De la o copilărie la Roșia Montană, unde și-a făcut castele prin păduri, a sărit garduri, a strâns fân și s-a urcat în copaci, Andreea Novac ne invită astăzi să descoperim care este relația dintre râs, natură, vârstă și dans
Andreea Novac ne deschide ușa către universul său artistic, oferindu-ne o perspectivă personală asupra proiectului All Sorts of Care. Alături de Irina Marinescu și Alina Ușurelu, Andreea Novac explorează, în cadrul acestui proiect de rezidențe de cercetare artistică, conceptul de poetică a grijii.
Într-un amalgam de subiecte diverse, dar interconectate, cele trei artiste aduc în prim-plan teme precum râsul, relația cu natura și cu mișcarea în contextul vârstei, toate reunite sub umbrela îngrijirii.
Pentru Andreea Novac, dansul devine nu doar o formă de exprimare, ci un mijloc de a accesa și de a îmbrățișa toate aspectele ființei umane, de la cele mai intime gânduri și emoții, până la conexiunea profundă cu natura și trecutul său.
Într-o conversație sinceră și deschisă, Andreea Novac ne împărtășește cum experiența sa în psihologie și descoperirea terapiei prin dans au fost catalizatorii călătoriei către dansul contemporan.
Astăzi, Andreea Novac, conștientă de nevoia de a folosi dansul ca o modalitate de a schimba percepții despre lume, participă în proiecte diverse, prin care speră să inspire și să provoace. Ce urmează pentru ea?
Andreea Novac, povestește-ne puțin despre proiectul All Sorts of Care…
All Sorts of Care este un proiect de rezidențe de cercetare artistică. Suntem trei artiste (eu, Irina Marinescu și Alina Ușurelu), fiecare cu interesul propriu și cu propriul proiect. Cercetările sunt destul de diferite ca subiecte (râsul, natura și relația dintre corp, mișcare și vârstă) însă radiază din și înspre un concept comun: poetica grijii.
Andreea Novac: „Teoria spune că râsul este în principal o emoție socială, asociată cu plăcerea, afecțiunea și reglarea emoțională. Este și un limbaj nonverbal persuasiv, recunoscut universal, însă puternic mediat de contexte sociale. În funcție de toate acestea valențele lui terapeutice sunt multiple și nuanțate”
Cum ne ajută dansul să avem grijă de noi – corp, minte și suflet?
În perspectiva mea, dansul angajează toate palierele menționate de tine. Pentru că atunci când dansăm punem în mișcare, prin mișcare, toate conținuturile noastre. Dansăm cu tot ceea ce suntem, cu gândurile, cu emoțiile, cu atitudinile, cu revoltele, nevoile și condițiile noastre, cu trecutul, în prezent. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le aud cel mai des de la participanții la cursurile pe care le susțin și ceea ce experimentez și eu când dansez – prezentul și prezența.
Andreea Novac, când ai râs cu poftă ultima dată… și întrebarea mai serioasă, cum poate râsul să fie terapeutic?
Râd destul de mult, cred că sunt o persoană veselă. Și râd distinct, mă aud ☺
Teoria spune că râsul este în principal o emoție socială, asociată cu plăcerea, afecțiunea și reglarea emoțională. Este și un limbaj nonverbal persuasiv, recunoscut universal, însă puternic mediat de contexte sociale. În funcție de toate acestea, valențele lui terapeutice sunt multiple și nuanțate. Aici Irina Marinescu, care a avut deja rezidența despre râs, la Timișoara, cred că este în măsură să vorbească mai amănunțit. Mai ales că cercetarea ei are o componentă psihologică și terapeutică consistentă.
Care este relația ta cu natura și cum te ajută să fii mai bine tu cu tine?
Am crescut la Roșia Montană, în natură. Mi-am făcut castele prin păduri și am alergat pe dealuri, am sărit garduri, am strâns fân, m-am urcat în copaci. Cred că aici a început relația mea cu mișcarea, în natură. Azi spun despre mine că sunt o fată de oraș, îmi place orașul și uneori (mai rar acum) agitația. În natură mintea mea pare că reușește să ia o pauză. Și uneori, tot în natură, am un fel de neliniște plăcută în mușchi, probabil rămășițele copilăriei. Mersul pe pământ este diferit de mersul pe beton, coborârea unui deal este diferită de o stradă, urcatul în copac este diferit de urcatul scărilor. Îmi place mișcarea în natură și toată informația care vine odată cu ea.
Îți propun să ne întoarcem puțin în timp. Ai făcut psihologia și un modul de terapie prin dans te-a adus către ce faci acum. După ce-ai terminat psihologia, ai aplicat la UNATC la coregrafie fără să fi avut un istoric de pregătire în dans, iar asta a fost acum 20 de ani. Cum ai ajuns să treci de la psihologie la dans contemporan?
Ca să fiu foarte cinstită nu a fost o decizie rațională. Terminam psihologia, voiam să îmi dau licența într-un domeniu creativ (pentru că am fost mereu atrasă de zona aceasta) și s-a întâmplat să existe în cadrul facultății un modul de terapii creative. Aveam de ales între muzică, dans și desen. Cum la muzică nu mi se părea că sunt bună, nu am niciun talent la desen (mama mi-a făcut mai toate temele la desen în școală), dar îmi plăcea să mă mișc, am ales dansul. M-a copleșit ce mi s-a întâmplat în acel modul de dans terapie. Așa încât, o lună mai târziu, renunțam la psihologie și dădeam admitere la coregrafie. Nu am știut nimic despre ce va urma. Știam doar cum mă simt când dansez. Și a fost, este în continuare, după 20 de ani, suficient.
Când ți-ai dat seama că vrei să faci pasul către dans, să transformi această pasiune într-o meserie?
Nu am avut o pasiune pentru dans, nu în sensul explicit al cuvântului, pentru că nu mai dansasem până la acest modul de dans terapie. Sau, ca să fiu exactă, nu într-un context construit, unde dansul era un instrument sau un mijloc de expresie. Dansam ca toată lumea la petreceri, dar nu am fost la prea multe, căci am fost o adolescentă timidă. Ai mei nu dansau prin casă. Când le-am spus că vreau să dau la coregrafie, ani de zile au criticat decizia mea. Și acum uneori mă întreabă când mă apuc de o meserie serioasă ☺
Când am decis să dau la coregrafie nu am vorbit cu nimeni, m-am pregătit cât și cum am știut și m-am dus la examen. Nici după ce am intrat, vreme de câțiva ani nu am putut discerne prea bine ce mi se întâmpla sau dacă aceasta va deveni profesia mea. Îmi plăcea mișcarea, dar eram foarte timidă și mă temeam foarte tare de critică. Aveam un drive creativ, voiam să fac eu lucruri, dar nu prea știam cum și de unde să încep. În anii de început m-am simțit copleșită și împrăștiată. Dar am avut noroc de oameni care, probabil, au văzut ceva în mine, căci m-au susținut, m-au încurajat și m-au luat în proiecte în care am învățat (the hard way). Acum câțiva ani, stând de vorbă cu Andreea Duță, care, la vremea respectivă, era asistentă universitară la anul meu, mi-a spus că ce se vedea la mine era bucuria cu care dansam. Și lucrul acesta, sunt foarte fericită, nu l-am pierdut nici azi.
Andreea Novac: „Am crescut la Roșia Montană, în natură. Mi-am făcut castele prin păduri și am alergat pe dealuri, am sărit garduri, am strâns fân, m-am urcat în copaci. Cred că aici a început relația mea cu mișcarea, în natură”
Cât de mult te ajută faptul că ai terminat psihologia în cariera artistică?
Mă ajută, pe multe paliere. Cred că munca unui coregraf, mai ales dacă înțelege procesul de lucru ca pe o întâlnire între personalități diverse și aderă la procese colaborative, din care toată lumea iese câștigată, seamănă destul de mult cu munca unui psiholog. Trebuie să poți înțelege, conține, balansa și lucra cu tot ceea ce este omul din fața ta. Pentru că, mai ales la început, ne aducem cu totul în studio. Iar când unele procese artistice sunt vulnerabilizante sau presupun aportul fiecărui interpret, apar tot felul de sensibilități sau lucruri neașteptate. Pe care este bine să le poți înțelege și cu care să poți lucra.
Țin foarte tare la o anumită calitate a interacțiunii cu oamenii cu care lucrez, țin la etica muncii în echipă. Mă ajută și ca interpret, înțeleg nuanțe și pot conduce mai bine dinăuntru procesul artistic. Îmi permite dozaje, detalii, proporții, îmi facilitează participarea publicului. Pentru că spectacolele mele, chiar dacă nu explicit, au mizat mereu pe implicarea și participarea publicului.
Ce înseamnă pentru tine dansul și cum i-ai explica ce este dansul contemporan cuiva care nu a avut niciodată contactul cu el?
Este o întrebare grea, pentru că dansul a însemnat lucruri diferite în momente diferite ale dezvoltării mele artistice. Și sper să continue să se schimbe. Depinde și din care ipostază răspund: dacă răspund din perspectiva coregrafei care ține cursuri de dans pentru amatori, atunci am să spun că miza mea este în plăcere, în bucuria de a fi împreună în mișcare, de a împărtăși și de a aduce o înțelegere ceva mai completă și mai complexă asupra mișcării și potențialităților ei.
Dacă răspund din perspectiva profesionistei pe scenă, atunci îți voi spune că înțeleg dansul ca pe un spațiu mental, emoțional și fizic, care are rol, sens, scop, dincolo de a plăcea și atât. Dacă îți voi răspunde din perspectivă personală, atunci am să îți spun că dansul mi-a schimbat viața.
Iar dacă ar fi să îl explic cuiva care nu știe nimic despre dans contemporan, i-aș spune în primul rând că termenul acesta este o umbrelă, care include tot felul de modalități de a gândi despre mișcare sau de a fi în mișcare. I-aș mai spune că nu există un așa trebuie și așa nu trebuie, bine sau rău, frumos sau urât. I-aș spune ca dansul nu se privește, ci se experimentează, chiar și atunci când stai în fotoliu. Că nu întotdeauna există o poveste, deci nu trebuie trecut exclusiv prin filtrul rațiunii. Sau, în aceeași măsură, al emoției. Că forma nu trebuie să fie mai importantă decât ceea ce (se) comunică ci adecvată conținutului, că diversitatea este necesară și că, dincolo de judecata estetică (ne place sau nu ne place), dansul nu trebuie închis în definiții rigide.
Citește și: S-a născut în Italia, dar trăiește de peste 20 de ani în România. Și-a întâlnit iubirea vieții în trenul Budapesta-Veneția. A ajuns să-și transforme dragostea pentru dans într-o meserie după moartea surorii sale. Valentina De Piante: „Zilnic spun Rugăciunea Inimii”
Care este rolul emoțiilor în dans și cum le explorezi tu în coregrafiile pe care le faci?
Sunt, cred, o persoană destul de centrată în emoțional, pe care încerc însă să îl balansez cu raționalul. Artistic vorbind nu caut să emoționez cu orice preț. De obicei se întâmplă lucrul acesta, dar este mai degrabă o consecință, nu un scop în sine.
O să spun un lucru poate nepopular pentru publicul larg: nu cred că emoția este unicul scop al unui act artistic. Sesizez că există capcana aceasta: „mi-a plăcut, pentru că m-a emoționat” și așteptarea ca emoțiile să fie întotdeauna bune și puternice. Ceea ce psihologii numesc afectivitate se construiește din emoții, atitudini, sentimente aflate pe un spectru larg al complexității construcțiilor lor și valorilor pe care le pun în mișcare, nuanțele sunt importante, există și emoții mai puțin pozitive. Și ar trebui să le putem traversa pe toate. Arta are multiple funcții, iar artistul, pentru că are o platformă de exprimare, o responsabilitate. Nu neapărat de a plăcea.
A nu se înțelege din ce spun că emoția nu este importantă. Este esențială și fiecare act artistic are o componentă emoțională, însă construcția și funcția ei sunt la fel de importante. Ce generează ea mai departe în cel/cea care privește este important. Ce deschide, cum rezonează, ce produce. Iar artiștii sunt uneori un fel de meșteșugari și, ideal, avem instrumentele, intuiția sau cunoașterea necesare pentru a construi emoție și a conduce emoțional spectatorul. Mijloace de care cred că este de preferat să nu abuzăm. Un spectacol în care simt că mi se apasă butoanele emoționale degeaba este un spectacol ratat pentru mine.
Andreea Novac: „Atunci când dansăm punem în mișcare, prin mișcare, toate conținuturile noastre. Dansăm cu tot ceea ce suntem, cu gândurile, cu emoțiile, cu atitudinile, cu revoltele, nevoile și condițiile noastre, cu trecutul, în prezent”
Care sunt principalele surse de inspirație pentru creațiile tale coregrafice?
Din nou, ele s-au schimbat peste ani. Am avut întotdeauna o preferință pentru mișcare, am construit spectacole fizice, epuizante, apoi emoționante (ironic, nu?), apoi reflexive. Acum sunt într-o perioadă în care stau mai mult prin rezidențe de cercetare (am o apetență pentru cercetarea artistică, nu neapărat pentru producție). Nu fac mult, probabil un spectacol pe an, chiar mai rar, căci trebuie să găsesc ceva care să mă intereseze cu adevărat. În perioada aceasta, spre exemplu, sunt în mijlocul unei cercetări despre relația dintre corp – dans și vârstă. Pentru că pare că dansul este pentru toată lumea, mai puțin pentru dansatorii profesioniști maturi sau în vârstă. Pe care nu-i prea vezi pe scenă. Iarăși pare că dansul este acest domeniu bântuit de spectrul îmbătrânirii, un domeniu al virtuozității și puterii fizice. Când ea se diminuează sau dispare, ce se întâmplă cu toată cunoașterea care există în corpurile noastre sau este produsă prin ele. Adresez percepții personale, profesionale și sociale, provoc puțin starea de fapt. Și probabil, anul următor, voi face un spectacol pe tema aceasta.
Ce găsim în playlistul tău… ce muzică ascultă Andreea Novac?
De toate, pentru toți. Pentru că țin frecvent cursuri de dans pentru amatori o să găsim genuri foarte diferite, de la baroc la muzică electronică. Adevărul este că mi se potrivește amestecul acesta.
Dacă ai putea să dansezi oriunde, cu oricine și pe orice muzică… ce ai alege?
Nu m-am gândit la asta până acum. Aș alege cred tot un spațiu conventional (scenă, galerie, studio). Aș alege să dansez nu cu ci pentru unul dintre coregrafii/coregrafele pe care îi admir și cu care aș vrea să lucrez. Cred că aș alege liniștea. Sau aș cânta.
Dacă ai putea avea o întâlnire cu oricine (trecut, prezent, viitor), pe cine ai alege și ce ai vorbi cu persoana respectivă?
Cred că mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva din viitor. Nu mă împac prea bine cu dispariția și pierderea, deci aș vrea să știu ce îmi rezervă viitorul.
Citește și: Cum poate ajuta terapia prin dans pacienții diagnosticați cu Parkinson? Și cum putem lupta împotriva rușinii, a sentimentului de vină și a tabuurilor? Coregrafa Irina Marinescu: „Dacă aș fi trăit într-o societate în care oamenii cu diferite sensibilități, „nebuni”, ar fi fost considerați speciali, sensibili, problemele de sănătate mentală nu ar fi dus la izolarea persoanei cu dificultăți”
Ne poți recomanda un film, o carte și un artist…
Sunt mulți artiști și spectacole, cărți, filme cu merite reale. Nu îmi plac premiile, topurile și comparațiile, așa că am să menționez filmul pe care l-am văzut în fiecare zi în care a rulat în cinema-ul de lângă apartamentul meu în 2002 – Frida Kahlo, trei volume care mi-au reconfigurat gândirea despre corp – Istoria corpului și un dansator pe care îl apreciez foarte mult – Thibauld Lac.
Citește și
▶️ Anca Ciliac, femeia care traduce terapeutic, prin dans Parkinsonul și Alzheimerul
Și, ultima întrebare, ce urmează pentru Andreea Novac… în ce proiecte o să te vedem în următoarea perioadă?
Sunt destul de multe direcțiile în care merg proiectele în care sunt implicată acum. Voi pleca în Finlanda și în Ungaria unde voi participa ca mentor într-un program de cercetare la intersecția dintre dans și tehnologie, voi continua cercetarea despre relația dintre corp, dans și vârstă într-o rezidență la Casa Tranzit din Cluj, voi continua cursuri și ateliere pentru dansatori amatori și profesioniști în București și prin țară și voi avea o instalație performativă la vernisajul unei expoziții foto. Asta până la final de iunie. Iar dacă ies proiectele AFCN pe care le-am depus și în care am fost invitată, în toamnă voi călători în Croația și Serbia cu o serie de lecturi performative, voi lucra la un performance teatral, voi realiza o cercetare despre activitatea artistică a unei coregrafe românce care s-a stins de curând și voi însoți procesul de lucru al unei tinere coregrafe. Încep să mă gândesc și la un nou spectacol pentru scenă. În ultimii ani, deși cred că am vreo patru spectacole care ar putea fi prezentate, am virat mai degrabă înspre alte formate. În viitorul apropiat îmi doresc să revin pe scenă.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
