Despre stil

Despre stil vorbeşte toată lumea ca despre o aspiraţie greu de atins, accesibilă (doar) zeilor glossy.

Tipul acesta de dictatură trădează nu numai îngustime de vederi, ci şi un prizonierat proto-pervers între ceea ce eşti cu adevărat şi ceea ce vrei să fii (în ochii altora) – adică, mai pe scurt, o evidentă fragilitate personală, dar mai ales socială. 

 

Stilul nu este secretul unui conclav bine păzit, la care masele au acces numai dacă aceşti cardinali au bunăvoinţa de a strecura fum alb din Capela Sixtină. Stilul, mai ales azi, este o minciună cu picioare scurte, ca un „parfum” alcătuit numai din roadele triumfului chimic. 

 

Nici stilul, nici parfumul nu mai există, pentru că acestea sunt precum limba armeană: superbă, veche, seducătoare, misterioasă, dar la care marele public – „educat” în postmodernitate, cu pedagogia ignoranţei – nu are şi nu vrea să aibă acces.  

 

Şi încă un lucru: vorbim în general despre valori care ne scapă printre degete. Aşa că, pentru a nu mă da de gol, mă opresc aici.