Eu nu simt că lupt. Eu nu simt că mă aflu într-o luptă, că mă lupt cu cineva. Eu simt că am responsabilitatea de a enunța niște idei şi de a le pune în spațiul public în așa fel încât oamenii să nu poată să spună că n-au știut. Domnii politicieni care acum trec aceste legi, peste 10 ani, când vom recolta procentele de supradoze și de consumatori dependenți de etnobotanice și așa mai departe și de violență, de tâlhării, de trafic crescut și toată nebunia care urmează, vor şti că au luat această decizie în cunoştinţă de cauză.
Cred că este responsabilitatea societăţii civile să spună în piața publică niște idei. Eu am această responsabilitate, ca medic, de a transmite o informație care este dovedită prin studii, o informație științifică. Sigur că știința și politica nu trebuie neapărat să se suprapună și că altfel am renunța la politicieni și am lucra cu cercetători.
Revin, nu simt că mă lupt. Simt doar că este responsabilitatea mea să pun în circulație niște idei. Ce face societatea românească cu ele şi ce fac politicienii după aceea, nu mai este responsabilitatea mea.
Acum am să vă întreb ceva practic. Pentru cei care au în jur persoane dependente de droguri sau consumatoare de droguri, oameni care vor să ajute, ce pot să facă?
Cazurile sunt foarte diverse și nu poţi să le simplifici atât de mult încât să dai sfaturi stas, pentru toată lumea. Bănuiesc că vă referiți la o situație în care, să zicem așa, aparținătorul consideră că fiul, fiica, soțul, soţia, tatăl, mama are o problemă cu consumul de substanţe şi consumatorul refuză orice formă de ajutor.
Înţeleg că mulţi spun ori că nu sunt dependenţi, ori că nu vor să renunţe.
De foarte multe ori consumatorul este dispus să primească ajutor. Problema este că acel ajutor nu vine. Lor li se spune: „Trebuie să te lași.” Dar dependența tocmai asta înseamnă, că nu pot să mă las.
Uneori oamenii se duc la doctor și doctorii le spun același lucru: „Ești alcoolic, trebuie să te lași.” Sau: „Ești dependent de heroină, trebuie să lași.” Dacă aș fi putut să mă las, nu mai veneam la doctor. E ca și cum te duci la doctor şi îţi spune că ai cancer şi trebuie să te însănătoşeşti. De asta sunt aici, ca să mă ajutați să mă însănătoșesc, dacă se poate.
De foarte multe ori imaginea asta, a consumatorului dependent care refuză tratamentul, e un fel de profeție care se împlinește pentru că oamenii aceștia de fapt nu au acces la tratament. Familia presează consumatorul să nu mai consume, dar dependența tocmai asta înseamnă, că el este depășit de propria sa boală. El nu se mai poate opri singur.
În primul rând, cred că nu ajută la absolut nimic conflictul de tip: ba da, ești drogat, ba nu, nu sunt un drogat. În al 2-lea rând, e foarte important ca ruda să nu se transforme în medic, în terapeutul sau psihiatrul consumatorului. Şi aici, la clinică, sună oameni la recepție: „Nu vă supărați, aveți cumva o clinică cu paturi, că aș vrea să-l internez?” Funcția ta, ca soție, ca partener, ca părinte este să însoțești persoana respectivă în parcursul ei de recuperare, nu să te transformi ori în polițist care îl supraveghează și îl verifică sau în medic care hotărăște el că trebuie dus la internare. Deci, din punctul ăsta de vedere, cred că ar fi mult mai util dacă persoana care se sesizează ar lua un contact cu un profesionist şi ar încerca să ofere, să prezinte situația așa cum o percepe și să vadă care este opinia medicului respectiv sau psihologului respectiv.
Și al 3-lea lucru pe care îl poți face ca aparținător este să lași persoana care consumă să se confrunte cu consecințele adicției ei. Și aici e foarte important să înțelegem că nu fac diferența între droguri legale și droguri ilegale pentru că, din punct de vedere al creierului, lucrurile acestea nu sunt relevante. Putem să vorbim de alcool la fel cum putem să vorbim de păcănele sau cum putem să vorbim de heroină.
A lăsa consumatorul dependent să se confrunte cu consecințele dependenței sale înseamnă să nu-l mai salvezi. De exemplu, un jucător dependent de jocuri de noroc face o datorie, după care vine la mama sau la soție sau la prieteni: „Te rog frumos, ajută-mă să-mi plătesc datoria, că promit că nu mai fac.” Am cunoscut o bătrânică, o bunicuță de 70 și ceva, 80 de ani, care se ducea în Ferentari și-i cumpăra heroină nepotului pentru că era în sevraj și să nu-i mai fie rău. Sau am cunoscut soții care găteau ceva de mâncare ca să aibă ciorbă soțul, că se trezește și e mahmur. Sau, de foarte multe ori, părinți de adolescenți oferă bani și alte lucruri scumpe fiilor și fiicelor lor fără ca aceștia să facă nimic pentru acești bani și practic îi pun în poziția de a avea acces la bani. Practic îi deresponsabilizează. Ori nu poți să pretinzi de la un adolescent deresponsabilizat să fie responsabil.
Aceste 3 lucruri mi se par niște linii directoare. Dacă ești în această situație, în care crezi că celălalt are o problemă și celălalt susține că nu are, o dată e important să nu intri în conflict direct cu persoana. A 2-a, să consulți tu însuți sau tu însăți un specialist și să vezi un pic ce feedback primești de la cineva care este în afara relației. Şi al 3-lea, să nu susții consumul prin a-l ajuta pe consumator să scape de consecințe.
Ceea ce oamenii nu înțeleg este că dependența este suferință. De aceea o numim boală. Nu neapărat că o pui sub microscop și vezi acolo ceva, deși poți să vezi chestii în creierul consumatorilor dependenți, dar o numim boală, în primul rând, pentru că e vorba de suferință. Și consumatorul dependent ajunge la un moment dat să facă un soi de echilibristică între efectele, să zicem plăcute sau căutate ale substanței… Nu e neapărat vorba de plăcere. Uneori poate să fie vorba de liniște sau de absența durerii. Deci cumva consumatorul face această echilibristică între efectele scontate și durerea cauzată de consum care, în cazul jocurilor de noroc sunt datoriile, în cazul consumatorului de alcool sunt sănătatea și problemele în familie și la muncă. În cazul consumatorului de droguri pot să fie problemele legale sau diferite probleme care apar.
Decizia de schimbare se produce în momentul în care persoana experimentează mai multe efecte negative decât efecte pozitive. Bun, vor spune domnii deputați, atunci nu e bine să-i băgăm la pușcărie, pentru că în felul ăsta vor experimenta mai multe efecte negative decât efecte pozitive? Și răspunsul este nu, pentru că a avea un dosar penal în România este o condamnare la o situație extrem de complicată. Oamenii aceștia, ca să vrea să se salveze, trebuie să aibă pentru ce să muncească. Dacă îi distrugi și strivești într-un hal așa de mare încât nu mai au pentru ce să lupte, nu vor mai lupta. Dacă ies din pușcărie violați, agresați, fără posibilitatea de a-și mai face un loc de muncă, cu studiile întrerupte, cu stigma asta uriașă de a fi fost în penitenciar, ce motivație mai pot eu să mai adun în omul ăsta, să-l conving că viața merită trăită și că are pentru ce să lupte?
Înţeleg că, până la urmă, nici nu contează de ce ești dependent, o substanţă sau un comportament. Înţeleg că dependențele pleacă cumva dintr-o sursă de suferință şi au nevoie de tratament, în funcție de fiecare în parte, nu?
Contează de ce ești dependent în măsura în care tratamentul sevrajului la alcool este diferit de tratamentul sevrajului la heroină. De asemenea, pentru dependența de alcool avem o medicație specifică care scade pofta de alcool. Pentru dependența de heroină, de exemplu, avem tratament substitutiv. Pentru dependența de nicotină avem plasturi, avem gumă.
Problema este că dependenţa nu este doar o chestiune somatică, de creier, ci este și o chestiune care ţine de minte. După ce oamenii depășesc prima etapă, a sevrajului, care ţine o săptămână sau 2, iar substanţa nu mai este în organism începe o perioadă, așa-numită de menținere sau de recuperare, în care persoanele vor experimenta ceea ce se cheamă „poftă”. Și dacă ați încercat să vă lăsați de fumat sau cunoașteți pe cineva care s-a lăsat de fumat, asta este experiența cea mai obișnuită: să stai o zi, 2, 3, şi te lovesc niște pofte foarte mari. Se consideră că marea majoritatea a fumătorilor recad.
Fix cu asta voiam să fac o paralelă, căci eu asta am experimentat, sevrajul de după lăsatul de fumat. Dar ulterior eu am considerat că dependenţa mea era psihică, nicidecum una de nicotină.
Exact! Apare această dependență psihică. Și această dependență psihică, de fapt, este foarte asemănătoare, indiferent de substanța la care s-a realizat adicția. Toţi consumatorii dependenți, indiferent de dependența lor, vor experimenta această poftă. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin motivați sau că sunt mai răi decât alții, ci pur și simplu este parte din procesul de recuperare. Creierul care s-a obișnuit cu substanța, la un moment dat începe să o ceară.
La Alcoolici Anonimi se spune People, Places and Things, oameni, locuri și lucruri asociate cu consumul. Mă întâlnesc cu Costel, cu care mereu ieșeam la o bere după serviciu. Chiar dacă n-am mai băut 2-3 zile, mă întâlnesc cu Costel după serviciu, simt poftă să beau cu el.
Acum, poftă, în română cuvântul ăsta sună, așa, un pic ca un fel de moft. Ei, şi ce dacă poftești? Pune-ți pofta în cui! vor spune. Dar nu e așa de simplu. În engleză folosesc un alt termen care mi se pare că transmite mult mai mult intensitatea acestei trăiri. Ei îl numesc craving. Este o stare pe care eu aș asemăna-o mai mult cu atacul de panică.
De exemplu, foarte mulți oameni care ajung la Urgențe într-un atac de panică au această experiență că medicii de acolo râd de ei, că s-au speriat de nu știu ce. Un om, când se află într-un atac de panică și se gândește că o să moară, e foarte greu să-i spui că e doar în capul lui și că ar trebui să stea acasă și să aștepte.
Craving-ul are cam aceeași forță de a mobiliza persoana. Este o trăire extraordinar de intensă și de puternică pe care o trăiești nu doar mental, dar și somatic, în corp simți lucruri, se face pielea de găină, bate inima mai tare, ești tensionat. În această perioadă oamenii trebuie să învețe să gestioneze aceste episoade de poftă.
Chiar marţi o să încep un grup pe această problemă, a poftei și a dependenței de jocuri de noroc. Oamenii au nevoie să învețe cum să gestioneze aceste episoade de poftă, așa cum oamenii au nevoie să învețe să gestioneze atacurile de panică. Dar toate aceste lucruri se pot face dacă reușim să nu îi avem pe oameni în pușcărie. Sau dacă îi putem convinge că, dacă vin la noi, nu ajung în vreo bază de date, pe undeva. Gândiţi-vă că sunt oameni cărora le e rușine să vină și nu vor să-și dea numele, chiar dacă ei sunt dependenți de jocuri de noroc sau de alcool. Nivelul de stigmatizare este foarte mare.
Există posibilitatea ca ei să se trateze doar prin voință sau au nevoie de un plan care să implice mai mulți factori, și acum mă gândesc și la psihiatru și la psihoterapeut și la medicație, acolo unde e cazul?
