Despre feminitate, singurătate și suveranism cu Kiki Simion: între „Mult timp mi-am dorit să fiu dorită ca actriță” și „Mă îngrozește extremismul”

Kiki Simion a copilărit într-o familie în care părinții voiau neapărat ca ea să facă și altceva în afară de școală. Ei își doreau ca acel altceva să fie sportul. Ea s-a lipit de teatru și de dans, mai mult decât de înot și tenis, „motiv pentru care au fost singurele constante din viața mea”.

O găsim astăzi atât pe scenele din București, cât și la Bacău. Dar drumul său artistic nu a fost unul atât de ușor pe cât ar putea crede oamenii. Ce nu știe nimeni despre Kiki Simion este că „i-a fost extrem de greu după facultate. Cu meseria și tot. Cu gândurile pe care le-am avut. Poate că de fapt sunt oameni care știu asta despre mine, dar de curând am început să vorbesc tare și răspicat despre cum mă enervează tendințele noastre, de artiști, de a ne da rotunzi în diverse contexte sociale în legătură cu „cât de ocupați suntem” și „ce de proiecte urmează să facem”. Se naște o competiție extrem de ciudată și toxică pe ceva ce, de foarte multe ori, e departe de adevăr. Nu înțeleg de ce nu putem să recunoaștem că e fucking greu. Și că doare și că nu e totul doar roz și cu multe colaborări și proiecte și posibilități de angajare. Nu e deloc așa”. 

Cum a trecut peste această perioadă? Ce și-ar dori de la colegii săi de breaslă? Cum vede realitatea socio-politică de astăzi? Și cât de importantă este relația pe care o are cu prietenii și partenerul de viață? Aflăm din interviul de mai jos:

„Un grup de tineri idealiști se adună într-o mansardă pentru a fonda un partid politic. Fără experiență reală în politică și cu idei confuze și uneori ridicole, ei dezvăluie ignoranța și egoismul fiecăruia, reflectând într-un mod comic lipsa de conexiune dintre aspirațiile lor și realitatea politică”. Povestește-ne puțin despre spectacolul PARTY în care te putem vedea la Teatrul Metropolis… 

„Party” este prima producție Incipient – platforma de promovare a artiștilor emergenți pe care am fondat-o cu Adi Ionescu în anul 2023. Acum, spectacolul este găzduit de Teatrul Metropolis. „Party” e spectacolul la care m-am distrat cel mai tare în repetiții. Nu e o informație prea relevantă pentru potențialii spectatori, dar cred că un mare plus al spectacolului este această chimie pe care o avem noi, actorii, între noi și pe care Alin Uberti a știut să o potențeze foarte bine. Dincolo de asta, e un spectacol atât de relevant pentru politica românească din ultimii 20-25 de ani. O radiografie a lipsei reale de interes pentru mai bine, a egoului, a ipocriziei, a rebeliunii fără cauză. Și totul printr-un filtru comic. 

Fun fact: chiar prima reprezentație a spectacolului de când a fost preluat în repertoriul Teatrului Metropolis a avut loc în perioada alegerilor din 2024. Tensiunea acelei perioade era resimțită și de noi, și de spectatori. Eram cu toții cuprinși de furie și anxietate. Cred că ne-a prins bine să putem să râdem, să ne amintim de pericolul care ne paște și, la final, să ne dăm fiecare aprobarea interioară că nu vom permite să fim conduși de o gășculiță de privilegiați inapți și rupți de realitate.

Kiki Simion: „Mă îngrozește extremismul. Îmi e teamă de ascensiunea „suveraniștilor” și valorilor pe care ei le propagă”

Cât de mult se întrepătrund realitatea politică românească cu dorințele tale pentru prezentul și viitorul societății noastre?

E destul de complicat pentru oricine să răspundă la întrebarea asta, date fiind vremurile pe care le trăim. Mi-e teamă că oscilez între a fi prea naivă și a fi prăpăstioasă când mă gândesc la ce urmează. Pragmatic vorbind, la ora actuală, îmi e greu să văd legătura dintre ce se întâmplă în politica românească și dorințele mele. Mă îngrozește extremismul. Îmi e teamă de ascensiunea „suveraniștilor” și valorilor pe care ei le propagă. E un vis urât pentru care nimeni nu te pregătește și din care sper să ne trezim singuri. 

Citește și: Actrița Cătălina Mihai și fascinația pentru vârsta de 27 de ani: „Cine spune că iubirea, cu timpul, se face mai mică, minte”

Cât de implicată ești în ce se întâmplă în zona politico-socială de la noi?

Încerc să fac (ce cred eu că e) bine acolo unde pot: discut des cu familia despre politică și personajele controversate de acolo, ce ne dorim, unde nu vrem să ne întoarcem. Discut cu colegii mei de la teatru despre nuanțele pe care-l capătă „binele” pe care ni-l dorim. Încerc să insuflu un soi de responsabilitate civică și să vorbesc despre egalitate cu adolescenții cu care lucrez din când în când. Știu că nu sunt persoana care să facă lucruri mari din punctul ăsta de vedere, dar știu și că încerc să-mi aduc contribuția la „lumea bună” pe care ne-o dorim în cercuri restrânse. 

Kiki Simion: „M-am lipit mai tare de teatru și dans decât de înot și tenis, motiv pentru care au fost singurele constante din viața mea”

Spuneai că proiectul „Frica în sân” te-a convins că feminitatea constă mai mult în atitudine decât în „imaginile” pe care le oferim. Cât de importantă a fost acea experiență pentru tine?

„Frica în sân”, un spectacol al Teatrului Improbabil, a fost reminder-ul de care aveam nevoie ca să revin un pic cu picioarele pe pământ. M-am gândit la „feminitate” mai mult după ce am încheiat proiectul, decât în timpul în care lucram. Că e atât de simplu să pui totul în cutiuțe cu etichete, până când îți dai seama că te încurcă și cutiuțele și etichetele. Și-ți zici, aveam măcar nevoie de cutiuțe și etichete sau doar mi-am aglomerat casa cu încă nu știu câte obiecte pe care nu o să le folosesc ever? 

A fost, de asemenea, și o întâlnire tare frumoasă cu Laura Ivăncioiu și Luiza Mihăilescu, cu care am mai lucrat în 2019 la un spectacol lectură. Și, poate mai important: a fost o bucurie imensă pentru că în sfârșit făceam ceva, după toată pauza cu pandemia și frica și angoasa care apăruseră odată cu terminarea facultății. 

Dacă „Frica în sân” te-a ajutat să vezi feminitatea altfel, „Party” ce a adus în viața ta?

Într-o notă mai serioasă, „Party” m-a făcut să-mi conștientizez privilegiile și momentele mele de superficialitate. Cred că am înțeles mai multe despre micile episoade de ipocrizie pe care cu toții le avem și despre luptele care merită să fie duse. 

Dar, într-o notă mai veselă, „Party” mi-a adus niște prieteni fantastici, cu care am râs (și râd în continuare) la fiecare repetiție (și spectacol). 

Kiki Simion: „Știu că actoria mă face fericită, știu că îmi place inclusiv când sunt stresată din cauza ei și poate peste mai mulți ani voi ști să dau o explicație rațională și, mai ales, coerentă. Dar acum nu prea pot”

Kiki Simion, de ce actorie? Cum a început drumul tău artistic?

Părinții mei, cărora le sunt recunoscătoare până la cer și înapoi, s-au încăpățânat să mai fac și altceva în afară de școală. Iar acel ceva pentru foarte mult timp a fost sport. Multe încercări ratate de a mă trimite să fac sport. Eu m-am lipit mai tare de teatru și dans decât de înot și tenis, motiv pentru care au fost singurele constante din viața mea. În clasa a 7-a mi-am anunțat părinții într-o „ședință oficială” că vreau să mă fac actriță. Tata mă voia contabilă, i-am distrus visele. La liceu nu prea dădeam. Eram mai tot timpul prin festivaluri cu trupa sau chiuleam de la ore ca să merg la teatru, să văd spectacole, ori stăteam acasă și mă uitam la filme. Pentru că îmi plăcea foarte mult și dansul, dar și pentru că eram într-o perioadă în care încrederea mea în mine începea să scadă sub nivelul mării, m-am hotărât în clasa a 11-a să mă pregătesc și pentru coregrafie. Am intrat la amândouă, dar am ales actoria. 

Și de ce actorie – nu știu. Îmi plac poveștile enorm de mult. Probabil, undeva în mintea mea, când eram mică, asociam povestea cu cel care o spune. Actorul – cum ar veni. Teatrul și filmul o să se tot schimbe, cu siguranță. O să capete tot felul de forme. Dar nu cred că o să dispară vreodată plăcerea oamenilor de a asculta povești. Și plăcerea unora dintre ei de a le spune. Știu că actoria mă face fericită, știu că îmi place inclusiv când sunt stresată din cauza ei și poate peste mai mulți ani voi ști să dau o explicație rațională și, mai ales, coerentă. Dar acum nu prea pot. 

Tu joci și la Teatrul Municipal Bacovia. Cum este publicul din Bacău? Vezi vreo diferență cu cei din București?

Bacăul a devenit de aproximativ un an al doilea acasă, pentru mine. Mă bucură să văd un flux atât de mare de spectatori chiar și în Bacău, unde unii poate nu s-ar aștepta să fie așa. Jucăm de fiecare dată cu sălile pline. Spectatori de toate vârstele ne aplaudă, ne încurajează și ne apreciază munca. Am înțeles că, până de curând, publicul era destul de conservator acolo. Dar proiectele din ultima perioadă au provocat spectatorii. Pare că îi intrigă „experimentele”, ca să zic așa. 

De exemplu, avem în repertoriu spectacole de teatru-dans („Die(t)”, realizat de Alexandru Radu, și „Camera din cameră”, realizat de Filip Stoica), sau reinterpretări curajoase ale unor piese clasice, cum ar fi „Leonce și Lena”, în regia Sânzianei Stoican și „D-ale carnavalului, o piesă oropsită”, în regia lui Alex Bogdan. Nu cred că există o diferență notabilă între publicul de București și cel de Bacău, nici nu cred că m-am gândit vreodată serios la asta. Ce mă bucură și mă interesează mai tare este că există, că e curios, că vrea mai mult. Nu există încă grupul „Mergem la Teatru filiala Bacău”, dar cred că suntem pe drumul cel bun. 

Kiki Simion: „Mult timp mi-am dorit să fiu dorită ca actriță – asta e ce nu știe nimeni despre mine”

Ce nu știe nimeni despre Kiki Simion?

Că mi-a fost extrem de greu după facultate. Cu meseria și tot. Cu gândurile pe care le-am avut. Poate că de fapt sunt oameni care știu asta despre mine, dar de curând am început să vorbesc tare și răspicat despre cum mă enervează tendințele noastre, de artiști, de a ne da rotunzi în diverse contexte sociale în legătură cu „cât de ocupați suntem” și „ce de proiecte urmează să facem”. Se naște o competiție extrem de ciudată și toxică pe ceva ce, de foarte multe ori, e departe de adevăr. Nu înțeleg de ce nu putem să recunoaștem că e fucking greu. Și că doare și că nu e totul doar roz și cu multe colaborări și proiecte și posibilități de angajare. Nu e deloc așa. 

Urăsc să fiu întrebată „și, tu ce mai faci?”, iar interesul din spatele întrebării să fie de fapt „și, pe unde mai joci?”. Cred că e important să ne privim ochi în ochi și să ne zicem „Bă, mi-e greu. N-am mai luat un casting de nu știu când” și apoi să ne zicem „Bă, nici eu. Te înțeleg. Hai să ne luăm în brațe”. Poate așa ar trece un pic mai ușor senzația aia, că suntem singuri și poate ne-am da seama că ăsta nu e un motiv să credem că e ceva în neregulă cu noi. Mult timp mi-am dorit să fiu dorită ca actriță – asta e ce nu știe nimeni despre mine și asta e concluzia a ceea ce am zis mai înainte. Și cred că mulți artiști simt asta, de fapt. 

Citește și: Actorul Vlad Pânzaru și politica, meciurile României, case din cutiile de țigări și „venisem la admitere cu gândul că sunt cel mai bun actor din România și am intrat ultimul”

Cum este Kiki Simion cu prietenii?

Până să îmi devină prieteni, destul de rezervată. Nu sunt cea mai sociabilă din lume. Mă sperii destul de ușor, nu îmi fac prieteni cu una cu două. În foarte multe contexte sociale tac mâlc și de multe ori poate par arogantă sau ciudată – sunt de fapt destul de introvertită.

După ce îmi devin prieteni, mă schimb la 180 de grade. Viața mea fără prietenii mei n-ar avea niciun sens. La Bacău, casa noastră e mereu plină cu prietenii de la teatru. La București, nu există să treacă o perioadă mai lungă de o săptămână fără să mă văd cu prietenele din facultate. Îmi iubesc prietenii și vorbesc într-una cu și despre ei. Cei mai mulți dintre ei sunt artiști. Artiști pe care îi admir și îi respect, care mă inspiră și mă fac și pe mine o artistă mai nuanțată (sper!).

Dar cu partenerul tău?

Am norocul imens de a iubi și de a fi iubită de un om foaaaaaarte răbdător și înțelegător, care mă susține în tot și care îmi dă încredere în mine. E liniștea mea – cred că asta le-am zis tuturor care m-au întrebat de el, încă din primele luni de relație. Adi Ionescu îmi este partener de viață 24/7, de scenă în foarte multe spectacole în care am jucat și încă jucăm, de birou în lunile martie, septembrie și noiembrie, când aplicăm la AFCN sau pregătim decontul, de prăjeală când facem spectacole cu adolescenți și de karaoke atunci când dăm concerte pentru vecinii noștri în micuțul nostru apartament din Titan. Și o să mă opresc aici, că devin prea siropoasă și nu-mi stă în fire. Dar vă invit să-l descoperiți măcar ca artist și probabil o să vă dați seama și ce fel de om este. Îl puteți vedea în „Pacea eternă”, regia Alejandro Duran, la Teatrul Național din București și în „Despre șoareci și oameni”, regia Mădălin Hîncu, și „D-ale carnavalului, o piesă oropsită”, în regia lui Alex Bogdan – ambele la Teatrul Municipal Bacovia. 

Citește și: De la „Dumnezeul de a doua zi”, la „Las Fierbinți”. Cum arată viața actriței Mirela Oprișor: „n-am avut numai noroc. Au fost ani de muncă, de chin, de frustrare”

În ce te putem vedea acum?

Vă aștept la Teatrul Metropolis, la spectacolul „Party”, în regia lui Alin Uberti. În Bacău, la Teatrul Municipal Bacovia, vă invit la „D-ale carnavalului, o piesă oropsită”(r. Alex Bogdan), „Leonce și Lena” (r. Sânziana Stoican), „Despre șoareci și oameni” (r. Mădălin Hîncu), „O poveste super fericită (despre cum e să fii super trist)” (r. Horia Suru), „Camera din cameră” (coregrafie și regie Filip Stoica) și „Die(t)” (coregrafie și regie Alexandru Radu). În luna iunie vin și cu o nouă premieră marca Incipient, dar nu zic nimic mai mult acum. Deși sunt foaaaaaaarte entuziasmată! 

Și încă ceva: eu și Adi Ionescu am făcut un spectacol care ne e tare drag, în care joacă trupa de juniori a Teatrului Metropolis. Vă invit, deci, să-i vedeți pe theM Metropolis în spectacolul „Operele complete ale lui William Shakespeare (pe scurt)”. 

Și ce-ți dorești să ți se întâmple în următoarea perioadă 😊

Îmi doresc să continuăm să trăim în democrație. Îmi e frică de ceea ce ne rezervă viitorul. Citesc știri și postări pe Facebook și îmi vine să zic stop la tot, nu mai vreau să aud nimic. De parcă asta ar schimba cu ceva situația. Îmi doresc de la mine să dau la o parte confortul de „a-mi dori să nu mai aud nimic” și să fac ceva, să pun osul la treabă. Astea ar fi lucrurile mari, ca să zic așa. Lucrurile mici pe care mi le doresc: o vacanță la mare cu prietenii de la teatru, să joc într-un spectacol cu prietenele din facultate și să vină lumea la teatru (chiar și la Bacău!).