Bistrița, a copilărit în Maramureș, a crescut în Alba și a studiat la București. Un traseu sinuos pentru unii, dar călătoria aceasta pentru ea a fost una inițiatică. Prietenă cu cărțile de mică, considerând că educația este arma cu care poate dobândi în viață, învățând din greșelile și nepăsarea tatălui, ambiția fiindu-i cel mai bun aliat, a dat viață unui proiect ce are ca scop bunăstarea copiilor. BookLand este un proiect ce s-a născut după 17 ani de agenție publicitară. A luat viață inițial ca târg urban de carte și s-a transformat, ulterior, într-o misiune educațională care i-a avut în obiectiv pe copiii de la sat și nu doar. Sub titulatura asociației, s-au renovat peste 80 de școli în doar patru ani.

Copila Mihaela visa la vârsta copilăriei să dăruiască societății prin meseria de profesor sau prezentator de știri TV. Poate că nu a fost încurajată la rândul său să studieze și să-și depășească condiția în interiorul familiei în care a crescut. În pofida lipsei de sprijin, a dat din aripi mult. Nu a dorit să-și dea întâlnire niciodată cu „nu pot”. Planurile din prezent nu coincid, se pare, cu cele când era mică. Totuși, viața i-a pregătit alt drum, dar același scop și-l atinge. Împrăștie bine prin inițiativele materializate. Îl face fără să aștepte ceva la schimb.

Să o cunoaștem pe președinta proiectului BookLand, asociația ce a reușit să renoveze peste 80 de școli!

Mihaela Petrovan: „Fac tot ce pot să transform imposibilul în posibil”

Mi-ar plăcea ca de la începutul discuției noastre să te ajuți de amintiri și de imaginație și să mă porți către fetița Mihaela. Cum era ea când era mică? La fel de hotărâtă, în egală măsură cu visuri mărețe în beneficiul semenilor?

Mihaela cea mică era un copil introvertit și îndrăgostit de lumea cărților. Visa să se facă profesoară și să dăruiască societății, prin munca ei, ceva care să dăinuie și să schimbe lumea în bine. Eram un copil sărac, măcinat de milioane de întrebări, dar tăcută. Ascultam ce spun ceilalți și vorbeam-dezbăteam mult cu mine însămi. Zilnic îmi făceam promisiuni și îmi căutam modele care să mă ghideze în viață și de la care să învăț. Citeam continuu orice prindeam. Visam să ajut oameni. La un moment dat am auzit de bioenergia care vindecă boli și mă culcam seara, rugându-mă să mă trezesc a două zi cu această super putere. Acum știu că Superputerea este educația.

 Ești om de comunicare, dar așa cum spuneai, când erai mică nu această meserie voiai să îmbrățișezi în viață. Ce-mi poți spune?

Pe atunci mă vedeam prezentatoare de știri la TV sau Radio. Colegii mei se visau avocați, doctori și alte meserii „clasice”, căci la sat și în orașele mici tot ce are uniformă impune respect. La cât de tăcută și introvertită eram, atunci când le spuneam cunoscuților că vreau să întru la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din Bucureșți (eu, care, din Cugir, nici la Alba Iulia nu fusesem mai mult de 3-4 ori în 17 ani), făceau ochii mari. Însă, tocmai neîncrederea lor m-a determinat să le arăt eu! Meteahna pe care o am am și azi: când mi se spune că e imposibil ceva, fac tot ce pot să-l transform în posibil.

 De obicei, prin intermediul imaginației întrăm în roluri precum medic, profesor, polițist. De-a ce te jucai cel mai des?

Din fericire am prins vremurile în care, neexistând internet și telefoane mobile, noi, copiii, ne adunam pe stradă și ne jucam tot felul de jocuri, cântam (nu eu) la chitară, filozofam. Nu m-am plictisit niciodată, e departe de mine acest concept. Îmi mai petreceam timpul în natură, explorând tot ce aveam în jur și visând expediții ca în cărțile lui Jules Verne sau în aventurile lui Huckleberry Finn.

Citește și: Florin Bucuțea, copilul care ascundea ștergarele și farfuriile de pe pereți ale bunicilor, azi tânărul care dă viață poveștilor, construind biblioteci în satele uitate de lume

Te-ai născut în Bistrița, ai copilărit în Maramureș și ai crescut în Alba. Care este cea mai frumoasă poveste a copilăriei tale?

Important e că m-am născut sănătoasă, că am avut adăpost deasupra capului, că am avut mâncare și haine curate de îmbrăcat. Și că am avut șansa să merg la școală, să studiez. Sunt atât de mulți copii, din păcate, care nu au parte de aceste lucruri care ni se par firești. Am trăit simplu și nesofisticat, așa cum îmi place să o fac și azi. Însă, copilăria mea a fost plină de neajunsuri, rușine, frustrare, durere, tristețe… căci tata era alcoolic și o bătea pe mama, iar pe mine și fratele meu ne abuza verbal. Moartea lui, pe când eu eram în clasa a XI-a, a însemnat șansa de a avea liniște și de a putea învăța pentru bacalaureat și facultate.

Dar, dacă ar fi să rezum totul în doar câteva cuvinte, aș spune că, de bine, de rău, m-am ivit pe lume capabilă să dobândesc atât dorința de a învăța, cât și forța de care aveam nevoie ca să fac lucrurile să se întâmple, după cum judecam eu că m-ar împlini. Încă mă lupt cu durerea trecutului, însă, până îmi dau ultima suflare sper să îmi învăț lecțiile și să mă vindec.

Mihaela Petrovan: „De la părinții mei am luat și bune și rele”

Când te gândești la locurile copilăriei tale, la ce te gândești mai exact?

Indubitabil la satul Șieu de pe Valea Izei și la strada Cetății din Cugir. La sat sau la oraș eu tot țărancă mă simțeam. Mă simt și acum, în București.

Mi-e dor de roșia smulsă de pe vrej și sarea grunjoasă pe care o presăram deasupra ei în timp ce mușcam din ea, împroșcându-mi hainele cu semințe și suc roșu. N-am mai gustat asemenea roșii de mult. Și, cu toate acestea, încă le caut gustul în fiecare roșie pe care o cumpăr. Ca Marcel Proust cu madlena lui.

Îmi mai amintesc de bunicul meu care ne aducea în dar cuie și varii lucruri găsite pe stradă, ba chiar și câte un măr atât de mic, încât era imposibil să-l împărțim la cei 7-8 verișori care formam „grădinița” gălăgioasă din casa mătușii. Da’ ne răzbunăm noi: când pleca moșu’ de acasă, întram pe furiș și furam zahărul și cacaoa (pe vremea aia nu găseai ciocolată la magazin). Ah, și încă ceva: pancovele făcute de mam’ Marie erau absolut geniale.

Plimbările pe coclauri, indiferent că era zi sau noapte, mi-au dat curajul de a nu mă teme de necunoscut sau întuneric. Muncă la polog, culesul de cartofi și multe alte activități agricole m-au structurat și m-au făcut conștiincioasă și respectuoasă cu pământul. Pe când cărțile mi-au dat imaginație și aripi să îmi depășesc condiția.

 Bunătatea ai moștenit-o de pe partea maternă, modestia de pe cea paternă?

De la părinții mei am luat și bune și rele. Stilul „tough love” i se datorează mamei, cred… iar visarea cu ochii deschiși și naivitatea tatălui meu. În curând împlinesc 50 de ani și realizez că mai am atâtea de învățat despre lume și despre mine. Mă simt pe alocuri atât de nepregătită pentru vremurile astea și, totuși, nu vreau să mă opun schimbării, ci să mă adaptez și să iau cu mine tot ce e mai bun din ce m-a format și călit. În același timp, îmi propun în fiecare zi să fiu mai blândă cu cei din jur și să nu îmi doresc în fiecare clipă să scot untul din ei și din mine… dar nu mă pot abține.

Care dintre părinți te-a încurajat să studiezi în afara orașului tău?

Niciunul. Tatei nu-i păsa, mama nu mă încuraja. Dimpotrivă, „Ce să cauți tu la București?”. Însă, v-am spus de meteahna mea: dacă vrei să fac ceva, spune-mi că nu pot.

Mi-am vândut la piață hainele vechi și mi-am făcut rost de bani de tren. Și-așa am venit pentru prima oară la Bucureșți să mă înscriu la examenul la Universitatea București.

Mihaela Petrovan: „BookLand s-a născut ca târg urban de carte. Probabil că încerc să salvez fetița din mine, ar spune un psiholog”

 De capitală te-ai legat mai târziu, poate odată cu studiile la facultate?

Îmi amintesc foarte clar dezamăgirea mea la primul contact cu capitala țării… încetinise trenul și trecea pe lângă niște case amărâte, garduri ruginite… Nu mi-a venit să cred că ăsta era Bucureștiul. Apoi m-a copleșit metroul – habar nu aveam cum să folosesc cartela. Când am ajuns, în sfârșit la Facultate (mi s-a părut o eternitate de la Gara de Nord până la Universitate), știu că m-am așezat pe marginea fântânii arteziene și m-am rugat lui Dumnezeu să mă lase să „intru”. Și am reușit, deși erau peste 150 candidați pe loc.

 Crezi că în Alba nu progresai? Capitala a fost mult mai ofertantă?

Alba Iulia nu a fost niciodată o opțiune pentru mine… deși aproape de mine, am vizitat reședința de județ de prea puține ori. Iar ideea de a fi aproape de casă (cu toate traumele trecutului) nu mă atrăgea absolut deloc. Voiam să fug de acele locuri. Și acum, când mă duc (prea rar) să o văd pe mama, plâng când întru în județ. Și nu de bucurie.

Apropo de studii, planurile de când erai studentă cu cele de acum coincid?

Deloc. Aveam alte idei pe atunci. Însă, din anul I de facultate am început să lucrez în vânzări și marketing, apoi media, publicitate, așa că abia la câțiva ani după ce demarasem deja proiectul BookLand, am început ușor-ușor să înțeleg ce avem de făcut și care ne este nișa. Însă coincide intenția: aceea de a lăsa ceva în urma mea.

 Sunt curioasă când s-a sădit în minte ideea BookLand, cine te-a inspirat și cine te-a sprijinit?

BookLand-ul de azi n-a fost de la început croit pe aspirațiile actuale. S-a născut ca târg urban de carte și s-a transformat, ulterior, într-o misiune educațională care i-a avut în obiectiv pe copiii de la sat (și nu numai!). De inspirat m-au inspirat oamenii întâlniți, problemele sistemului, lumea ideală în care mi-aș fi dorit să trăiesc, importanța pe care a avut-o educația, dintotdeauna, în viața mea. Dar mai ales dorința de a ajuta, de a fi de folos celorlalți. Simt că e în mine. Nu am copii și atunci îmi umplu acest gol sufletesc făcând lucruri pentru cei mai puțini norocoși, în care mă regăsesc. Un psiholog ar spune, probabil, că încerc să salvez fetița din mine și că niciodată nu mi-e de-ajuns. Așa să fie!

Nu cred în Dumnezeu, însă cred în oameni. Ei mă ridică pe cele mai înalte culmi și mă coboară în infern de atâtea ori. Inspirată de ei și de această agonie și extaz a vieții mă simt vie și plină de energie în fiecare zi. Vreau să fac tot ce-mi propun și să nu regret că nu am făcut ceva, oricât de nebunesc ar suna.

Mihaela Petrovan: „BookLand nu înseamnă doar renovări în școli, ci o adevărată pepinieră de talente”

Povestește-mi începutul timid și cum a fost îmbrățișat de cei din exterior!

După criza din 2008, când bugetele de publicitate se tot micșorau, am decis să lansez acest târg de carte, transformat în caravană națională. Am organizat o mulțime de evenimente educative pentru tinerii de prin orașele unde ne opream. A fost o perioadă tare frumoasă pentru noi și plină de entuziasm, chiar dacă în fiecare zi ieșeam pe minus. Tot atunci am lansat și taberele. După 3 ani de târg care ne falimenta, am spus stop și am organizat conferințe inspiraționale pentru elevi („TED pentru copii” ni se spunea). Și nu regret niciuna dintre aceste căutări de drum… Pentru că aceste reconfigurări ne-au adus unde suntem astăzi – adică acolo unde am realizat că este cea mai mare nevoie de noi: în educația din mediul rural.

Mulți ne doream să se întâmple ceva, astfel încât să nu mai vedem prin reportaje în ce lume gri, tristă și mizeră trăiau școlarii de la sat. Nu știu dacă începutul renovărilor & dotărilor de școli – asta se întâmpla în 2020, așadar deja trecuseră câțiva ani buni de activitate BookLand – a fost neapărat timid, pentru că ne-am trezit, în scurt timp, la a coordona mai multe șantiere simultan. Situația învățământului de la sat era una îngrijorătoare, ba chiar jenantă, aș zice. Când copiii mor înecați în haznale, nu cred că mai e loc de timiditate. Și când vezi că ți se alătură sute de companii din mediul privat care cred în potențialul pe care îl are România rurală, chiar îți dispare orice urmă de lipsă de curaj, așa cum îți dispar și timiditatea, și ezitarea. Imaginați-vă că BookLand, mai apoi, n-a însemnat doar renovări de școli, ci o adevărată pepinieră de talente. Au apărut rubrici inspiraționale de care aveau să se ocupe copiii talentați pe care i-am descoperit. BookLand crește generații cu aspirații, iar cei care ne sunt azi alături sunt oamenii buni și inimoși, care simt că mai avem o șansă pentru a ne redobândi puterea de a transforma această țară într-una de care să fim, cu adevărat, mândri.

Am aflat când a apărut ideea, dar cum a crescut în toți acești ani?

N-a crescut de capul ei dar, cumva, creșterea a venit de la sine cu tot efortul aferent. Se zice că pentru a crește un copil ai nevoie de un sat întreg. Educația nu e doar despre ceea ce se întâmplă în familie și la școală, ci și despre ce învățăminte tragi. Despre ceea ce vezi în societate, online, la televizor etc. De aceea, spre exemplu, rubrica Gânduri adolescentine (o serie animată cu și despre problemele adolescenților), Gândurile Monicăi sau Consemnări din Utopia lui Maz pun reflectorul pe ceea ce gândesc și simt tinerii în zilele noastre. De aceea, pentru aceste rubrici scriu elevi talentați, care au rămas în sânul familiei BookLand, după ce împreună ne-au adus Taberele Coolturale BookLand. Apropo de tabere, pe acestea le organizăm pentru copiii extraordinari de la sat – pe mulți dintre ei i-am cunoscut renovându-le școlile – urmărind că, în fiecare vară, să le oferim câte-o săptămână în inima naturii, în care ei să se distreze inteligent, să lege prietenii, să participe la diverse ateliere, să descopere locuri noi. Punct. Și de la capăt este o altă rubrica inspirațională, creată pentru a-i motiva pe tineri să lupte cu viciile, cu depresia, cu alte dependențe care le alterează viețile. O altă rubrică iubită este Inspiraționalul, căci acolo sunt dezbătute multe subiecte de interes și de cultură generală pentru adolescenți, incluzând sfaturi și sugestii, așa încât ei să-și poată crea obiceiuri de viață sănătoase. Un alt proiect drag nouă, Întâlnirile BookLand Evolution, le oferă liceenilor excepționali ocazia de a întâlni profesioniști din diverse domenii de activitate, cărora ei le pot adresa întrebări.

Câți oameni s-au alăturat viziunii tale?

Dacă vorbim de colegi, câțiva zeci în ultimii ani… Însă, sunt dificilă și perfecționistă, așa că nu se lucrează ușor cu mine și nu mulți au răbdare să mă înțeleagă și accepte. Cei peste 20 oameni cu care lucrez azi sunt profesioniștii și sufletiștii de care am nevoie ca BookLand să aibă succes și le mulțumesc!

Dacă vorbim de sponsori, ne apropiem de o mie. Și, de fiecare dată când mă gândesc la ei, mă simt norocoasă și atât de recunoscătoare! Aceste companii private ne sprijină în toate direcțiile în care ne ducem, spre a-i motiva și inspira pe tineri. În plus, de la comunități până la autorități rurale, pe toate le-am implicat și motivat, chiar dacă uneori cu „forța”. În final, au înțeles că era pentru binele lor.

Mihaela Petrovan: „BookLand o fi copilul meu”

După 17 ani de agenție de publicitate, te-ai resetat și te-ai reorientat. Erai singură, cu o echipă? Cu cine ai plecat mai departe la drum?

BookLand a apărut la 5 ani după agenția More than Pub. Și, an de an, mă acapara tot mai tare, sufletul meu migrând total înspre asociație, pentru că simțeam că asta e ceea ce contează cu adevărat. Nu am mai putut să ignor senzația că timpul e prea prețios să fac doar  campanii de marketing și publicitate, așa că, după ce am încercat să dau cadou cuiva agenția (nu mi-a ieșit, deși am încercat cu 4 oameni diferiți), am ales să spun stop. În ziua în care firma a fost radiată, mi-a curs o lacrimă…Era ca o despărțire de cineva drag, dar matur, care se descurcă și fără mine.

Apoi, cu tot avântul am plonjat în BookLand. Și bine am făcut! Ador ce fac și mi-aș fi dorit să fac numai asta încă de la început. Însă, nu am știut. Fac parte din categoria celor care abia după 40 ani și-au dat seama la ce sunt buni. Și tocmai pentru că eu sunt atât de pasionată de ceea ce fac, îmi e greu să găsesc oameni dispuși să-și deschidă sufletul și să facă tot ceea cea trebuie făcut ca o asociație nu doar să supraviețuiască, ci să crească sustenabil. Dar sunt realistă și apreciez mult implicarea tuturor colegilor din echipa căci, până la urmă, BookLand o fi copilul meu, însă, pentru ei sper că este un frățior sau o surioară mai mică. Însă, atunci când am alături oameni responsabili, dornici să-și îmbunătățească abilitățile, care au mult drag în a face totul ca la carte – nu, nu simt că sunt singură. Din contra, simt că ecosistemul BookLand este viu. Și va fi și mai și atunci când elevii excepționali pe care îi vom pregăti în Campusurile noastre vor ajunge să lucreze cu noi.

Îți recomandăm și: Cele mai mari organizaţii non-profit, oamenii care schimbă lumea în bine

Cum sună transformarea BookLand făcându-i acum un rezumat?

Într-un cuvânt: copii!

În mai multe: târg urban de carte, tabere, conferințe, conținut educațional, renovări de școli la sate și campusuri ridicate! Totul pentru șanse egale la educație și sens practic pentru copiii din mediul rural.

Acum, în septembrie, am pus piatra de temelie la primul nostru campus preuniversitar profesional în sistem dual, pe care îl ridicăm în satul Vulturesti, județul Argeș (acesta va fi doar începutul, urmând să ridicăm, apoi, câte un campus în fiecare județ). Ce aș sublinia, pe scurt, este faptul că, în Campusul BookLand, vom asigura de anul viitor toate ciclurile de învățământ: primar, gimnazial, liceal și postliceal, inclusiv profesorii. Ei vor preda după o programă modernă, inspirată atât din modelul suedez, cât și din cel japonez, însă adaptată la România, pentru a forma specialiști pe certificările solicitate de agenții economici din județ cu care vom semna contracte de pregătire profesională. Acest campus va fi dotat cu toate spațiile și facilitățile necesare pentru cei peste 300 de elevi care vor învață aici în primul an. Cu săli de clasă în mijlocul naturii, cu ateliere de lucru, laboratoare, bibliotecă, sală de spectacole, facilități sportive, amfiteatru în aer liber, spații de relaxare, mini-fermă de animale, cantină, brutărie, spălătorie, livada, grădina de legume și solar. Este un proiect cu sens și soluții concrete, căci ne dorim să readucem la viață comunitățile rurale. Încurajăm, de fapt, stabilitatea, sustenabilitatea și prosperitatea, reformând învățământul profesional din mediul rural. 

Ce proiecte se ticluiesc în momentul prezent?

Ne concentrăm pe bunul mers al șantierului din Argeș. De asemenea, avem în derulare programul Bursele BookLand. Premiem și susținem excelența la sat oferind 3 burse pentru 3 elevi de clasa a VIII-a care s-au remarcat prin rezultate extraordinare obținute la învățătură. Fiecare bursă acordată valorează 35.000 euro și îi acoperă elevului cheltuielile pe următorii 7 ani de studii (liceu și facultate). Ne referim la costurile pentru cazare, rechizite, transport, masă precum și alte lucruri necesare pregătirii elevului. Vor fi multe nominalizări, însă cei trei finalișți vor fi aleși pe sprânceană de un juriu exigent. Iar pe bursierii de anul acesta îi vom anunța în cadrul primei ediții a Galei BookLand (o avem și pe aceasta în curs de pregătire), care va avea loc pe 25 noiembrie. Și tot pentru tinerii sclipitori din ruralul românesc mai organizăm, în toamna această, o serie de cursuri de dezvoltare personală prin actorie. Mentorul va fi actrița Adriana Trandafir care este, totodată, unul dintre ambasadorii asociației noastre.

Mihaela Petrovan: „În școli am găsit iarbă ce creștea, șoricei, șobolani, mucegai”

Ce ai găsit în școli la sate te-a speriat?

Nu știu dacă speriat… Ci întristat, mi s-a făcut milă și am simțit și o mare revoltă. Am găsit, de pildă, oi care pășteau, vara, iarbă ce creștea în sălile de clasă. Am găsit șoricei, șobolani, mucegai și, să zicem, o șubrezenie generală care ar fi putut duce, oricând, la o tragedie. Dar, să spun și ce nu am găsit în multe dintre aceste școli pe care le-am renovat & modernizat? Nu am găsit toalete la interior, ci doar în fundul curții. Nu am găsit racordare la apă (practic, copiii nu aveau unde și cu ce să se spele pe mâini). Nu am găsit condiții care să le arate respect. Ori, știm toți ce relevanță are igiena într-o colectivitate… Am mai găsit lipsa de speranță, oameni demotivați, cu gânduri să plece peste hotare și să-și facă un rost în altă parte. M-au îndurerat indolența și lenea, lipsa de implicare și mentalitatea „ni se cuvine” / „să ni se dea”. M-au marcat lipsa de bun simt și recunoștință. Însă, toate aceste lovituri sub centură ne-au motivat și mai mult să începem să facem treaba cap-coadă și să schimbăm din temelii sistemul educațional profesional.

Unde sunt lipsuri în sistemul nostru de educație?

Programei îi lipsește o reorganizare și o actualizare la sânge. Cred că a venit timpul să adaptăm școala la felul în care ne dorim să ne creștem copiii, renunțând la a-i mai obliga pe ei să învețe lucruri care, oricum, nu mai sunt de mult timp pe limba generațiilor actuale. Ne mai lipsește practica din școli, timp în care excesul de teorie este, oricum, desuet și nepractic, neîncurajând aptitudinile și atitudinile copiilor.

De unde ar trebui să fie schimbarea: de la nivel micro sau macro să se înceapă?

Schimbarea începe cu ceea ce decizi să stopezi sau să continui tu ca individ. Iar acțiunea exemplară a individului trebuie să fie și ea încurajată și dublată de suportul statului. Creștem de jos în sus, nu de sus în jos. Pentru că, să nu uităm, decidentul care, mâine, va ocupa o poziție de putere, este azi copilul pe care familia, școală și societatea îl educa, îl ghidează, îl inspiră și protejează. Cum ni-i creștem, așa îi avem…

De unde vine motivația interioară?

Din faptul că știu, văd și simt ce aport are educația în viață unui individ. Orice copil poate fi frumos modelat, dacă trăiește într-o țară în care educația are prioritate. Nu pot să nu mă lupt pentru acordarea șanselor egale la o educație de calitate, când știu că lucrurile pe care le înveți și le înțelegi azi (de la emoții, până la noțiuni de fizică nucleară) te vor transforma în omul evoluat care vei deveni mâine. Motivația mea se traduce prin faptul că vreau să apuc să îmbătrânesc, măcar, printre oameni care știu cine este Eminescu, știu ce fluviu ne traversează țară, știu o meserie, știu să se comporte cu bătrânii, cu animalele, cu semenii aflați în suferință. Poate par naivă, dar muncesc să construiesc lumea în care m-aș bucura să-mi trăiesc a două parte a vieții. E în puterea mea. Și a ta.

 Pune capul mai liniștită acum Mihaela când știe cât de mult bine împarte?

Mihaela nu prea stă atât de mult cu capul pe pernă (fie vorba între noi), fiindcă doarme foarte puțin. Dacă aș dormi cât se doarme (nu sunt un exemplu, știu că orele de somn sunt importante, nu faceți ca mine!), nu mi-ar mai rămâne timp pentru tot ceea ce visez să dăruiesc lumii în care trăiesc. Dar, da, să-ți găsești menirea și să crezi în drumul ales e absolut împlinitor. M-aș încumeta să spun că trăiesc pentru Asociație, pentru că nimic până acum nu m-a împlinit sufletește atât de mult. Nu aș schimba ceea ce fac cu nimic altceva în lume!

Dacă nu ar fi fost, oare, BookLand, ce ar fi fost?

Răspunsul e că, de fapt, mi-ar fi plăcut să fi început cu BookLand, fără să trebuiască să mai investesc ani și energie în altceva. Doar că, bineînțeles, sunt recunoscătoare pentru toate experiențele anterioare, pentru că m-au ajutat să construiesc consistent, să vin cu sens și soluții reale în ceea ce privește lacunele din învățământul rural. Dacă mă uit foarte-foarte în urmă, cred că tot printre copii mi-aș fi găsit menirea. Poate aș fi devenit cadru didactic, cine știe?

Mihaela Petrovan: „Nu caut faimă”

Negociezi cu timpul liber? Cum ți-l petreci dincolo de proiectele pe care le pui pe picioare?

Îmi place să spun că BookLand pentru mine a devenit un stil de viață. Și, așa cum nu te poți opri din a trăi, nici eu nu mă pot opri din a mă gândi la ce pot să fac mai mult pentru Asociație, la cum să performez de la o zi la alta, la cum să mă înconjor cu și mai mulți oameni care îmi plac, care mă inspiră și care și-ar împleti foarte frumos poveștile & experiențele lor cu ceea ce înseamnă azi BookLand.

Antreprenor, președinta Asociației BookLand. În ce rol te mai găsim în societate?

Sunt iremediabil îndrăgostită de satul românesc. Mai sunt fiică, soră, prietenă și un cetățean implicat (de aceea și susțin camaraderia între ONG-uri). Și, deși mă feresc de ierarhizarea de orice fel, aș spune că sunt un bun sfătuitor pentru colegi, atunci când vor feedback sau când simt că s-au împotmolit. Mi-ajunge. Nu caut faima, dimpotrivă. Chiar voiam să renunț la a mai răspunde acestor întrebări personale, însă, pentru că mi-ați dat ocazia să vă vorbesc despre dragostea vieții mele, am mers până la capăt.

Cum reușești să le îmbini? E vreun secret sau lași natura întâmplărilor să vină peste tine și să le iei că atare în drumul vieții?

De fapt nu îmbin nimic. Pentru mine există numai misiunea BookLand. Dacă aș putea fi sănătoasă fără să dorm nițel, aș munci în continuu. Simt că ceea ce facem noi aici chiar contează. Și schimbă în bine niște destine! Nu-mi trebuie concedii, nu-mi trebuie viață personală, nu-mi place la shopping, nu-mi place să pierd vremea. Mă las mistuită de pasiunea de a face bine și… a mă face bine.