Designerul Irina Marinescu: „Este pentru prima oară când m-am exprimat liber până la capăt”.

Aş începe prin a spune, de data aceasta, nu cine este Irina Marinescu, ci mai ales ce nu este Irina Marinescu. Nu este un designer previzibil, nu este o persoană comodă, nu îi plac compromisurile şi nu se supune regulilor. Este un designer care protestează, care se caută mereu, care se găseşte într-o secundă de revelaţie… Irina Marinescu şi-a lansat de curând colecţia SS16 „Belvedere”. Pare că e detaşată complet de tendinţe şi că nu-I pasă prea mult de culorile care astăzi inundă totul, de la machiaj la accesorii. Am întrebat-o dacă mă înşel sau nu.

Cum ai ajuns la starea aceasta de detaşare?
Drum lung şi greu… dar mă bucur teribil că am reuşit sa ajung în punctul ăsta. Mi-a luat multă vreme şi m-am luptat ceva cu mine, cu ego-ul şi vanităţile meschine, imprimate de societatea bolnavă în care trăim. Am abandonat într-un moment dificil şi am început să caut în mine, să mă studiez cu atenţie şi fără indulgenţă. Şi, la un moment dat, am realizat că priveam cu detaşare din afara cercului. M-am simţit extrem de mulţumită de starea asta nouă, de satisfacţia şi liniştea pe care o simţeam în lipsa oricărei mize.

De ce lipsa de culoare? De ce nu roşu? De ce nu albastru serenity sau rozul prăfuit?
Pentru că eu mă regăsesc în fiecare dintre piese, pentru că ele sunt capitolele poveştii mele şi eu nu sunt colorată. Cel puţin, nu la nivel vizual. Pentru mine, simplitatea este un exerciţiu extrem de dificil, o însuşire la care ajungi greu, ca rezultat al căutărilor.

Ştiu că desenezi mult şi eşti foarte talentată… Femeile pe care le desenezi sunt serafice, fragile. Aşa eşti tu?
Mulţumesc. Grea întrebare… Desenul e o continuare a mea. Este o formă de terapie care m-a vindecat de multe. Desenez doar ceea ce mă face sa tresar sau ce îmi provoacă plăcere la nivel de gest. Probabil că mă oglindesc în subiect, într-o oarecare măsură, însă eu mă găsesc mai repede puternică, încăpăţânată şi impulsivă decât fragilă. Fragilitatea îmi vine dintr-o sensibilitate cronică.

Cum ai descrie această colecţie?
Ca pe o paranteză într-o lozincă. În lozinca aceea care descrie perfect moda prezentului. Eu nu cred în viteză, în satisfacerea maselor, în fast-food. Cred în artizani, în oameni şi în imperfecţiunile gesturilor.
Colecţia asta este un gest de egoism total. Nu m-a interesat nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fac, nu m-a preocupat alinierea la trenduri sau la un moment anume. Am desenat forme si imagini care să îmi oglindească starea de acum şi filmul în care mă regăsesc şi este pentru prima oară când m-am exprimat liber până la capăt.