Diana Robu, creatoarea Hărții magnoliilor: „Atât de multe magnolii și atât de puțină primăvară”

Diana Robu este om de proiect, creează și implementează campanii și idei așa cum au fost cele pentru Hospice, Casa Speranței, pentru care a lucrat până în pandemie, sau cele pentru agenția pentru care lucrează acum. Dincolo de aceste roluri ale sale, Diana este creatoarea Hărții magnoliilor din București, un proiect simplu, o hartă cu 850 de magnolia și pozele lor fixate la adresele exacte, descoperite de Diana sau de cei care o ajută în proiect.

Despre idei simple dar generoase, cu Diana Robu.

Ai făcut o întreagă muncă de cercetare și ai fixat pe hartă magnoliile din București. De ce?

Diana Robu: A început ca o joacă, în 2021, fiindcă simțeam că am pierdut primăvara de dinainte în casă, în izolare. Așa că tot ce-mi doream era să mă bucur cât mai mult de primăvară. Știam câteva magnolii celebre, la care se face „pelerinaj” pentru fotografii instagramabile, am făcut un google map rudimentar cât să mă orientez, fiindcă sunt omul care-și spune tot timpul stânga e cealaltă dreapta. (râde) Deci, am pus acolo 15-20 de pin-uri cât să mă ajute să mă orientez când ies din casă. Am constatat, mergând spre magnoliile celebre, că strada era ticsită de altele. Așa că am adăugat una, încă una, douăzeci s-au făcut o sută, iar o sută s-au transformat în opt sute cincizeci.
M-am virusat. M-a prins.

Nici nu bănuiam vreodată că sunt atât de multe magnolii în București, grăbită mai tot timpul, cu nasul în telefon, fără timp să hoinăresc pe străduțele orașului.

A fost un exercițiu foarte bun, care a pornit Harta magnoliilor.

Care este favorita din cele 850 de magnolii?

Diana Robu: Nu pot să-ți răspund. Toate îmi sunt dragi. E cea mai grea întrebare. Ce pot să-ți spun este că-mi plac cele mai puțin bogate, mai puțin răsfățate pe Instagram. Îmi plac cele din curțile blocurilor, de pildă, fiindcă sunt pete de roz sau de mov în tot acel gri apăsător al betoanelor. Acelea sunt preferatele mele.

Mai există o magnolie, pe strada Dogarilor, care supraviețuiește în mijlocul trotuarului. E mică, are câteva flori peste un coș de gunoi, dar are un romantism al ei în această rezistență în mijlocul unei căi circulate.

Cât de departe ești de o magnolie?

Diana Robu: Cred că am o magnolie la 10 metri de bloc. Nici nu știam că am magnolii atât de aproape. Acum câțiva ani am lucrat în zona Vatra Luminoasă. Plecam dimineața la serviciu cu autobuzul, mă întorceam seara la fel și nu cutreieram niciodată străduțele. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că zona era și ea ticsită de magnolii. Este o zonă foarte frumoasă, pe care nu o cunoșteam, deși mi-am făcut veacul multă vreme pe-acolo.

Care sunt aha!-urile pe care ți le-a stârnit această hartă?

Diana Robu: Că nu sunt atât de puține magnolii pe cât credeam eu. Cred că Harta a ajuns la jumătate dintre cele din București. Și, aha!, există și magnolii galbene, care nici măcar nu sunt atât de rare pe cât credeam. Este una spectaculoasă în Panduri și mai e una, o poezie, la Casa Memorială T. Arghezi.

Care sunt lecțiile pe care ți le-ai luat din această cercetare voluntară, mai ales că nu o monetizezi în niciun fel?

Diana Robu: Harta s-a transformat într-un proiect colaborativ, fiindcă oamenii vor să iasă din casă, să vadă frumosul și să contribuie. Eu nu m-am așteptat ca Harta să ia o asemenea amploare și efectiv m-au copleșit toate mesajele, fotografiile trimise de oameni de prin toate zonele orașului. Trimiteau și mă rugau să le trec pe hartă. Dar eu trebuie să merg, să le văd, când îmi voi putea face timp pentru asta.

Atât de multe magnolii și atât de puțină primăvară.

Pe de altă parte o mulțime de oameni m-au ajutat. Într-o zi am primit un colet de la un curier. Zece minute după ce mi-a lăsat pachetul și am semnat pentru primirea lui, m-a sunat, curios dacă eu sunt autoarea Hărții magnoliilor. Văzuse numele, dar nu era sigur.

Am povestit puțin cu el și toată primăvara trecută mi-a trimis fotografii și adrese de pe toate străduțele pe care colinda cu mașina. El m-a ajutat să descopăr zeci de magnolii în zone în care nu cred că aș fi avut timp să ajung.

Așa încât, cred că ți-am răspuns întrebării că nu am de gând să-l monetizez. E un proiect pentru toată lumea.

Lecțiile acestui proiect? E frumos și culoare la fiecare pas, oricât de mofluz, posac și gri ne pare acest oraș. Trebuie doar să căscăm ochii și să fim puțin atenți. Și nu e vorba doar de flori sezoniere, ci de piațete, statui, clădiri sau oameni.

Oamenii sunt dispuși să stea la povești, se mândresc cu casele lor, cu grădinile lor foarte frumos amenajate, cu florile, cu poveștile lor.

Cum a fost pentru tine pandemia?

Diana Robu: În pandemie lucram într-un ONG, la Hospice, Casa Speranței. Întreaga lume a avut de suferit în pandemie, dar ONG-urile au fost foarte puternic lovite, mai ales cele medicale care nu se ocupau de COVID. Pe de o parte, donațiile s-au îndreptat, cum era firesc, spre zona sanitară, pe de altă parte, a crescut numărul pacienților care nu mai aveau loc în spitale.

De ce ai intrat într-un ONG?

Diana Robu: Din același motiv pentru care ești și tu în presă: pentru povești. La Hospice am ajuns pentru a-i cunoaște pe bunicile mele, pe copiii mei și a le spune mai departe poveștile.  

Te-ai aștepta la un loc care oferă îngrijiri paliative, pentru diagnostice grave, despre care nici măcar nu vrem să auzim, să găsești povești triste. Și chiar dacă nu au acel deznodământ fericit, poveștile de la Hospice sunt întotdeauna despre speranță, reziliență și priorități, despre lucrurile care contează cu adevărat.

Oamenii de la Hospice învață să trăiască cu adevărat. Terminal, uneori, nu înseamnă că se termină mâine, ci peste 5 sau 10 ani. Iar în acest răgaz oamenii învață să trăiască frumos, să se bucure cu adevărat, să-și reașeze prioritățile. Și este un loc inspirațional, pentru toată lumea, nu doar pentru mine.

Spune-mi o poveste pe care nu o vei uita niciodată!

Diana Robu: Oh, sunt atât de multe. Într-un an de 8 martie, bunicile au vrut să scrie o scrisoare adresată cancerului. Campania se numea Eroinele, iar doamnele scriau de mână aceste epistole, cu un curaj nemaipomenit: „Dragă cancer, te privesc în față și nu mi-e frică de tine! Te voi învinge!”. În spatele fiecărui pacient se ascunde o poveste.

Ți-am spus despre copiii care se deplasează în scaun rulant, foarte activi pe Facebook, dar care scriu cu picioarele, la propriu? Sau despre fetițele care desenează pe tabletă cu vârful nasului? Sau despre doamna care a plecat din spital, să ajungă la maratonul organizat de noi, doar în papuci?

Ce ți-ai luat tu din această experiență?

Diana Robu: Foarte mulți prieteni, foarte multe lecții de viață și foarte multe inspirații, motivații și reorganizarea priorităților.

Și cum a fost plecarea?

Diana Robu: Hospice rămâne acasă pentru mine.

Între aceste două roluri, de căutător al magnoliilor, tu cu tine și câțiva pasionați, și cel de PR, care trăiește în lume, acționează în proiecte extinse care ți-e cel mai drag?

Diana Robu: Cred că e un echilibru și din fiecare învăț câte ceva: rolul de PR mă învață lucruri de care am nevoie să evoluez, iar „magnoleala” mea mă ajută să-mi limpezesc mintea și sufletul. Deci rolul meu de zi cu zi mă ține conectată, în timp ce Harta mă ajută să mă deconectez.