De la homo sapiens la homo binging

La sfârşitul acestei luni, HBO lansează un nou serial – Mosaic. O mini serie în şase episoade realizată de Steven Soderbergh care anunţă întoarcerea lui Sharon Stone în lumina reflectoarelor. Însă ce m-a făcut să scriu acest articol nu este serialul în sine, ci modul în care a fost acesta gândit şi produs de Soderbergh. Suntem oare pregătiţi pentru acest timp de consum al serialelor?

Pe scurt, până să fie difuzat de HBO, Mosaic poate fi văzut prin aplicaţia special creată pentru el. Şi nu doar văzut. Serialul a fost gândit de către Soderbergh ca multiple choices. Practic, de-a lungul poveştii, utilizatorii aplicaţiei îşi pot alege un anumit fir narativ pe care să îl urmărească. Iar la final, să se întoarcă la începutul poveştii pentru a alege alte variante narative. Şi tot aşa.  

Telespectatorul devine implicat activ în poveste. Sau cel puţin are impresia aceasta. Evident, nu are nicio putere reală în construcţia narativă a lui Soderbergh, însă prin simplul fapt că are decizia de a alege un anumit fir narativ, determină într-o oare care măsură soarta anumitor personaje şi, automat, desfăşurarea poveştii. Cu toate acestea, telespectatorul are doar iluzia controlului. Tot Soderbergh este cel care deţine frâiele narative.

Ca să vă faceţi o idee, mai jos aveţi trailerul de la Mosaic:

Clar că această ofertă pe care Soderbergh o face telespectatorului de a deveni parte din echipă este foarte interesantă, mai ales că ne aflăm într-o perioadă în care modul în care consumăm poveştile (că sunt ele filme, reclame, seriale etc) s-a schimbat foarte mult. Însă, oare s-a schimbat atât de mult?

De la toată familia împreună în casă la Dallas. La un serial devorat într-o singură noapte singur pe canapea.  

Clar nu mai suntem aceeaşi oameni care se uitau împreună cu toată familia la Dallas. Toate schimbările social-economice ne-au modelat şi ne-au modificat foarte mult comportamentul de consum. Atunci ne uitam cu toţii la Dallas, în primul rând, pentru că altceva nu aveam. Ulterior, cu atâtea televiziuni (şi cu mai multe televizoare în case) am ajuns să ne pierdem aceste “tradiţii”.

Mai apoi, accesul la informaţii şi la produse precum HBO sau Netflix ne-au schimbat şi mai mult modul de a consuma produsele popular culture. Aşa că intratul în casă la aceeaşi oră pentru că începea un nou episod din Dallas a dispărut complet. Acum, oricum nu mai avem timp pentru astfel de tradiţii.

Personal, ţin minte că ultima întâlnire cu aceste obiceiuri am avut-o în prima zi în care am avut HBO acasă. Şi atunci m-am uitat împreună cu ai mei la un film, doar pentru că era ceva nou, iar filmul din seara aceea abia ieşise din cinema. Practic, atunci când a apărut HBO ne-am dat seama că putem să ne uităm la filme exact ca pe marele ecran. Şi am renunţat la drumurile la bucătărie şi la schimbatul canalelor în timpul pauzelor de publicitate.

Ulterior, atunci când a făcut cunoştinţă cu Netflix ne-am dat seama că nu mai trebuie să aşteptăm o săptămână întreagă pentru un nou episod din serialul nostru preferat. Îl putem devora pe tot într-o singură zi. Şi aşa a apărut un nou verb în vocabularul nostru, binging.

De la homo sapiens la homo binging.

Această comoară (din cutia Pandorei?) pe care am descoperit-o odată cu accesul la streaming-urile online ne-a schimbat ca specie. Acel homo sapiens pe care îl ştiam odată parcă a nu mai este ce a fost odată. Parcă din omul acela drept a devenit omul care stă tolănit pe canapea. Şi asta doar pentru că, acum are puterea accesului rapid şi dintr-o dată la atât de mult conţinut video. Nu degeaba bătălia celor mai importanţi moguli (Amazon, Apple, Google, Facebook) se dă tocmai pe achiziţia sau deţinea acestor hub-uri de content.

Şi tocmai această schimbare a modului de consum (pe care o resimţim şi noi aici, în îndepărtata Românie) ne face să ne dorim şi mai mult de fiecare dată. Tocmai din cauza acestui acces nemărginit la informaţii, începem să credem că avem dreptul la mai mult. Aşa că atunci când trebuie să aşteptăm o săptămână întreagă pentru un nou episod din Game of Thrones, nu mai zic de aşteptat doi ani pentru un nou sezon, suntem uşor dezamăgiţi, ca să nu spun iritaţi. Iar dacă cumva ratăm episodul exact în ziua lansării, suntem stresaţi toată ziua că o să aflăm ce s-a întâmplat din discuţiile colegilor de birou. 

Şi cu toate astea, suntem pregătiţi acum să fim mai mult decât homo binging? Cu alte cuvinte, o să prindă tentativa lui Soderbergh? 

Evident am mai avut şi alte încercări de conţinut video interactiv.

Reclame făcute cu bugete foarte mari:

Sau video-uri realizate acasă cu bugete infime:

Şi evident, Netflix a avut şi el experimentele sale, orientându-se, mai degrabă, către copii. Aşa că am avut anul trecut conţinut interactiv datorită serialelor Puss in Book: Trapped in an Epic Tale şi Buddy Thunderstruck.

Industria jocurilor a asimilat cel mai bine acest timp de conţinut interactiv. Însă, se pare că pentru ceilalţi jucători nu a fost un loz câştigător. Probabil pentru că are atât plusuri, cât şi minusuri:

PRO.

+ Este incitant. Îţi dă senzaţia că ai rolul tău în echipă. Şi se joacă, inteligent şi puţin viclean, cu dorinţele tale creative … doar acum trăim în perioada în care toată lumea este un producător de conţinut original cu aspiraţii de influencer.

CONTRA.

– În realitate, acest timp de consum nu ne este necesar. Nu ne rezolvă nicio problemă şi, de multe ori, alegerile narative tot nu ne satisfac dorinţele creative. În final, există posibilitatea să nu avem sentimentul că am o poveste reuşită, ci doar că am văzut tot ce se putea despre acel subiect. La final o să avem doar senzaţia că am rezolvat puzzle-ul.

În loc de concluzie …

Să lăsăm povestitorii să îşi spună poveştile. Iar noi să ne bucurăm de ele de pe canapea. 

Andreea Toma e foarte tânără şi a văzut atât de multe seriale, încât nici ea nu le mai ştie numărul. E super specialistă în social media, digital project management şi alte câteva denumiri bune pentru o #Millenials. Şi scrie la fel de bine precum povesteşte sau imaginează campanii. Azi e guest writer pe life.ro.