Cum supraviețuiește medicul ATI Dennis Stănescu în Spania: „Cei care ajung în Terapie Intensivă sunt foarte rău. Nici tinerii nu sunt scutiți de pneumonii”

Dennis Stănescu are 39 de ani şi este medic la Terapie Intensivă în Spania. A plecat în Peninsulă în urmă cu 11 ani, împreună cu soția lui, medic pediatru. Au trecut prin multe şi au văzut multe de când profesează, însă ultimele săptămâni sunt mai mult decât provocatoare. Numărul persoanelor diagnosticate cu COVID 19 în Spania a depăşit 28.500, iar numărul deceselor este de peste 1700.

Cea mai grea luptă este în Secţiile de Terapie Intensivă unde, de multe ori, medicii trebuie să-i aleagă pe cei care au cele mai multe şanse de supravieţuire. Pare cinic, dar este consecinţa firească a cazurilor tot mai numeroase.

Dennis, înainte de toate, de ce ai ales să pleci din România?

În România începusem un rezidențiat şi am zis să dau o şansă, să aştept că poate lucrurile se îmbunătătăţesc, că poate lumea chiar vrea să te înveţe. Până la urmă de-aia eşti rezident, se presupune că eşti în perioada de formare şi trebuie să fii învăţat. Eşti lăsat să operezi, evident, în acord cu nivelul tău de pregătire. Nimeni întreg la cap nu o să aibă pretenţia să fie lăsat să opereze nu ştiu ce chestii în primul an. Atunci e normal să ţii depărtătoare, pense, aspiratoare şi să faci suturi la piele. Însă când eşti aproape anul 3, normal ar fi să fii învăţat de către specialişti şi lăsat să faci şi tehnici chirurgicale ceva mai complexe. Nu de alta, dar 2 ani cred că sunt arhisuficienţi ca să îţi şlefuieşti la maximum talentul de a face suturi.

În concluzie, după 3 ani am ajuns la concluzia că nu mai pot continua aşa, pentru că ori voi deveni un frustrat, ori unul care e medic, dar de fapt nu ştie mai nimic, ori amândouă. Şi nu am putut accepta nicio opţiune.

Am renunţat la rezidenţiat, apoi am decis să o iau de la capăt, cu limbă, studiu şi examene, în altă parte. Conjunctura a fost să fie Spania. Şi, contrar folclorului “eşti medic după 40 de ani”, după ce am ajuns în Spania – unde nu mai fac specialitate chirurgicală, ci terapie intensivă – am văzut foarte clar ce înseamnă o pregătire optimă în timpul rezidenţiatului.

Cu trecerea anilor responsabilitatea ta creşte. Evident, eşti tot timpul supravegheat de specialişti şi nu faci lucruri de capul tău. Nu e cazul să spun că eşti învăţat, ascultat şi poţi avea discuţii în contradictoriu cu specialiştii sau şeful tău de secţie – evident, argumentate. Vezi cum este să se ia decizii în echipă, ce înseamnă să dezbaţi ceva referitor la ce faci cu un pacient. Astfel, pe lângă faptul că începi să faci lucruri mai complicate, mai ai grijă şi de rezidenţii tăi mai mici, îi înveţi şi tu aşa cum şi alţii te-au învăţat pe tine, e ceva normal. La sfârşitul rezidenţiatului eşti capabil şi sigur pe tine, ştii că poţi practica specialitatea la un nivel înalt şi poţi oferi pacienţilor tăi tratamentul optim.

Care e diferența dintre sistemul autohton și cel din Spania?

Diferenţa dintre sisteme… Păi, începând cu modul în care se accede în rezidenţiat: trebuie să iei un examen destul de greu. Apoi, în funcţie de locul pe care îl ocupi în clasificare poţi alege o specializare şi un spital, oriunde în Spania, unde să faci rezidenţiatul. Odată făcută alegerea, nu mai poate fi schimbată sub nicio formă. Dacă vrei să schimbi, renunţi, studiezi şi mai dai o dată examenul.

Nu există ceea ce se întamplă în Romania: ai luat nu ştiu ce loc, ai ales Constanţa şi, până la urmă tot la Bucureşti ajungi. Păi, atunci la ce mai dai examenul dacă toată lumea, indiferent de punctaj, ajunge în acelaşi loc? Care e diferenţa între cineva care a luat o notă bună şi altul care a luat o notă mai mică? Evident că aşa niciodată nu o să ai medici în alte zone decât în centre universitare, unde o să fie hiperinflaţie. Şi treaba asta are mult de-a face şi cu pregătirea. Una e să ai 3 rezidenţi – pe ei îi bagi în sală fără probleme în fiecare zi – sau 10 şi fiecare intră o dată pe săptămână, de exemplu.

Apoi este modul de pregătire: lumea vrea să te înveţe, eşti luat în calcul, eşti întrebat şi tu chiar dacă eşti anul I, eşti învăţat cu responsabilitatea acţiunilor tale, cum se vorbeşte cu oamenii, empatia, faptul că şi tu trebuie să dai mai departe ceea ce ai primit.

Altă diferenţă – atenţiile. Să mai spun ceva? Nu există conceptul ăsta. Eventual, dacă cineva aduce ceva după ce a fost externat, se lasă dulciurile pentru toată secţia în “centrul de control” al asistentelor. Care trece pe acolo, dacă vrea, ia ceva. A, şi scrisorile de mulţumire, astea sunt mult mai frecvente. Oricum, importantă e mentalitatea, pentru că nimănui, aici, nu i-ar trece prin cap să primească ceva pentru ceea ce face, pentru că asta e treaba lui.

Ai terminat rezidenţiatul şi trebuie să îţi cauţi de lucru? Păi, o iei cu CV-ul sub braţ şi începi să împarţi. Poţi ajunge şi în alte oraşe. De fapt, să rămâi acolo unde ai terminat este o posibilitate infimă. Unde ai loc, acolo lucrezi.

Spune-mi care este acum situaţia în Spania, de când cu coronavirusul. În România mulți oameni încă au impresia că e o nimica toată…

Nu este o nimica toată. E important să se stea în casă pentru că numai așa diseminarea va putea să scadă, probabil începând peste 2-3 săptămâni. Nu trebuie făcută nici isteria pe care, din nenorocire, mass-media o produce și o menține. Până la urmă, de infarct mor mult mai mulți oameni într-un an.

E adevărat, oamenii de peste 60 de ani fac pneumonii teribile. Cei care ajung în Terapie Intensivă sunt foarte rău. Nici tinerii nu sunt scutiți de pneumonii, dar ei, în general, răspund la tratament.

E un experiment psihosocial teribil. Aşa vezi, de fapt, nivelul bazal de educație al oamenilor. Dacă îţi vine să crezi, tot se mai găsește în metrou câte unul care tușeșete fără să își pună mâna la gură şi el se preface că îşi drege vocea. Sunt mulți care nu sunt obişnuiți să se spele pe mâini, sunt mulţi care nu sunt în stare să îşi găsească ceva de făcut în casă.

În Spania e stare de urgență care, în general, cred că se respectă. Deşi, ca peste tot, există şi aici şmecherii de serviciu care ţin neapărat să se dea în stambă. Aşa că armata şi poliția au scos patrule pe străzi. Evident, nu e ceva continuu și nici nu te fac să te simţi ca în război, dar te iau la întrebări legat de motivul pentru care eşti pe stradă. S-au dat și amenzi de 1000 de euro celor care nu au respectat regulile impuse.

Cum e în spitale? Tu eşti acolo unde e cel mai dificil, la Terapie Intensivă.

Sistemul sanitar este suprasolicitat la extrem. Încă nu este colapsat, dar dacă îmbolnăvirile continuă să crească în acest ritm va intra în colaps cu siguranță. Resursele sunt în scădere și mă refer aici la echipamentele de protecție. Acum ai un set pentru toată garda şi o parte din el îl reciclezi, alte părţi sunt de unică folosinţă. Numărul de medici și personalul sanitar în general este insuficient. Trebuie să facem gărzi în plus în așa fel încât să ne ajutăm între noi. Practic, în spitale se vede doar COVID, restul patologiilor sunt cvasi-inexistente. Nu mai există intervenții chirurgicale programate, iar cele urgente presupun un efort logistic foarte important ținând cont, practic, de inexistența locurilor în Terapie Intensivă.

Sunt momente când medici de alte specialități, pediatrii – de exemplu, văd și ei adulți în urgență.

Nu în ultimul rând, oboseala este extremă şi, din păcate, faptul că te mişti de atâta timp – sunt deja vreo 3 săptămâni – atâtea ore în mediul acela, deși ai echipamente de protecție şi te speli pe mâini într-o manieră obsesiv-compulsivă, fac totuşi probabilă infectarea, măcar din punct de vedere statistic. Există medici infectați, unii sunt în stare relativ bună, dar ştiu şi de unul intubat.

Te face să te gândeşti că dacă într-un sistem sanitar așa de bine dezvoltat și pus la punct, precum este sănătatea publică din Spania, se întâmplă aşa ceva, în România este o catastrofă absolută.

Cum vă descurcaţi cu toate astea?

Noi suntem relativ bine ținând cont de circumstanțe. Suntem obosiți şi cu o senzație de inutilitate în legătură cu ceea ce facem. Din toţi cei care sunt la Terapie Intensivă, unul nu ştiu dacă scapă cu bine, deşi se investește mult – personal, financiar, terapeutic.

Soția mea a fost izolată timp de 10 zile pentru că din 3 copii, câți erau la acel moment în Spania cu COVID, ea i-a văzut pe toți în gardă. Dar uite, la Loto nu are același noroc. 🙂 Izolarea a fost o decizie luată pe criterii epidemiologice, pentru că fusese contact de risc. Din fericire a fost asimptomatică și acum lucrează din nou.

Eu, în schimb, după ultima gardă de sâmbătă am început să am un pic de febră, tuse și artralgii, drept pentru care am rămas acasă. Deşi problema izolării e oarecum dificilă. Avem şi noi un pitic de aproape 2 ani care, îți dai seama, vrea să se joace, să stai cu el şi chiar nu poţi să-l laşi. Încerc să stau totuși cât mai departe de el şi mă spăl compulsiv. Acum, la noi, orice guturai e COVID până la proba contrarie, probă pe care, dacă ești așa, ca mine, cu simptomatologie uşoară, nu ți-o face nimeni. În acest moment testele se fac persoanelor care prezintă simptome mult mai serioase.

După cum îți spuneam însă mai devreme, cu atâta expunere e imposibil să nu faci ceva. Apoi, protocoalele de izolare şi toate astea s-au modificat în sensul că dacă acum 3 săptămâni, dacă erai în starea asta, îți făceau proba de COVID şi stăteai izolat, acum, când am vorbit la Medicina Muncii, mi s-a zis să mă duc la serviciu şi să-mi pun mască când vorbesc cu lumea. Ca să zic așa, norocul meu este că nu am contact cu oamenii neafectaţi şi fac doar gărzi. Evident că mai stau, dar cum suntem aşa de puţini şi epuizaţi, mă gândesc că atunci când o să fiu ceva mai bine, să mă duc şi eu să le dau o mână de ajutor.

Cum resimți atmosfera de acum, din Spania, la nivel uman? E lumea speriată? Cum tratează presa subiectul?

Despre atmosferă şi presă nu sunt persoana cea mai indicată să răspundă pentru că nu mă uit la tv în general şi nici nu citesc foarte mult din ce scriu ziarele. Cu unele excepţii, mi se pare că jurnalismul este făcut într-un mod lamentabil. Este clar că toată ziua eşti bombardat cu ştiri cu şi depre coronavirus, pe la tv vine toată lumea şi vorbeşte ce consideră, este în fiecare zi actualizat numărul de îmbolnăviri, decese, vindecaţi.

Pe de altă parte la spital sunt “închis” aproape tot timpul în Serviciul de Terapie Intensivă (STI), fără prea multe contacte şi alea scurte, cu colegii, pe teme medicale.

Ce am putut observa este că de când este starea de urgenţă, pe stradă, cel puţin, sunt mai puţini oameni. Bănuiesc că încep să înţeleagă întrucâtva ce înseamnă pandemia asta. Evident că şi aici este oarecum isterie cu cumpărat de hârtie igienică, făină şi ouă, vezi rafturi goale cum era la noi pe vremea lui Ceauşescu. Bănuiesc că un grad de sperietură au oamenii, dar nu aş putea să îţi spun exact cât.

Pe de altă parte (deh, sunt latini), pe net circulă o groază de meme/ gifuri/ clipuri amuzante referitoare la situaţie – unele chiar reuşite.

Crezi că s-au făcut greșeli acolo, că trebuiau luate anumite măsuri mai devreme?

Greşeli… cu siguranţă a fost una: nu s-a anulat mitingul de 8 martie la care au fost prezente câteva zeci de mii de persoane. Altfel, este clar că la nivel mondial evaluarea iniţială a fost cel puţin suboptimă şi atunci nici răspunsul nu a fost cel adecvat.

Nu ştiu dacă, în general, o situaţie similară a fost contemplată la nivel guvernamental – în general, nu doar în Spania, pentru a avea planuri de contingenţă care să poată fi implementate rapid, nu după o săptămână, două. Odată cu creşterea numărului de îmbolnăviri, în ritmul ăsta este evident că niciun sistem sanitar nu este capabil să facă faţă fără probleme. Practic trebuie să faci schimbări profunde în ceea ce priveşte modul în care se oferă asistenţa medicală, începând de la ambulanţă până la spitale – cum poţi separa pacienţii infectaţi/neinfectaţi, ce patologii se acceptă, pe cine testezi, cum trebuie să te izolezi tu, medic, în funcţie de locul în care lucrezi, precum şi selectarea pacienţilor admisibili în STI, în concordanţă cu principiile etice: este recuperabil? Dacă îl admiţi îi faci mai mult bine sau e posibil să îi faci mai rău? Să încerci să oferi tratament în manieră justă – cât mai mult bine pentru cât mai mulţi pacienţi.

Şi nu în ultimul rând, pentru cei care nu sunt candidaţi pentru măsuri excepţionale, continuarea tratamentului în afara STI şi, în cazul în care nu răspund adecvat şi se agravează, moartea fiind sigură, să oferi confortul necesar atât pacienţilor (sedare adecvată), cât şi familiilor lor acolo unde se poate şi să aibă parte de o moarte demnă. Resursele sunt limitate şi trebuie găsite moduri de a le distribui cât mai eficient sau să inventezi substitute.

În ceea ce priveşte măsurile, în sensul de ce trebuia făcut mai devreme (asta dacă trebuia) şi lucruri “big-picture”, chiar nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea. Eu nu fac sănătate publică, pe de o parte şi pe de altă parte, am versiunea limitată la nivelul spitalului şi a Secţiei de Terapie Intensivă.

Ce crezi tu, ca medic, despre virusul ăsta?

Ce cred despre virus… aici este de nuanţat pentru că, iarăşi, eu nu sunt nici virusolog, nici infecţionist. Părerea mea este bazată pe experienţa cu pacienţii din STI şi, evident, pe ceea ce citesc prin publicaţiile medicale. Partea “frumoasă” este că până şi în scrierile de specialitate încă nu sunt toate lucrurile clare sau, ceea ce părea clar la un moment dat, a suferit modificări. Vezi, de exemplu, chestia cu copiii, că nu sunt infectaţi. Ba sunt, dar foarte puţini dintre ei ajung să dezvolte o boală gravă. Cei mai mulţi sunt asimptomatici, dar pot transmite boala. Apoi, nici factorii care predispun la infecţii grave nu sunt pe deplin determinaţi. Evident că există destule ipoteze interesante, dar până la urmă concluziile cred că sunt de om cu bun-simţ:

• Nu este aşa cum s-a tot zis, o nimica toată, doar o gripă şi gata. Trebuie tratat cu “respectul” cuvenit pentru că este foarte contagios, iar potenţialul letal pentru anumite grupe de persoane poate fi foarte ridicat.
• Nici isteria creată şi menţinută de presă nu este modalitatea de ales. Nu de alta, dar se ajunge la situaţii care, de fap, pot produce încă şi mai multă răspândire. De exemplu, atunci când toată lumea se buluceşte la supermarket ca să cumperă hârtie igienică.
• Partea bună este că prin măsuri simple şi de bun simţ – spălatul pe mâini, acoperirea gurii cu cotul sau un şerveţel atunci când strănuţi sau tuşeşti, iar spălatul pe mâini după acţiunea anterioară şi, mai ales, statul în casă (asta ar trebui repetată la infinit la televizor) – se poate diminua răspândirea în mod foarte clar.

Imaginează-ţi că nu eşti infectată şi stai în casă cât de mult poţi. Evident, te duci să iei pâine şi mai ştiu eu ce, 10 minute, fără să ai contact apropiat cu alţii. Unde eşti mai la adăpost şi mai sigur că nu te infectezi decât la tine în casă? Nicăieri.

Este evident că vârstnicii au afecţiunile cele mai grave şi cel mai des fatale. Ei trebuie să stea în casă cu atât mai mult. Din nefericire, chiar şi în STI, cu toate măsurile terapeutice aplicate, prognosticul este foarte grav. Dacă izolarea la domiciliu ar fi făcută cum trebuie (şi prin asta nu vreau să spun 100%, căci este imposibil), probabil că în câteva săptămâni ar începe să se observe efectul, şi anume scăderea numărului de contagiaţi.

Dacă cineva se aşteaptă ca de azi pe mâine să vadă rezultate semnificative, se înşeală. Ne mai rămâne mult de luptă, aşa că e obligatoriu să ne schimbăm un pic mentalitatea pentru că e clar că dacă vom continua în momentul ăsta cu rutinele noastre de până acum, o să fie rău.