Despre Alzheimer și demență cu doctor Liana Borza, medicul care a înființat Clinica Memoriei, primul centru de diagnostic și tratament online. Povestea drumului către succes al unui medic pasionat de provocările minții umane

Clinica Memoriei este primul centru online unde sunt tratați pacienții care au tot felul de probleme asociate demenței și este găzduită de platforma de telemedicină Medicentrum. Cea care a gândit și a pus bazele acestei clinici virtuale este Dr. Liana Borza, unul dintre medicii pe care România ar trebui să-i scoată în față atunci când vine vorba de experiențe academice.

Dr. Liana Borza a avut un parcurs excepțional în carieră, studiind la cele mai prestigioase universități din lume și fiind primită cu brațele deschise de somități ale psihiatriei mondiale, mulțumită cunoștințelor sale academice și dorinței de învățare.

De câțiva ani lucrează atât pentru Marea Britanie, cât și pentru pacienții din România, spunând că își dorește să aducă acasă tot ce este mai bun, tot ce este mai interesant și de ajutor din afară.

Azi am vorbit despre Alzheimer, o boală din ce în ce mai frecventă, conform studiilor Organizației Mondiale a Sănătății, o boală extrem de grea și dură, atât pentru pacient, cât și pentru familia lui. Ce facem în cazul unui astfel de diagnostic, care este incidența lui, dar mai ales ce soluție are acel membru al familiei care trebuie să îngrijească un bolnav de demență?

Clinica Memoriei este doar în spațiul virtual?

Da. Scopul a fost de a veni în sprijinul persoanelor care au nevoie de noi, indiferent de condițiile impuse de pandemie. Scopul meu, cel puțin, a fost să pot fi abordată de pacienți din orice colț al României, cu sau fără probleme de mobilitate. Înainte de a crea această clinică virtuală aveam multe solicitări de consultații la domiciliu pentru că sunt mulți vârstnici care nu se pot deplasa. Acest serviciu online este mult mai accesibil pentru pacienți și pentru familiile lor. S-au simplificat foarte mult lucrurile, iar în felul acesta ne protejăm cu toții, mai ales vârstnicii care reprezintă o categorie expusă.

Și nu este dificil pentru persoanele în vârstă să acceseze mediul online?

Și înainte îi invitam pe membrii familiei să fie prezenți la consultații pentru a afla toate informațiile de care aveam nevoie, iar acum aceștia sunt cei care îi ajută pe vârstnici cu tehnologia. Foarte rar s-a întâmplat, indiferent unde am lucrat, ca un vârstnic să se descurce singur online.

Îmi spuneați că majoritatea pacienților dumneavoastră sunt vârstnici. Demența apare doar la această categorie de persoane?

Bineînțeles că nu, dar vârsta înaintată este un factor de risc. De aceea avem o avalanșă de pacienți după o anumită vârstă. În Marea Britanie, de exemplu, aveam foarte mulți pacienți în categoria 80-95 de ani, dar, în general, sunt obișnuită să lucrez cu pacienți trecuți de 65 de ani. De fapt și Organizația Mondială a Sănătății definește drept vârsta a treia grupa de vârstă care depășește 65 de ani.

Dar pacienți mai tineri ați avut?

Da. Chiar în România la Clinica Memoriei am avut recent un caz de demență frontotemporală. Acest tip de demență debutează la o vârstă mult mai tânără decât boala Alzheimer sau alte forme de demență. Doamna respectivă avea 40 de ani, însă acesta este un caz particular. În Anglia am mai avut un pacient în vârstă de 42 de ani, care suferea de o formă familială de boală Alzheimer cu debut precoce. Formele familiale de demență debutează la vârste mai timpurii, dar, din fericire, aceste forme genetice sunt rare.

În schimb, am remarcat că sunt din ce în ce mai frecvente cazurile de boala Alzheimer asociată cu leziuni vasculare cerebrale și factori de risc vascular, respectiv cu demența vasculară, ce duc la așa-numita demență mixtă. Iar aceste cazuri debutează de multe ori la grupa de vârstă 55-65 ani.

Ce înseamnă componentă genetică? La ce ar trebui să fim noi atenți?

Este vorba despre persoanele care au avut în familie astfel de cazuri, dar și aici trebuie să nuanțăm. Sunt anumite teste genetice care se fac și la laboratoarele mari de analize din România. Dar trebuie să-și pună problema cei care au avut membri ai familiei foarte apropiați, precum mama sau bunica, cu astfel de diagnostice. Altfel, chiar și Alzheimerʾs Society din Marea Britanie atrage atenția că dacă există un rezultat pozitiv la un astfel de test predictiv, nu se poate menționa cu precizie la ce vârstă se va instala demența. Și atunci oamenii pot trăi ani de zile cu stressul de a dezvolta boala respectivă, existând însă posibilitatea de a o dezvolta de fapt doar când ajung la o vârsta mai înaintată.

Și dacă aceste teste ne arată predispoziția către această boală, la ce ar trebui să fim atenți, ce ar trebui făcut pentru a amâna cât mai mult degradarea?

Sunt studii recente care arată că, indiferent de predispoziția genetică, stilul de viață ne influențează foarte mult și s-a demonstrat că sunt factori de risc ai bolii Alzheimer precum suprasolicitarea, stressul, deprivarea de somn, izolarea socială, sedentarismul, obezitatea, hipercolesterolemia, hipertensiunea arteriala, fumatul, consumul excesiv de alcool, acești factori ar trebui reduși cât mai mult în încercarea de a preveni boala Alzheimer. De asemenea, este important ca oamenii să apeleze cât mai devreme la ajutorul specialistului, întrucât diagnosticarea în stadii incipiente de boală poate face diferența.

Mai mult, am cazuri care vin la consultație și spun că: „am început să cam uit”. Chiar dacă, în urma investigațiilor pe care le efectuăm, constatăm că aceste probleme sunt doar la nivel subiectiv, din momentul respectiv acea persoană trebuie ținută sub supraveghere pentru a vedea evoluția în dinamică, recomandându-i-se să fie testată cognitiv anual.

Până la urmă, cei care au probleme ușoare de memorie nu este obligatoriu să dezvolte demența. Nu avem nici un fel de certitudine în această privință. Dacă începi să uiți, dacă ai nevoie de liste de cumpărături sau dacă ai nevoie de un calendar al activităților, nu e obligatoriu să suferi de demență. Însă, sunt studii care arată că atunci când apar aceste tulburări cognitive ușoare ar fi bine să acționăm cu un stil de viață sănătos. De exemplu, dieta mediteraneană este considerată un instrument pentru a preveni boala Alzheimer. Putem vorbi și de exercițiile fizice regulate, de interacțiunea socială sau de activitatea intelectuală – sunt studii care arată că persoanele cu studii medii pot fi mai afectate decât cele cu studii superioare, acestea din urmă având o rezervă cognitivă importantă care persistă mai mult timp.

Vi se pare că în ultimii ani numărul pacienților bolnavi de demență a crescut față de acum 30-40 de ani?

Organizația Mondială a Sănătății susține acest lucru. Din păcate, demența este în continuă creștere și a devenit o problemă de sănătate publică – mai ales boala Alzheimer, care este cea mai des întâlnită formă de demență.

Dar, din experiența mea, va pot spune că sunt tot mai multe cazurile de demență mixtă, respectiv boala Alzheimer asociată cu demența vasculară. Pe un fond de ischemie cerebrală determinată de hipertensiune arterială, colesterol crescut, diabet zaharat sau fumat în exces, pacientul dezvoltă o formă de demență vasculară.

În cazul pacientului cu demență, aparținătorul are foarte mult de suferit. Ce ar trebui să știe familia pacientului?”

În literatura anglo-americană se folosește conceptul de “caregiver burden”. În română, traducerea mot-a-mot „povara îngrijitorului” sună puțin cam forțat. Dar acest concept este, din păcate, foarte des întâlnit la aparținătorii pacienților cu demență. Majoritatea își doresc să păstreze pacientul în mediul familial cât mai mult timp, atitudine pe care noi specialiștii ar trebui să o încurajăm oferind cât mai mult suport pacienților și aparținătorilor. Insă dacă aparținătorul este de vârstă apropiată cu pacientul – cum sunt cazurile în care soțul sau soția se îmbolnăvesc – atunci va fi o presiune foarte mare în contextul vârstei inaintate, la aparținătorii în vârstă crescând probabilitatea de apariție a depresiei, a anxietății, a problemelor cognitive pe fondul stresului și al deprivării de somn etc. Am avut frecvent astfel de cazuri în care îi tratam în paralel și pe pacient, și pe aparținător.

Aparținătorul ar trebui să fie și un foarte bun psiholog pentru pacient, nu?

In primul rând, aparținătorul ar trebui susținut foarte mult de o echipă de specialiști. Eu am experiență în domeniul Psihogeriatriei în sistemul britanic, în prezent practicând telemedicina și în Marea Britanie, dar și în România, si astfel am conștientizat cât de important este ca noi, specialiștii, să susținem aparținătorii conform nevoilor acestora. Nu știu dacă în România este atât de ușor să le oferim acel suport, dar ar trebui să luăm exemplu din afară, unde s-au dovedit a fi deosebit de utile grupurile de suport pentru aparținători. Avem și noi grupuri de suport, însă adresabilitatea este mai mică deoarece nu se conștientizează și nu se pune accentul pe importanța participării la aceste grupuri de suport. Ceea ce imi doresc eu prin Clinica Memoriei este să implementez un sistem de sprijin inclusiv pentru aparținători. Adică să organizăm grupuri de suport, să le explicăm cu ce se confruntă și ce soluții concrete pot găsi în zona în care locuiesc. În acest scop, în echipa Clinicii Memoriei am cooptat un asistent social – tot din Marea Britanie am învățat asta, pentru că acolo echipa Clinicii Memoriei colabora strâns cu serviciile de asistență socială locale. Când aparținătorul era extrem de obosit și nu mai făcea față cu îngrijirea pacientului, echipa Clinicii Memoriei care se ocupa de respectivul pacient făcea o solicitare către serviciile de asistență socială și către terapeutul ocupațional al clinicii, care evaluau apoi cazul respectiv și ajutau pacientul să intre într-un centru de tip respiro pentru o perioada scurtă, timp in care era pus la punct un pachet de îngrijire complet pentru pacient, respectiv una sau mai multe îngrijitoare care urmau să lucreze în ture, în funcție de nevoile pacientului, pentru a ajuta pacientul și aparținătorul la domiciliu.

De câți ani lucrați în Anglia?

Experiența mea britanică a început prin 2003 când am fost admisă la un Intercalated Bachelor of Science în domeniul Neuroștiinte la University College London. Această diplomă, pe lângă cea de medic, este una obținută în cercetare științifică.

Dar facultatea unde ați făcut-o?

Eu întotdeauna am combinat șederea mea în România cu cea în Marea Britanie. Am putut să preiau ce era mai bun din ambele sisteme.

În primul rând, am obținut premiul II la Olimpiada Națională de Biologie, respectiv Anatomie și Fiziologie, când eram elevă de liceu, ceea ce mi-a asigurat un loc la Facultatea de Medicina, fără admitere. Apoi am aplicat la câteva universități de prestigiu din Marea Britanie. Am început Facultatea de Medicină la Iași, iar în anul III am studiat la Londra în cadrul Intercalated Bachelor of Science pe care l-am menționat deja. Din fericire, am primit un premiu academic din partea Health Foundation UK și o bursă oferită de Rațiu Family Foundation pentru a-mi putea acoperi taxele de școlarizare în Marea Britanie. Apoi, cu rezultatele proiectului de cercetare pe care l-am realizat in cadrul acestui Intercalated BSc in Neurostiinte m-am prezentat în Texas, SUA, la Society for Free Radical Biology and Medicine (SFRBM)ʾs 12th Annual Meeting, unde am fost apreciată, lucru care a însemnat un factor motivațional extraordinar pentru mine.

M-am întors în România să termin Facultatea de Medicină, dar știam că în Marea Britanie în anul VI studenții la Medicină își pot alege un domeniu pentru care au un interes special. Eu fiind interesată de Psihiatrie, întrucât ambii mei părinți sunt psihiatri și au fost adevărate modele profesionale pentru mine, am ales să fac un Elective în Psihiatrie și am avut șansa să fiu aleasă la Oxford University. Aici am înțeles că psihiatria vârstnicului este un domeniu care mi se potrivește foarte bine, în urma experienței pe care am avut-o in cadrul Departamentului de Psihiatria Vârstnicului din cadrul prestigioasei Oxford University Medical School.

În 2012 am absolvit primul doctorat în cotutelă internațională între Universitatea de Medicină și Farmacie (U.M.F.) „Gr. T. Popa” Iași și New York University School of Medicine – Silberstein Aging and Dementia Research Center, reușind să facilitez un Memorandum of Agreement între cele doua universități, ceea ce mi-a permis oportunitatea de a-l avea conducător de doctorat pe Professor Barry Reisberg, o personalitate consacrată la nivel mondial în domeniul Psihiatriei Vârstnicului (fiind cunoscut în România în special prin scalele Reisberg de evaluare a parametrilor funcționali pentru stabilirea încadrării în grad de handicap). În cadrul doctoratului am obținut rezultate științifice care au deschis noi cai de înțelegere a bolii Alzheimer.

După doctorat ați lucrat în Marea Britanie?

Am făcut acest doctorat simultan cu rezidențiatul în psihiatrie, la Iași. Înainte de absolvirea doctoratului, am stabilit o colaborare între Spitalul de Psihiatrie Socola din Iași și un grup de specialiști în domeniul sănătății mintale de la centrul colaborativ al Organizației Mondiale a Sănătății din Trieste, Italia. Am lucrat în paralel la mai multe proiecte pentru a aduce în România cât mai mulți profesioniști valorosi și informații din străinătate. Eu cred că dacă învățăm sau lucrăm în străinătate avem o datorie morală față de țara noastră pentru ca cei din România să învețe exemple de bune practici.

In 2014 am terminat rezidențiatul în Psihiatrie la Iași și, ulterior, am câștigat prin interviu o bursă de cercetare postdoctorală în cadrul unui proiect european al Universității de Medicină din Iași. După absolvirea acestui postdoc, a început experiența mea clinică în Marea Britanie și, din 2015 până in prezent, am urcat treaptă cu treaptă în cariera mea din cadrul NHS England, până la obținerea titlului de Consultant Psychiatrist în domeniul Psihiatriei Vârstnicului, care presupune responsabilități de clinical leadership. Scopul meu a fost acela de a dobândi experiență trecând prin toate formele de psihiatria varstnicului în Marea Britanie, de la spital de zi, la lucrul în echipe de psihiatrie de legatură și de psihiatrie comunitară și până la patul bolnavului.

În 2016 mi s-a propus să devin Ethics & Law Tutor pentru studenții de anul V ai Facultății de Medicină a Imperial College London, iar începând cu anul 2018, sunt și Honorary Clinical Senior Lecturer în cadrul Centrului de Psihiatrie al Imperial College London, fiind premiată in 2019 de Imperial College London pentru activitatea mea academică.

Începând cu anul 2017, sunt Independent Expert al Comisiei Europene, Bruxelles, adică dețin titlul de expert evaluator de proiecte de cercetare postdoctorală finanțate la nivel european.

Părinții sunt în continuare în activitate?

Părinții mei au ieșit la pensie, însă sunt în activitate la cabinetul meu privat. Ei m-au înlocuit de câte ori am fost plecată în Marea Britanie și astfel am putut lăsa pacienții mei din Iași pe mâini foarte sigure.

Dacă nu ați făcut medicină, ce vi s-ar fi potrivit?

Să știți că visul meu din copilărie a fost să fac Medicină și carieră universitară. Îmi place foarte mult că reușesc să îmbin în prezent activitatea clinică bazată pe îngrijirea pacienților mei cu activitatea didactică din cadrul Imperial College London și nu pot să-mi imaginez o altă meserie.

Cu așa o capacitate de învățare și cu atât de multe și prestigioase diplome, nu v-ați gândit niciodată să studiați altceva, nu demența, o afecțiune care nici măcar nu are o cauză clară?

Mie îmi plac provocările 😀. Mi-a plăcut să aleg un domeniu care nu e suficient de bine dezvoltat în țara noastră și pentru care aș putea să-mi aduc contribuția. Mai este un aspect care merita menționat aici – populația vârstnică, câteodată, pare destul de neglijată, iar dacă eu pot avea o contribuție cât de mică pentru a le îmbunătăți vârstnicilor calitatea vieții, sunt cu adevărat mulțumită.