Doru Pușcașu, om la lună: „Pe vremuri se oprea curentul seară de seară, iar noi stăteam în jurul lămpii cu gaz și, ca familia Von Trapp din Sunetul Muzicii, cântam pe întuneric tot felul de cântece”

Doru Pușcașu este om la lună. Când era mic și se oprea curentul în fiecare seară, părinții îi strângeau în jurul lămpii cu gaz și cântau, era modul lor de a „transforma neajunsul într-un joc sau într-o poveste”.  

Astăzi este tată, soț, fiu și muzician, practic, așa cum spune el, își trăiește visul. 

Dar nu acesta a fost drumul său dintotdeauna. A ajuns ca toți băieții din perioada post comunistă la Politehnică. Simțea că își dorește altceva, așa că a fost mereu curios, cu mintea deschisă și așa a ajuns să facă muzică încă din timpul facultății. După a intrat în media și a început aventura pe scenele din subsoluri. A fost întâi trupa 41, apoi Oliver, perioadă despre care Doru spune că „dacă veneau zece oameni la concert ne simțeam niște zei”. 

După mult timp de pauză, de ținut în el gânduri, sentimente și frământări, Doru a reînceput să cânte. Și astăzi este om la lună, împreună cu Dragoș, Cătălin, Adrian, Cristian și Răzvan. Am vorbit cu el despre ce înseamnă muzica, despre poezie și război, despre copilăria ca în familia Von Trapp din Sunetul Muzicii, dar și despre cum băieții lui sunt primii care îi ascultă piesele. 

Doru Pușcașu, cum se vede luna de la tine?

E când plină ochi, când pe jumătate, când cât o unghie, când cât o felie de pepene. Cam cum sunt toate zilele noastre, mai pline și mai luminoase, mai reci și incomplete. 

Cine ești tu, Doru? 

Sunt tată de doi băieți, soț, fiu și muzician. Am fost și mai multe, dar asta am ajuns să fiu în zilele noastre, să îmi împart timpul, aproape exclusiv, între familie și muzică, ceea ce cred că am visat mereu să fac. Așa că pot spune că sunt printre cei norocoși și îmi trăiesc visul.

Cum ai ajuns de la Electronică, la media și la muzică?

Toate mi s-au întâmplat prin niște concursuri de împrejurări. Mi-ar fi plăcut să fi știut de la bun început încotro să o iau, dar nu a fost așa. Pe vremea aia toți învățam la toate materiile, aveam note bune la toate, nu prea eram expuși și nu prea știam noi care ne sunt opțiunile și nici nu prea știam dacă-i ceva de capul nostru, așa că noi cam toți am mers cu turma – băieții dădeau la Politehnică, fetele la ASE. E ridicol acum privind în urmă, dar așa au stat lucrurile. 

Vestea bună e că am fost mereu curios și am stat mereu cu mintea deschisă, așa că după facultate am intrat în media, întâi am făcut marketing și comunicare, apoi creație și am ajuns să am mica mea agenție cu care făceam tot felul de proiecte de advertising. Muzică am început să fac prin anul doi de facultate, dar mulți ani a fost doar un hobby, mult mai târziu am început să mă gândesc serios că ar putea să îmi fie profesie. 

Doru Pușcașu (om la lună): „Pe vremuri, se oprea curentul seară de seară, iar noi, toată familia, stăteam în jurul lămpii cu gaz și cântam”

Povestește-mi puțin despre relația ta cu muzica. Știu că ai avut și ai mai făcut parte din alte două trupe înainte să începi povestea om la lună.

E amuzant că le tot povestesc copiilor mei cum a început treaba cu muzica la mine, iar lor li se pare incredibil că așa au stat lucrurile. Pe vremuri, se oprea curentul seară de seară, iar noi, toată familia, stăteam în jurul lămpii cu gaz și cântam. Cred că ăsta a fost modul prin care părinții noștri voiau să ne distragă atenția de la problemele zilelor, găsind câte o metodă să transforme neajunsul într-un joc sau într-o poveste. Eram ca familia Von Trapp din Sunetul Muzicii, cântam pe întuneric tot felul de cântece – de munte, romanțe, patriotice (astea mai încet că aveam vecini cu urechi deschise). 

Apoi, la școală am cântat la cor, mai târziu am descoperit chitara și am cântat la focuri de tabără la cabană și la mare pe plajă, am fost chitaristul acela din fiecare grup – cel care vine mereu cu chitara și cântă Râpa și cântece cu haiduci. 

La începutul facultății, un bun prieten mi-a propus să facem o trupă și așa am început să cânt cu instrumente reale, să avem concerte prin subsoluri și să simțim puțin gustul succesului – dacă veneau zece oameni la concert ne simțeam niște zei. Întâi a fost trupa 41, apoi ea s-a transformat în Oliver. A crescut puțin câte puțin proiectul nostru, cumva odată cu noi și am ajuns să avem două albume și destule concerte cât să considerăm că am lăsat câte ceva în urmă. 

Doru Pușcașu (om la lună): „Mi-a dăunat extrem de mult necântatul”

Ce te-ai făcut atunci să te oprești… să pui stop aventurii tale muzicale?

Pur și simplu s-a terminat. Ca într-o relație în care oamenii evoluează diferit și o iau pe drumuri diferite, așa a fost și cu noi. Am crescut, ne-am maturizat, am făcut niște alegeri și asta a fost. Trupa noastră nu avusese chiar succesul pe care ni-l doream atunci – asta din multe motive obiective sau subiective – iar noi nu mai eram puștii ăia de la început, plini de energie și de visuri nebunești. 

A fost foarte dureros pentru mine să accept asta, mi-a luat câțiva ani buni până am realizat că nu mai e loc de mers înainte. Dar pentru mine descoperirea asta a fost de mare folos apoi.  

Și cum te-ai hotărât să te aventurezi din nou într-o poveste muzicală? Ce te-a făcut să te gândești că vrei să te reapuci de muzică? 

După niște ani de necântat, timp în care eu am tot scris piese sperând că la un moment dat o să reîncepem cu trupa, mi-am dat seama că eu nu mai pot să nu cânt. Îmi ieșea prin piele nevoia asta, căpătasem tot felul de anxietăți și frici, nu mai reușeam să exprim ceea ce simțeam. Mi se întâmplaseră și foarte multe lucruri noi, devenisem tată, mi se schimbase și drumul în profesie, și nu găseam timp deloc pentru mine și nevoile mele, nu îmi mai găseam locul meu și sensul. 

Mi-a dăunat extrem de mult necântatul. Până într-o zi când am luat tot curajul pe care îl mai aveam pe acolo și am cântat timid două cântece, le-a filmat un prieten bun și apoi le-am pus pe net. Și așa a început om la lună. Dintr-o mare nevoie de exprimare. 

La mine e limpede, dacă spun ce am pe suflet îmi e mult mai ușor apoi să înțeleg încotro să o iau. Gândurile capătă formă odată ce ies pe gură, devin reale. Iar mie îmi e cel mai ușor să îmi cânt gândurile, să le scriu și apoi să le cânt. E forma mea de terapie cu mine însumi. 

Citește și: „Învățam tot timpul în mașină, n-am excelat nici la școală, nici la muzică, dar abia acum înțeleg de ce și că de fapt mi-a prins bine”. Povestea de dor și de căutări a artistei Mădălina Pavăl

De unde vine numele om la lună? Și cum l-ai ales?

Nu l-am ales eu, cumva el m-a ales pe mine. El nu îmi aparține, nu e invenția mea, este pornit dintr-o poezie colectivă la care am contribuit și eu, devenit mai târziu un cântec Oliver pe care l-am compus eu și cântat ani de zile. Mai târziu, frământându-mă și căutând ajutor am redescoperit cântecul și am realizat că eu sunt om la lună – cel salvat și cel salvator, că ăsta este strigătul meu de singurătate și frică, dar și de bucurie și recunoștință.

La ce te gândești atunci când compui? Și cum funcționează la tine creația, întâi scrii versurile și apoi muzica pentru ele?

Inspirația vine din viața însăși. Scriu despre gândurile mele, despre fricile și bucuriile mele și ale celor din jurul meu. Cred că sunt un bun observator al vieții și al dinamicii relațiilor, pentru că am fost mereu cu mintea deschisă. Mă transpun în pielea personajelor cântecelor mele și duc povestea cât pot de departe, cât mă țin curelele să intru în profunzimea lor. 

Nu am niște tabieturi în ceea ce privește scrisul sau compusul. Am scris mai întâi versurile și apoi le-am găsit muzica, dar și invers. Un experiment foarte interesant a fost felul în care am compus Echilibru – albumul pe care îl lansăm vara asta. Am stat toți patru din om la lună aproape două săptămâni la Soveja, în Vrancea, fără să avem ceva dinainte gata, ci doar câteva schițe. Și am scris un album întreg contribuind fiecare cu câte ceva, scriind versuri pe loc sau ilustrând muzical niște poezii mai vechi. A fost o experiență foarte interesantă de lucru la comun. 

Doru Pușcașu: „Eu sunt om la lună – cel salvat și cel salvator, că ăsta este strigătul meu de singurătate și frică, dar și de bucurie și recunoștință”

Ce simți atunci când ești pe scenă?

Simt multe lucruri, chiar mai multe decât cred că ar trebui. Și sunt extrem de transparent, oamenii care vin des la concerte mă citesc imediat cum mă simt și ce simt. Asta e și bine, pentru că e foarte sincer actul artistic, iar vulnerabilitatea asta extremă și transparentă e de mare ajutor publicului, dar și rău, pentru că sunt concerte în care nu reușesc să mă bucur și să dăruiesc ceva, iar oamenii care au venit să ne asculte nu au nicio vină că eu nu mă simt la locul meu azi. Dar de cele mai multe ori sunt extrem de fericit că sunt acolo. 

Ce înseamnă pentru tine muzica?

E suprema formă de exprimare pentru mine. Am descoperit pe pielea mea ce înseamnă să nu cânt și ce consecințe a avut treaba asta asupra mea. Așa că aș putea spune că e modul prin care eu pot scoate din mine tot ceea ce trebuie să scot. Și cred că sunt norocos că am lucrul acesta, altfel cred că aș fi făcut poc de mult. 😊 

După atâția ani de muncă în media, acum trăiești doar din muzică? Ai renunțat la alte joburi?

Nu trăiesc exclusiv din muzică, mai am câteva proiecte de advertising cu mica mea agenție. Dar vestea bună și marele câștig este că acum pot să aleg proiectele în care mă implic și pot să le fac doar atunci când timpul îmi permite. Mă ocup de om la lună în multe privințe, nu doar muzical, iar asta îmi ocupă foarte mult timp. Dar pentru că trupa crește și tot crește, e posibil ca la un moment dat să fac doar asta. Nu suntem departe. 

Ce asculți acum… dacă ne uităm în playlistul tău ce o să găsim?

Ascult foarte multă muzică. Mai veche sau mai nouă. Am preferații mei dintotdeauna, dar sunt atent și descopăr cu bucurie muzică nouă. În playlist-ul meu ai să găsești mereu Nina Simone și Ella Fitzgerald și Louis Armstrong și Sarah Vaughan, ai să găsești muzică italiană veche, dar ai să găsești și Editors, Placebo sau The Killers.    

Ce artiști te-au influențat când ai început muzica? Și cine sunt ei astăzi?

Eu am început muzica cu Depeche Mode și nu i-am lăsat niciodată deoparte. I-am găsit mereu actuali și relevanți. Rockul la mine a început cu Nirvana și a continuat niște ani mai târziu cu Muse și Placebo. Mi-a plăcut mult de tot și Queen. Nu prea sunt un ascultător de tip shuffle. Când îmi place ceva îi iau cu mine peste tot și nu îi mai las din mână. 

Citește și: „Nu îmi pot imagina o viață în care să nu pot cânta la vioară. Primul gând serios pe această temă a fost când am aflat că am cancer” – Valentin Șerban, câștigătorul „George Enescu”, secțiunea vioară

Care este cea mai frumoasă poezie pe care ai citit-o vreodată? 

Nu știu dacă e una anume, mai degrabă sunt mai multe. Dar dacă trebuie neapărat să aleg una, aș alege o poezie de Nichita Stănescu – Poetul și soldatul. 

Și pe care ai scris-o 😊

O poezie pe care am transformat-o într-un cântec Oliver acum mult timp, se numește Eros. 

Doru Pușcașu (om la lună): „Pentru mine metafora războiului e foarte prezentă, dar cea a războiului nostru personal, cu noi înșine, cu neajunsurile noastre”

Ai multe versuri și metafore despre război. Ce simți atunci când vezi că acesta este la doar câțiva kilometri de granița noastră?

Pentru mine metafora războiului e foarte prezentă, dar cea a războiului nostru personal, cu noi înșine, cu neajunsurile noastre, unii cu alții în relațiile noastre care se transformă adesea în fronturi de luptă. Gândul că războiul s-a mutat pe frontul adevărat mă înspăimântă teribil. Mă gândesc cu groază la bieții oameni, aceia care sunt nevoiți să își lase casele și viețile și să fugă din calea lui, la familiile destrămate, cu tata pe front și mama cu copiii refugiați. Sper din suflet să se termine. 

Cine vine la concertele voastre?

Mă bucur tare că la concertele noastre vin o mulțime de tipuri de oameni, lucru care ne face să credem că muzica noastră este relevantă pentru oameni în general, nu doar pentru o anumită categorie. Vin adolescenți, tineri de mână, familii întregi cu copii mici sau mari, oameni aflați la vârsta a doua. E o mare satisfacție pentru noi când vedem atâta diversitate. Suntem cu toții niște oameni la lună. 

Ce îți dorești pentru viitorul tău, ca artist? Unde ți-ai dori să ajungi peste 5-10 ani?

Îmi doresc să fim sănătoși și noi și ai noștri și să putem duce proiectul ăsta minunat cât mai departe și cât mai mult. Îmi doresc să apară mai multe locuri de cântat prin țară, oamenii să fie mai mult expuși și la alte tipuri de muzică, nu doar la cele de pe toate radiourile main stream. Dar cred că lucrul acesta se va întâmpla, deja se întâmplă odată cu noi și cei din lumea noastră. Mi-ar plăcea de asemenea să reușim să cântăm și prin alte părți. Deși cântăm în română, muzica e absolut universală, iar granițele pare că se topesc pe zi ce trece. Îmi pare că viitorul e luminos. Noi să fim sănătoși. 

Ai tăi ce spun despre viața ta de artist?

Sunt foarte mândri de mine. Le place mult și mă susțin necondiționat și le simt prezența și dragostea în tot ce fac. Asta mie îmi dă o mare siguranță și o încredere că sunt pe drumul bun. E mare lucru pentru mine susținerea lor.  

Soția și copiii tăi vin cu tine în turnee?

De câte ori se poate, da. Încercăm să îmbinăm cât mai armonios viața noastră de familie cu muzica. Și, deși uneori e greu, ne iese destul de bine. Dacă sunt mai multe zile între concerte sau dacă e vacanță vin și ei. Băieții mai cară scule, mai întind cabluri, se fac și ei utili pe acolo, am staff-ul meu personal de mare ajutor și mare excepție. 

Mai ții minte primul concert la care au venit copiii tăi? Și ce au spus?

Pentru ei apariția pe scenă nu a fost ceva nemaivăzut, ei auzindu-mă acasă cântând de când s-au născut. La noi acasă se ascultă multă muzică și se cântă mult, practic ei au crescut cu muzica mea. Știau cântecele înainte ca ele să capete o formă completă. Așa că apariția pe scenă nu a fost decât o altă seară în care tata cântă. Doar că ușor, ușor scenele s-au mărit, concertele au fost din ce în ce mai dese, iar oamenii din ce în ce mai mulți. Cred că asta s-a schimbat și pentru ei. 

Acum părinții colegilor lor știu de mine și vin la concerte, oamenii mă opresc pe stradă să mă felicite, iar ei sunt mereu acolo cu mine și lumea îi privește cu drag. Și atunci brusc ei s-au transformat în copiii lui om la lună. Momentan le place treaba asta, sper să nu devină apăsător pentru ei vreodată. 

Doru Pușcașu (om la lună): „De obicei oamenii se dezlănțuie pe Liniștea, dar sunt acolo cu vocile peste tot, fără excepție”

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară? Sau este România țara în care ai vrut mereu să-ți crești copiii?

De foarte multe ori. Mai ales după niște momente cum a fost Colectiv sau nenorocirea de la Caracal. Sunt momentele în care ne simțim absolut singuri în fața unui stat incompetent și ticălos care ne dă mereu certitudinea că în țara asta supraviețuiești dacă înțelegi că fiecare e pentru el și că scapă cine poate. Iar mie mi-e teribil de greu să trăiesc cu gândul ăsta. Dar nu am plecat pentru că aici e familia mea, aici e casa mea și rostul meu. ȘI încerc să fac eu cât de bine pot și știu că sunt mulți ca mine, îi văd acolo pe stradă, îi văd la concerte, știu de ei. Și sper să se schimbe lucrurile. Despre copiii mei nu știu cum o să le fie, pentru că peste tot e și bine și rău, nu doar aici. Ce încercăm noi să facem este să le dăm startul cel bun, să le dăm dragoste și încredere în ei, să le creștem aripile, iar ei or să vadă ce pot face apoi cu ele. Noi o să fim mereu acolo pentru ei.  

Doru, tu o să fii și anul acesta pe scena Rocanotherworld, festival de care te leagă multe lucruri. Mai ales că, în 2019, aici l-ai cunoscut pe Cristian Busuioc, actualul tău manager. Ce înseamnă pentru tine acest loc?

Pentru mine Roca e un loc special. Am tot spus că aici e cumva locul de naștere al trupei om la lună. Pentru că în 2019 aici, pe scena mare, am simțit cu toată ființa mea că eu vreau mai mult și că om la lună nu mai poate fi doar un proiect al unui om, ci că trebuie să crească mare. Bucuria gândului care mi s-a înfiripat în minte în timp ce cântam aici o simt și acum prezentă. Și întors de la Roca 2019 am transformat gândul în realitate. Și acum om la lună e trupa lui Doru, Dragoș, Cătălin, Adrian, Cristian și Răzvan. Pentru mine e o mare bucurie să mă întorc aici, e locul meu de suflet. 

Citește și: Cum încearcă o trupă timișoreană să revigoreze muzica underground locală? The Different Class: „toți ne-am născut în familii out of the box, rockeri și punkiști, unii artiști, alții ingineri, dar toți mânați de o chemare spre exprimare”

Ce ne pregătești pentru festivalul din acest an?

Pentru că e un loc așa de special pentru noi, anul acesta vom lansa aici noul nostru album – Echilibru. Vom cânta cântece în primă audiție și vom prezenta publicului noul nostru show de sunet, vizualuri și lumini. O să fie frumos tare, să veniți! Noi abia așteptăm.

Și, ultima întrebare, care este piesa pe care ai vrea ca toată lumea să o cânte împreună cu tine?

Ah, aș vrea să cânte toate piesele, așa mare bucurie simt când aud publicul cântând. De obicei oamenii se dezlănțuie pe Liniștea, dar sunt acolo cu vocile peste tot, fără excepție.