De la Metro, înapoi la catedră. Povestea unei învățătoare pasionate de munca sa, Georgiana Abrudan: „Cu un copil poți să conduci dialogul de așa manieră încât să îl ajuți să-și găsească singur soluția. Și, în același timp, e important să te simtă acolo, umăr lângă umăr cu el”

Georgiana Abrudan a terminat cursurile Liceului Pedagogic din Alexandria, iar după mai mulți ani de specializare în management și un portofoliu complicat de clienți într-o corporație, Georgiana a decis să se întoarcă la catedră.

Un examen complex de titularizare i-a readus pasiunea pentru catedră și promisiunea pe care și-a asumat-o la 18 ani, de a ajuta la formarea elevilor săi, pas cu pas, zi de zi.

Acum, Georgiana Abrudan lucrează la o școală privată din București, Little Genius, și aduce în relația sa cu elevii rigoarea cu care s-a obișnuit în sistemul public de educație, precum și empatia, atenția la dezvoltarea emoțională ce fac parte din strategia educațională a școlii.

De ce ai ales catedra? De ce învățătoare?

Georgiana Abrudan: Firea mea dinamică și dornică de experiențe multiple, noi, interesante m-a dus către această profesie. Când am dat examenul de admitere la Liceul pedagogic, care la vremea aceea era unul de elită, am fost foarte mândră. Nu aș zice că aveam stabilite așteptări foarte clare, dar știam că la capătul călătoriei voi avea această profesie care-mi plăcea, lucrul cu copiii. A fost un liceu provocator, trebuie să recunosc, dar pregătirea de atunci mi-a dat un avantaj de care am fost conștientă când am ajuns, după absolvire, la București și unde am trecut, fără mari eforturi, de un examen de angajare cu o concurență acerbă. Am concurat cu cei din București și nu mi-a fost deloc complicat. Ceea ce m-a făcut să fiu mândră de ce reușisem în acei ani de formare din liceu. Făcusem foarte serios material de pedagogie, de română, de matematică, profesorii ne pregătiseră foarte bine, așa încât concurența nu mi s-a părut de temut.

După un an în care am lucrat ca educatoare în Capitală, am dat examen la facultate, la management. Era o schimbare radicală, dar se potrivea firii mele exploratorii.

Am început cursurile la facultate, dar aveam nevoie să îmi păstrez și locul de muncă. Îmi plăceau copiii, erau foarte drăgălași, iar provocarea mare era să le formez deprinderi.

După ce m-am licențiat, am început să mă orientez către altceva, tocmai din motive financiare, dar și pentru a experimenta altceva. Așa se face că m-am angajat în vânzări – la ambalaje de carton. La scurt timp însă a venit pe lume fiica mea cea mare, Natalia, iar la scurt timp, cred că la mai puțin de un an, m-am angajat într-o companie multinațională, în Metro, ca asistent de achiziții.

Aceea a fost o a doua școală a mea. Am învățat cum să fac tot, de la menținerea produselor și sortimentelor, până la negocieri alaturi de buyeri și promovarea în reviste de la noi sau din străinătate.

Ce te-a învățat această experiență?

Georgiana Abrudan:  Am reușit atunci să fac și să văd rezultatele multor procese pe care le deprinsesem în facultate, dar pe care nu le aplicasem niciodată. Pe mine, ca om m-a învățat lecția puterii, abilității, capacității. Mi-am confirmat atunci că pot să fac ce-mi propun, că fac față efortului susținut, că nu renunț când vine greul. Într-o companie de această dimensiune am înțeles foarte repede că miza este să te adaptezi rapid la piața concurențială, să faci față cerințelor, mari tot timpul. Acolo trebuia să fii tot timpul hard worker. Și nu era loc de scuze și explicații.

Folosesc la ceva aceste lecții?

Georgiana Abrudan:  Sigur că mi-au folosit mai târziu.

Dacă mă întrebi, pregătirea pentru viață și dificultăți mi-am făcut-o la bunica, când am fost prima dată cu ea la sapă (râde).

Revenind, în munca la catedră, acest exercițiu de efort susținut permanent, în care nu scapi niciodată frâiele, în care pașii sunt atât de mici, abia dacă se văd, dar care trebuie să fie constanți, este absolut esențial. Deci zi de zi, neobosită zi de zi, trebuie să muncești alături de copii, astfel încât să se vadă rezultatele.

Ce înseamnă acești pași mici?

Georgiana Abrudan:  Uite un exemplu: te-ai gândit vreodată cât timp îi trebuie unui copil, în clasa pregătitoare, să globalizeze cuvântul masă? Ca adult, ție ți se pare o bagatelă. Pentru ei însă, care au câmpul vizual încă în formare, este un efort ce trebuie susținut cu pași mici. Pași care încep cu identificarea unor sunete, pe care le vor identifica pe parcursul întregului an. Un pas mic. Apoi, copilul reușește să recunoască o literă, alt pas mic. Apoi globalizează o silabă, pentru ca apoi să stăpânească un cuvânt. Și tot așa, continuăm cu citirea unei propoziții, în pași mărunți, în care copilul capătă siguranță de sine și față de informația care ajunge la el.

Anul acesta, eu predau la clasa a IV-a și facem repetitiv ore în care identificăm și extragem ideile principale dintr-un text. Vorbim despre o muncă ce necesită foarte mult efort din partea copiilor, susținut de pașii aceia anteriori despre care ți-am vorbit mai devreme: citești textul, înțelegi mesajul global, îl separi în pasaje, îl povestești, extragi ideile, extragi esența din ce ai citit. Apoi îl povestești din nou, îl îmbogățești cu alte informații. Din nou, pași mici. Dar și rutină benefică, ce trebuie presărată cu activități care să le capteze copiilor atenția și interesul. Știi de ce? Fiindcă riști să devii previzibil pentru ei și poți ajunge să-i  plictisești. Așa încât vii cu elemente de captare a atenției sau cu joc de rol, întrerupi ritmul și îi provoci să intre în personaje.

Erai pregătită să faci asta din acei ani de studio intens la liceu sau a fost o achiziție de maturitate?

Georgiana Abrudan:  Aș zice că amândouă. În liceu am fost pregătiți, am învățat metodica predării anumitor discipline, dar nu era de ajuns. Foarte multe lucruri din experiența ulterioară în alte domenii m-au ajutat să văd întregul ansamblu și să înțeleg unde vreau să ajung. Acum știu cât ține de mine, ca om, să nu las ora să devină plictisitoare pentru copii. E important să ții seamă de aplicabilitatea cunoștințelor în viața reală, de interdisciplinaritate. Așa ceva nu înveți ad litteram în liceu. Dar copilului trebuie să-i dai cât mai multe contexte în care să aplice ce învață. Când îi folosesc cunoștințele, matematica, de exemplu? Am avut de curând o oră dedicată unei provocări: cu un buget de 50 de lei, am mers împreună într-un magazin și fiecare dintre ei a trebuit să-și gestioneze suma în așa fel încât să-i ajungă să cumpere tot ce are nevoie pentru o cină în familie. Nu-ți pot spune ce distractivi au fost, dar dincolo de asta, la finalul experienței fiecare a înțeles că matematica nu este doar o disciplină la școală, ci face parte din viețile noastre.

Înțeleg că altele sunt provocările la clasa a IV-a. Dar ce faci la clasa pregătitoare, când cel mic pleacă de la grădi, unde totul e joc și voie bună, la școală, unde, nu-i așa, învățăm! Cum faci tu trecerea cu empatie și în același timp cu atenție la educația copiilor din mediul de grădiniță, la cel structurat, al școlii?

Georgiana Abrudan:  Trecerea aceasta nu apare brusc, la intrarea la școală. Tranziția începe din copilăria timpurie, de când cel mic ajunge la grădiniță. Desigur, clasa pregătitoare, care face trecerea de la grădiniță la școală, este departe de a fi de la sine o trecere simplă.

Intrarea în clasa pregătitoare aduce o nouă structură și noi reguli pentru un copil. Iar această rigoare, cu vorbă bună, cu explicații, cu consecvență, învățătoarea o poate forma.

Și mai e ceva provocator la clasa pregătitoare: mediul. Spațiul de la grădi, unde e joacă și voie bună, se schimbă cu unul pe care trebuie să îl faci prietenos cu elemente specifice vârstei: imagini din povești, planșe expuse peste tot în clasă. În plus, după 30 de minute de activitate, lași 15-20 de minute pentru joacă. Rolul învățătorului este să creeze spațiul, mediul propice învățării, dar prin joacă. Și nu-i lași pe copii să se joace în bancă, ci aduci un covoraș, unde ei se adună și se joacă liber, într-o prelungire a ceea ce făceau la grădiniță.

Altceva provocator la clasa pregătitoare: cerințele, sarcinile noi de învățare și multe informații. Poate fi provocator. Și atunci tu, cadrul didactic, trebuie să integrezi joaca în toate activitățile, astfel încât sarcinile acestea de învățare să le faci accesibile copiilor. Toate lecțiile la clasa pregătitoare trebuie să fie ca un spectacol de teatru.

Copiii la vârsta asta sunt foarte ancorați în real, așa încât toate conceptele se învață prin lucru cu material concret, intuitiv. Asta poate fi o provocare pentru cadrele didactice, pentru că trebuie să confecționeze tot felul de materiale individuale. Pe mine m-a ajutat foarte mult experiența din grădiniță. Cumva se păstrează elementele acelea de predare, de metodică. Trebuie să introduci în munca cu copiii dramatizări, jocuri de rol, ca ei să poată să-și exprime sentimentele. Fiindcă și aceasta este o provocare, adică gestionarea emoțiilor. E un mediu nou, iar copiii nu știu cum să reacționeze. Unii plâng, obosesc, la grădiniță poate se dormea, vor la mami.

Ce faci când plânge copilul?

Georgiana Abrudan:  În primul rând trebuie să afli de ce plânge, ce îl nemulțumește, fiindcă ceva îi provoacă nemulțumirea. Fie n-a înțeles ceea ce încerci să-i explici, fie interacțiunea cu vreunul dintre colegi n-a fost cea potrivită. Deci prin discuții afli ce îl nemulțumește.

Ține foarte mult de managementul clasei, felul în care gestionezi aceste situații problematice și trebuie să ai un tact deosebit, să poți să conduci dialogul de așa manieră încât să-i dai o soluție sau poate să îl ajuți să-și găsească singur soluția. Și, în același timp, să te simtă acolo, umăr lângă umăr cu el. Deci un copil trebuie să aibă încredere în tine, iar încrederea, știm, o construiești în timp.

Vorbește-mi despre copilul care ți-a rămas cel mai intens în suflet…

Georgiana Abrudan:  Sunt mulți de care-mi amintesc cu mare drag. Dar uite că-mi vine în minte acum un băiețel, la clasa pregătitoare. Predam numărul 7. Lucrasem cu fișe, decupaje, cu material concret dar am încercat și un pic de abstractizare. Și întreb: care sunt vecinii numărului 7? Copilul stă puțin pe gânduri și zice: „6. Și la 8, n-am.” (râde) Acum mă amuz, dar atunci n-am înțeles la ce se referă. Copilul, de fapt, trăia într-un bloc cu 7 etaje.

Așa sunt copiii, cu această candoare. Cum să nu-i iubești?

În sistemul privat, prin comparație cu cel de stat, părintele e un partener foarte implicat și foarte activ. Cum gestionezi aceste legături?

Georgiana Abrudan:  La fel ca și cu copiii, și părinților trebuie să le câștigi încrederea. Iar primul pas este să le explici, din punct de vedere academic, ce așteptări trebuie să aibă. Cu explicații, lectorate pentru părinți, lecții deschise, comunicare și întâlniri individuale. Și acestea sunt super valoroase, pentru că tu, ca și cadru didactic, ai nevoie să afli despre copil cum se manifestă în alte medii sau cum gestionează părintele anumite situații. Eu cred că întâlnirile individuale, cel puțin la clasa pregătitoare, sunt cele mai bune pârghii de creare a legăturii școală – familie.

La ce să se uite un părinte când alege școala copilului?

Georgiana Abrudan:  Intuitiv vorbind, primul lucru pe care poți să-l faci, ca părinte, este să iei copilul cu tine în momentul vizitei în școală. Copiii au o intuiție extraordinară, iar noi, adulții, ar trebui să avem mai multă încredere în ei.

Dacă aș alege, aș lua copilul să văd cum interacționează cadrele și ceilalți copii din școală cu el. Bunătatea eu cred că nu se poate simula, oricât te-ai pregătit tu pentru eveniment și pentru întâlnire.

 Îți dai seama de atmosferă din primele minute, e foarte limpede dacă e o atmosferă caldă, prietenoasă. Asta de obicei se întâmplă la Ziua porților deschise.

Și m-aș mai uita la ceva când aleg școala, dincolo de atmosfera din instituție, dacă e una călduroasă sau mai degrabă rigidă, austeră: aș căuta oferta educațională, dincolo de română și matematică. Există tendința aceasta de a pune accent pe română și matematică și presiunea care vine o dată cu accentul. Sunt școli care se poziționează strict pe performanță română și matematică, dar cred că mai de succes ar fi școlile care ar urmări o dezvoltare holistică, unde să se pună accent pe mai multe limbi străine, pe arte vizuale, pe mișcare, pe dezvoltarea emoțională.

În plus, m-aș mai uita cu atenție la experiența cadrelor didactice și la pregătirea lor. Dincolo de abilitățile pe care le au, contează și cât și cum au lucrat cu copiii. Există aptitudini native către profesia aceasta și care să ducă spre lucruri extraordinare, contează și dorința de a învăța, de a te perfecționa, dar și experiența își spune cuvântul. Ca părinte, aș căuta un echilibru între toate acestea.