Diana Păcurar, regizoare: „Poate că este în firea lucrurilor să simțim că mamele nu fac niciodată îndeajuns”

„De ce mamele, oricât ar face, nu fac niciodată de-ajuns?”. Cum răspunde regizoarea Diana Păcurar la această întrebare? Și ce spune dezvoltă acest subiect într-un spațiu intim și vulnerabil în cadrul spectacolului „Chipul tău într-un contur de inimă”, de la Teatrul Metropolis.

Am vorbit cu Diana Păcurar, în interviul de mai jos, despre parcursului său profesional, de la începuturile în Oradea până la cariera în regie și activitatea academică la UNATC. Și, cu pasiune și determinare, își definește misiunea de a crea un spațiu unde autenticitatea și creativitatea să fie cultivate liber. Ne-a povestit că pasiunea sa pentru teatru se îmbină armonios cu legături personale puternice și cu o viziune despre arta scenică drept un schimb continuu de idei și emoții. De altfel, Diana Păcurar își propune să inspire și să susțină viitoarele generații de actori, transformând fiecare proiect într-o experiență memorabilă pentru toți cei implicați.

Am vorbit cu Diana Păcurar despre „Chipul tău într-un contur de inimă”, dar și despre proiectele sale de viitor. Cu cine ar vrea să cineze și ce discuții ar fi la masă? Aflăm din interviul de mai jos:

Diana Păcurar spui despre spectacolul „Chipul tău într-un contur de inimă” că „este o mărturie scenică plină de emoție și delicatețe. În acest spațiu intim și vulnerabil, cinci tineri își regăsesc și își revendică libertatea, sub privirile noastre, transformându-și experiențele într-un act de eliberare colectivă și personală. Spectacolul devine un act vindecător atât pentru actori, cât și pentru spectatori”. Povestește-ne puțin despre conceptul acestuia și ce vor experimenta cei ce vor veni să-l vadă la Teatrul Metropolis…

Chipul tău într-un contur de inimă este un spectacol profund personal, atât pentru actori, cât și pentru mine și dramaturga Mihaela Michailov. Împreună am parcurs un drum de explorare și autocunoaștere, un traseu care ne-a readus la amintiri esențiale din copilăria fiecăruia dintre noi. Pentru actori, acest spectacol este și mai intim – povestea lor este expusă într-o formă autentică și directă în fața publicului. Cei care vor veni la spectacol vor deveni martori la o experiență profundă, o mărturie scenică a evoluției și a transformării unor tineri care și-au parcurs propriul drum de vindecare și autodescoperire. Spectacolul îi invită pe spectatori să fie parte din această călătorie, să asiste la un act de eliberare colectivă și personală, într-un spațiu de intimitate și vulnerabilitate.

Diana Păcurar: „Poate că este în firea lucrurilor să simțim că mamele nu fac niciodată îndeajuns”

„De ce mamele, oricât ar face, nu fac niciodată de-ajuns?”, aceasta este una dintre întrebările din „Chipul tău într-un contur de inimă”. Tu ce răspuns ai găsit? 

Nu știu dacă cineva poate răspunde cu adevărat la această întrebare… Poate că este în firea lucrurilor să simțim că mamele nu fac niciodată îndeajuns. Mamele sunt, prin natura lor, ființe aproape mitice, greu de măsurat sau de egalat, iar așteptările de la ele tind să fie pe măsură. În ochii copiilor, mama rămâne acel supererou, acel om care ar trebui să știe și să simtă totul, să intuiască și să facă totul. Cred că această percepție de „niciodată suficient” vine tocmai din nevoia noastră profundă de a le avea mereu acolo, de a găsi în ele un sprijin absolut, fără limite. Și, poate, dacă acest „de-ajuns” ar exista vreodată, lumea s-ar opri, am reveni cu toții la pieptul mamei și ne-am adăposti acolo pentru totdeauna. E greu de spus… dar e cert că, da, de la mame avem cele mai multe așteptări, pentru că ele sunt cele care creează lumi și devin, inevitabil, centrul lumii fiecăruia dintre noi.

Care este relația pe care o ai cu părinții tăi?

Mă consider un om norocos, uneori chiar cel mai norocos. Am fost binecuvântată cu niște părinți minunați, cărora le datorez fiecare parte din ceea ce sunt astăzi. Ei sunt sprijinul și inspirația mea, iar recunoștința mea față de ei crește la fiecare pas pe care îl fac. Părinții mei sunt ancora mea în tot ceea ce fac și sunt mereu prezenți în deciziile și alegerile mele.

Diana Păcurar: „Aș vrea să știe lumea despre mine este că pun suflet în tot ce fac”

Diana Păcurar, povestește-ne puțin despre tine… ce ai vrea să știe lumea când aude numele tău?

Pff, asta e o întrebare foarte grea. Să vorbesc despre mine mi se pare cel mai dificil lucru… Sunt din Oradea, am 30 de ani și am absolvit licența, masteratul și doctoratul la UNATC. În prezent, sunt prorector pe relații internaționale și imagine la UNATC, lector universitar la Departamentul de Regie Teatru, iar în calitate de regizor, am debutat la Teatrul Regina Maria din Oradea cu spectacolul Trei Femei Înalte. De atunci, am avut ocazia să montez spectacole în diferite teatre din țară și două producții în Milano, Italia.

Ceea ce aș vrea să știe lumea despre mine este că pun suflet în tot ce fac. Fiecare întâlnire cu actorii și cu studenții o privesc ca pe o oportunitate de a oferi dar și de a învăța continuu. Pentru mine, teatrul este un schimb continuu de experiențe și idei, iar în munca mea mă străduiesc să creez un spațiu în care creativitatea, siguranța și autenticitatea să poată crește neîngrădite.

Cum a ajuns teatrul în viața ta?

Drumul meu spre teatru a început în timpul liceului, când făceam parte dintr-o trupă de dans. Am practicat dansul de performanță timp de 13 ani, iar cu trupa călătoream mult, participând la diferite festivaluri și întâlnindu-mă cu oameni din lumea artelor performative. La fiecare festival, regizorii prezenți mă fascinau. În clasa a 10-a, mi-am făcut curaj și am întrebat o regizoare despre meseria ei și despre studiile pe care le-a urmat. Așa am aflat despre UNATC și despre rolul unui regizor de teatru.

Întoarsă la Oradea, mi-am făcut  abonament la teatru și, treptat, am simțit că acolo îmi este locul Din acel punct a început totul – cu fiecare spectacol văzut idea, visul meu de a deveni regizor prindea contur.

Diana Păcurar: „Eu cred cu tărie în puterea întâlnirilor și a conexiunilor care ne transformă”

Spectacolul despre care am vorbit la începutul interviului, „Chipul tău într-un contur de inimă”, vorbește despre felul în care legăturile esențiale pe care le au tinerii cu părinții lor contribuie la formarea identității personale și la traseul emoțional al fiecărui individ. Care au fost legăturile cele mai importante care au contribuit la dezvoltarea ta, atât personală, cât și profesională?

Eu cred cu tărie în puterea întâlnirilor și a conexiunilor care ne transformă. Când vorbim despre acele întâlniri esențiale, simt că ele sunt cele care trasează, de fapt, drumul unui individ. Identitatea mea este un colaj din aceste întâlniri care m-au schimbat, m-au făcut să privesc lumea din perspective noi. Fundamental, așa cum am spus mai devreme, părinții mei au fost cei care m-au format într-u totul, oferindu-mi sprijin necondiționat și valori sănătoase, zic eu.

Cine este cea mai importantă persoană din viața ta? Pe cine suni prima dată când ai o zi grea sau o veste importantă?

Hm… e greu de spus pentru că am trei personae pe care cumva le sun simultan atunci când am ceva foarte important să spun: mama, tata și Mihnea (soțul meu)

Diana Păcurar, care este cel mai mare vis la tău?

Cel mai mare vis al meu este să pot lucra mereu cu aceeași pasiune și determinare, să nu îmi pierd niciodată bucuria și entuziasmul de a face ceea ce fac. Îmi doresc ca, indiferent de provocări sau de context, să rămân conectată la bucuria fiecărei întâlniri. Pentru mine, continuitatea acestei bucurii este ceea ce îmi dă sens și îmi hrănește visul de a face ceea ce fac.

Citește și: Actorul Vlad Pânzaru și politica, meciurile României, case din cutiile de țigări și „venisem la admitere cu gândul că sunt cel mai bun actor din România și am intrat ultimul”

Care a fost momentul în care te-ai simțit cel mai mândră de tine? Cum ai sărbătorit și ce ți-ai spus atunci?

Nu pot spune că a existat un singur moment de maximă mândrie – fiecare realizare, după un timp îndelungat de muncă, a fost specială în felul său și m-a făcut să mă simt împlinită și recunoscătoare. 

Totuși a existat un moment în care sunt sigură că am fost mândră și anume când, acum un an și jumătate, Facebookul mi-a amintit că se împlinesc 10 ani de la mutarea mea în București. Atunci am avut câteva secunde în care m-am uitat înapoi și mi-am dat seama că cu 10 ani în urmă nu reușeam să cuprind cu imaginația punctul în care mă aflam în prezent. Am fost mândră ca m-am descurcat, ca am rezistat și că fiecare zi pentru mine începea cu același entuziasm ca și cu 10 ani în urmă. Nu cred că am sărbătorit asta în vreun fel dar având în vedere că eu sunt cel mai dur critic al meu, acelea au fost câteva secunde de bucurie pură.

Care a fost cel mai greu moment din viața ta de până acum și cum ai trecut peste?

Au fost multe momente dificile, dar cu siguranță cele mai grele au fost cele legate de pierderea unor membri ai familiei. Trecerea printr-o astfel de suferință este, cred, o experiență comună, dar și profund personală, iar fiecare dintre noi găsește o cale de a merge mai departe. Îmi dau seama că această ancoră și anume meseria mea m-a salvat de multe ori și m-a ajutat să transform momentele grele în ceva care poate inspira și aduce o formă de alinare. În spectacolele mele mereu inserez mici semne, gânduri sau senzații care să îmi aducă aminte de cei pe care i-am pierdut. De cele mai multe ori o fac inconștient dar apoi le descopăr acolo și îmi dă o stare de liniște, de bucurie cumva. 

Dacă ai organiza o cine la care ai putea invita 5 oameni – trecut, prezent, viitor – pe cine ai alege? Și ce crezi că o să se discute la masă?

Hm… ce provocare! Cred că aș organiza o cină exclusiv pentru doamne, pentru că mă aflu într-o perioadă în care simt să petrec cât mai mult timp cu femei de la care pot învăța și la care să mă uit cu admirație sau curiozitate. Aș invita-o pe Margaret Thatcher, pe Elsa Schiaparelli, Katie Mitchell, pe mama și pe fiica mea.

Ce faci atunci când nu muncești? Ce pasiuni ai? Ce-ți place să faci în timpul tău liber?

Nu am foarte mult timp liber, dar atunci când îl am, îmi place să îl petrec cu familia. Îmi place să fug acasă la Oradea, să ne uităm împreună la filme și seriale sau pur și simplu să gătim ceva bun. Chiar dacă sunt activități obișnuite, pentru mine au devenit foarte speciale.

Ce urmează pentru tine? În ce proiecte o să te găsim în următoarea perioadă?

Sunt puțin superstițioasă și îmi place să vorbesc despre proiectele următoare abia când ele sunt aproape de a fi concretizate. Vor exista două spectacole probabil la care voi lucra stagiunea următoare și trei proiecte mai degrabă cuprinse în zona de cercetare pe care le am în derulare și care își vor avea, sper, finalitatea în anul 2025. În afară de acestea lucrez mult cu studenții din facultate și tare m-aș bucura ca munca și căutărilor lor să devină din ce în ce mai vizibile pentru publicul din exteriorul facultății.

Citește și: Silvana Negruțiu: „Am copilărit în anii ’90, și la mine în oraș era o cofetărie lângă cinematograf, am și eu doi părinți care nu au avut o viață prea ușoară și un frate în umbra căruia am trăit câțiva ani”

Și, la final, invită-ne, te rog, la teatru. De ce să venim la „Chipul tău într-un contur de inimă”?

Chipul tău într-un contur de inimă poate devein cred pentru orice spectator un spectacol vindecător, aproape ca o terapie la care te supui și care te poartă în siguranță prin amintirile propriei tale copilării. Dincolo de acest aspect, tinerii actori sunt un ghem de energie vitală care merită cunoscuți și văzuți de cât mai multă lume. Este primul lor spectacol în afară facultății și cred cu tărie că acum e cel mai bun moment pentru a fi susținuți și văzuți în cea mai pură și onestă formă a lor.